Piața de consultanță financiară este dominată de patru mari companii: EY, Deloitte, KPMG și PricewaterhouseCoopers FOTO: Guliver/ Getty Images
Cele patru mari companii de consultanță financiară, cunoscute drept „Big Four” – EY, Deloitte, KPMG și PwC –, au fost deseori acuzate că-și învață clienții cum să evite plata taxelor și impozitelor. Și chiar că ar fi închis ochii în mod deliberat la „greșeli” din bilanțurile contabile pe care le auditau.
În apărarea lor, oficialii firmelor de audit resping implicarea în sfătuirea firmelor pentru neplata taxelor pe care, în special marile corporații, trebuie să le plătească în țările de rezidență. Răspunsul lor este însă întotdeauna ambiguu: „Noi nu am aprobat niciodată evaziunea fiscală și nu am sprijinit acest comportament al clienților noștri”, declara în 2014 Steve Varley de la EY. Dar „în esență parlamentul legiferază în sensul dorit de legislativ… Iar noi respectăm legile și acordăm în consecință consultanță clienților noștri”, a adăugat el.
Aceasta înseamnă că forțarea tuturor portițelor legale este exploatată la maximum. Iar firma de audit financiar nu poate fi făcută răspunzătoare pentru acțiunile clienților săi.
Nu mai departe de sfârșitul anului trecut a ieșit la iveală faptul că mari companii reușeau să-și reducă la minimum plata taxelor, de aceste operațiuni fiind bănuiți cei care le țineau contabilitatea, adică Big Four, fiind vorba de multinaționale.
International Consortium of International Journalists (ICIJ) a publicat documente care demonstrau că 375 de multinaționale, printre care nume mari ca IKEA, FedEx și Amazon, se foloseau de diverse facilități fiscale din Luxemburg pentru a evita plata taxelor. Conform documentelor, companii precum Koch și Disney au plătit taxe mai mici de 1% pentru mai mulți ani la rând.
Citiți și: Teoria conspirației: Cine este bancherul considerat „calul troian” din spatele crizei euro
Metoda constă în diminuarea obligațiilor fiscale prin mutarea profiturilor printr-o serie de tranzacții între diverse alte companii, scheme financiare situate la limita legii.
Unele companii au efectuat restructurări masive pentru a nu-și plăti taxele în SUA sau în alte state europene. De exemplu, Disney s-a divizat în 24 de subsidiare la nivel global, care se împrumutau între ele pentru a muta profitul la cele înregistrate în Luxemburg.
Ceea ce trebuie remarcat este că aceste tranzacții sunt legale și că s-au desfășurat pe parcursul ultimilor 10 ani. Pentru ca să-și micșoreze semnificativ nivelul taxelor, companiile nu trebuiau decât să-și angajeze un contabil în Luxemburg.
Chiar și președintele Comisiei Europene este bănuit că ar fi avut cunoștiință de aceste practici. Jean-Claude Junker a fost premierul Luxemburgului o lungă perioadă. De asemenea, el a ocupat și funcția de președinte al Eurogrupului.
Scandalul „Luxleaks” a scos în evidență faptul că foarte multe multinaționale își mutau profitul la subsidiare din Luxenburg Irlanda sau Bermuda, unde taxele sunt extrem de scăzute. Astfel, ceea ce era cunoscut la nivel abstract, rezultat din date macroecomice, a căpătat consistență prin dezvăluirile făcute în presă.
Legea este respectată în litera ei, însă nu și în spiritul ei. Iar hazardul moral constă în faptul că dacă persoanele fizice și IMM-urile își plătesc taxele și impozitele corect, nepermițându-și să-și angajeze consultanți fiscali care să-i învețe cum să fenteze fiscul , multinaționalele care ar fi trebuit să fie mari contribuabili reușesc să-și diminueze taxele și impozitele plătite acasă.
The Big Four au asigurat auditul pentru toate cele 100 cele mai mari companii britanice. În medie, o companie își schimbă auditorul odată la 48 de ani. „Cartelarea pieței între cei patru mari este de natură să omoare concurența, să genereze conflicte de interese și să dea informații false despre bilanțurile contabile”, se arată într-un raport al Camerei Lorzilor din 2011.
Cele patru mari firme de audit financiar au fost criticate pentru rolul pe care l-au jucat în perioada crizei financiare, iar Camera Lorzilor a solicitat în 2011 chiar cercetarea poziției dominante a acestora pe piața de consultanță financiară.
Cea mai mare dintre ele, PwC, a făcut în special obiectul criticilor în legătură cu felul în care a efectuat auditul pentru banca de investiții Northern Rock. Niciun expert, de altfel printre cei mai bine plătiți contabili din lume, nu au ridicat semne de întrebare referitoare la activele deținute de bănci care s-au dovedit a fi mult prea riscante.
Biroul pentru Comerț Echitabil din Londra s-a arătat uimit că PwC nu a recunoscut activele toxice pe care Northern Rock le deținea și a permis funcționarea băncii când era evident că nu mai are lichidități.
Ernst&Young a intrat și ea în vizorul autorității de supraveghere financiară din SUA, după falimentul răsunător al Lehman Brothers. Problema este că falimentele bancare nu au fost efectul crizei financiare, ci detonatorul acesteia. Bilanțurile acestora erau înțesate de active toxice, lucru care a trecut neobservat de către toate cele patru companii de audit financiar.
KPMG a fost auditorul Esprito Santo Financial Group SA, o companie financiară listată la Luxemburg care a cerut protecție față de creditori în luna iulie a anului trecut. În Lisabona, a asigurat auditul bilanțului Banco Espírito Santo SA, care a beneficiat de un bailout precum și zeci de companii conexe. De asemenea, KPMG a auditat și trei vehicule investiționale înregistrate în paradisuri fiscale care au tranzacționat datorii ale Espirito Santo considerate parțial de către banca centrală a Portugaliei ca o schemă frauduloasă.
Economiștii spun că scopul auditului făcut de KPMG ar fi trebuit să identifice miliardele de euro care s-au plimbat în secret între companii din grup, înainte ca descopirea operațiunilor dubioase ale Espirito Santos să facă valuri pe piața bancară europeană.
În România, KPMG, printr-una dintre sucursalele sale KPMG Advisory, se ocupă de majoritatea proceselor de insolvență din mass-media: Mediafax, în mod direct, România Liberă, prin intermediul insolvenței Astra Asigurări și Grupul Realitatea, insolvența Petrom Service.
După criza financiară, multe voci au cerut creșterea concurenței în domeniu, piața fiind complet dominată de aceste patru companii. Iar pericolul de concentrare este și mai mare, dispariția unuia dintre ei însemnând împărțirea clienților acestuia la cei trei rămași.
Precedentul există și este efectul scandalului generat de falimentul Enron. Firma de audit, Arthur Andersen nu a putut supraviețui atunci, credibilitatea sa având de suferit după ce a comis greșeli imense.
