„Orice cap sec poate să facă pe şeful cu copiii, aşa cum orice cap sec poate să îi lase să se crească singuri. Există însă cea de-a treia alternativă – să lucrezi împreună cu ei”, spune Alfie Kohn, unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în parenting din lume, într-un interviu acordat gândul, în care vorbeşte despre rolul toxic al pedepselor şi recompenselor. „Oamenii devin, în realitate, mai puţin interesaţi de lucrurile pe care au fost recompensaţi să le facă sau pedepsiţi pentru că nu le-au făcut. Pedepsele şi recompensele tind, de asemenea, să erodeze relaţia dintre cel care le dă şi cel care le primeşte. Dacă mă ameninţi cu o pedeapsă, sunt la fel de bucuros să te văd ca un şofer care vede poliţia în oglinda retrovizoare”, explică acesta, care descrie, în timpul interviului, şi strategia cea mai valoroasă pentru educaţia copiilor.
Alfie Kohn este scriitor, conferenţiar şi cercetător în domeniul parentingului, al educaţiei şi al comportamentului uman. A zdruncinat teoriile tradiţionale în materie de creşterea copiilor atunci când a arătat, în cărţile şi conferinţele sale publice, cât de dăunătoare pot fi pedepsele, recompensele, notele şi testele standardizate din sistemul de educaţie asupra copiilor. Fiind convins că darul cel mai preţ pe care un părinte i-l poate face copilului său este iubirea necondiţionată, Kohn a arătat cum copiii înfloresc atunci când au parte de respectul adulţilor din jurul lor, de oportunitatea de a învăţa să ia decizii, de prilejuri de a-şi construi o motivaţie intrinsecă pentru ceea ce fac, în locul surselor exterioare de motivaţie, precum frica de pedeapsă sau de note şi dorinţa de a primi recompense şi laude. „Deşi pare paradoxal, datoria noastră este să controlăm modul în care îi ajutăm pe copii să preia ei înşişi controlul asupra propriei vieţi. Scopul este să-i înzestrăm cu abilităţi, nu să-i determinăm să se conformeze, iar metodele sunt bazate mai degrabă pe respect, nu pe constrângere”, scrie Alfie Kohn în cartea „Parenting necondiţionat”, care a reuşit să schimbe abordarea faţă de copii a multor părinţi şi profesori din SUA şi a atras criticile adepţilor educaţiei tradiţionale. A apărut în sute de emisiuni de radio şi televiziune, printre care şi show-ul lui Oprah Winfrey, a ţinut conferinţe în întreaga lume şi a publicat volume precum “Punished by Rewards” (în curs de apariţie la Editura Multi Media Est), “The Schools our Children Deserve”, “No contest: the Case against Competition” şi “The Myth of the Spoiled Child”. Pe 22 noiembrie, Alfie Kohn se va afla pentru a doua oară în România pentru a susţine o conferinţă la invitaţia „Totul despre mame” şi a Asociaţiei pentru Comunicare Non-violentă.
„Orice cap sec poate să o facă pe şeful cu copiii, aşa cum orice cap sec poate să îi lase să se crească singuri. Există însă cea de-a treia alternativă – să lucrezi împreună cu ei”, spune Alfie Kohn într-un interviu acordat gândul, în care vorbeşte despre rolul toxic al pedepselor şi recompenselor. „Oamenii devin, în realitate, mai puţin interesaţi de lucrurile pe care au fost recompensaţi să le facă sau pedepsiţi pentru că nu le-au făcut. Pedepsele şi recompensele tind, de asemenea, să erodeze relaţia dintre cel care le dă şi cel care le primeşte. Dacă mă ameninţi cu o pedeapsă, sunt la fel de bucuros să te văd ca un şofer care vede poliţia în oglinda retrovizoare”, continuă autorul american, care descrie, în timpul interviului, şi strategia cea mai valoroasă pentru educaţia copiilor.
INTERVIUL INTEGRAL CU ALFIE KOHN
Toţi vrem să fim părinţi buni pentru copiii noştri. Din experienţa dvs, ce înseamnă cu adevărat să fii un părinte bun?
Un părinte bun este mai puţin înclinat să se întrebe „Cum să-mi conving copiii să facă ce vreau eu?” şi se întreabă, mai degrabă, „Care sunt nevoile copiilor mei şi cum pot face eu ca să le satisfac aceste nevoi?”. Un părinte bun este mai concentrat pe scopurile pe termen lung, pe genul de oameni în care ar dori să se transforme copiii lor, decât pe supunerea pe termen scurt. Un părinte bun lucrează ÎMPREUNĂ CU copii săi pentru a rezolva probleme în loc să LE FACĂ ceva acestora (prin pedepse şi recompense).
Dacă ar fi să le daţi o singură lecţie de viaţă copiilor dvs, una care să conteze cu adevărat, care ar fi aceea?
Nu sunt sigur la ce vă referiţi prin „lecţie de viaţă”, dar o trăsătură pe care sper să şi-o dezvolte este tendinţa de a-şi imagina cum arată lucrurile din perspectiva celorlalţi oameni. Să se pună în pielea celorlalţi, cu alte cuvinte.
Mulţi părinţi se simt depăşiţi atunci când copiii lor se comportă urât sau fac crize. Care este cea mai bună abordare în aceste situaţii?
Nu există un răspuns simplu, universal valabil, la acest lucru. Totul depinde de cum definim „comportamentul urât”. Uneori, problema stă mai degrabă în ceea ce le cerem noi copiilor să facă, decât în rezistenţa copilului la a face acest lucru. Crizele au, de asemenea, cauze multiple şi răspunsul va depinde de cauza frustrării copilului şi, de asemenea, de multe alte variabile: cât de mare este copilul, cât de des şi în ce circumstanţe apar crizele şi aşa mai departe. Singurele recomadări valabile pe care le pot sugera părinţilor sunt evitarea pedepselor şi recompenselor, care pot înrăutăţi situaţia, să privească lucrurile din perspectiva copilului şi, în funcţie de vârsta acestuia, să se aşeze, într-un moment de acalmie, să încerce să-şi dea seama împreună ce a cauzat problema şi să se gândească la o posibilă soluţie.
Pedepsele şi recompensele subminează interesul copiilor faţă de ceea ce au de făcut
De obicei, părinţii îşi pedepsesc copiii atunci când fac ceva rău şi îi răsplătesc atunci când fac ceva bun. Care este poziţia dvs faţă de această abordare tradiţională?
Pedepsele şi recompensele sunt două părţi ale aceleiaşi monede. Ambele sunt moduri de a LE FACE lucruri oamenilor pentru a-i determina să facă ceea ce o persoană mai puternică le solicită. În cel mai bun caz, această abordare poate produce un singur lucru: obedienţă temporară, dar la un cost semnificativ. Niciuna dintre ele nu creează angajament, dedicare, faţă de o anumită acţiune sau valoare. De fapt, cercetările arată că ambele strategii SUBMINEAZĂ această dedicare. Oamenii devin, în realitate, mai puţin interesaţi de lucrurile pe care au fost recompensaţi să le facă sau pedepsiţi pentru că nu le-au făcut. Pedepsele şi recompensele tind, de asemenea, să erodeze relaţia dintre cel acre le dă şi cel care le primeşte. Dacă mă ameninţi cu o pedeapsă, sunt la fel de bucuros să te văd ca un şofer care vede poliţia în oglinda retrovizoare. Nu eşti, în ochii mei, un aliat iubitor, ci o autoritate care trebuie evitată. La polul opus, dacă îmi oferi recompense ca să te mulţumesc, devii un fel de dozator de bunătăţi pe două picioare, ceea ce este, din nou, foarte diferit de un aliat iubitor. În final, pedepsele şi recompensele tind să-i facă pe copii mai egocentrici. Primele îi fac pe copii să se întrebe „Ce vor ei să fac şi ce mi se întâmplă dacă nu fac asta”. Ultimele îi conduc la întrebarea: „Ce vor ei să fac şi ce primesc dacă mă conformez?” Pedepsele şi recompensele, chiar dacă folosim eufemisme pentru a le descrie, îi fac pe copii să se concentreze mai mult pe impactul acţiunii asupra lor înşişi şi nu pe efectul acţiunilor lor asupra celorlalţi. Acesta poate fi motivul pentru care studiile au arătat că acei copiilor care sunt frecvent pedepsiţi sau recompensaţi le pasă mai puţin de ceilalţi şi sunt mai puţin dispuşi să ofere ajutor.
Obedienţa copiilor, obţinută cu preţul sănătăţii lor psihologice
Ce înseamnă un „copil bun”, potrivit standardelor sociale. Care sunt şansele ca acel copil „bun” de astăzi să devină adultul fericit şi împlinit de mâine?
În multe dintre culturile de astăzi, un copil „bun” este doar unul liniştit şi obedient, „bine crescut”. Această obedienţă este adesea obţinută cu un cost substanţial pentru sănătatea psihologică a copilului. Pentru a crea fiinţe umane împlinite, şi prin extensie, o societate democratică prosper, trebuie să îi ajutăm pe copii să devină indivizi sofisticaţi din punct de vedere moral, rebeli care să gândească cu mintea lor şi care sunt capabili să pună la îndoială lucrurile fără sens. Ameninţările şi mitele şi dorinţa părinţilor şi profesorilor de a-i determina pe copii să facă ceea ce li se spune sunt mai susceptibile să creeze indivizi nefericiţi şi o societate totalitară.
Există o teamă a părinţilor de a nu fi „prea permisivi” cu copiii lor. Care este opinia dvs despre permisivitate?
Nu sunt un fan al permisivităţii, după cum nu sunt un fan al abordării punitive, autoritare. Din fericire, nu trebuie să alegem între aceste abordări. Ceea ce numesc eu „a lucra împreună cu copilul” este o abordare diferită de „a-I face lucruri”, dar este, de asemenea, complet diferită de o abordare în care îl laşi pe copil să facă ce vrea. Totuşi, cred că cei mai mulţi oameni se tem atât de mult să nu fie percepuţi drept permisivi, încât supra-compensează prin prea mult control. Se tem că, dacă nu sunt părinţi tradiţionali, de tipul „faci ceea ce-ţi spun eu”, îşi scapă copiii din mână şi nu-şi fac datoria ca părinţi. În realitate, copiii învaţă să ia decizii bune, luând decizii, nu urmând indicaţii. Asta nu înseamnă să fii permisiv, ci inteligent. Orice cap sec poate să o facă pe şeful cu copiii, aşa cum orice cap sec poate să îi lase să se crească singuri. Există însă cea de-a treia alternativă – să lucrezi împreună cu ei, care cere grijă, timp, talent şi curaj. Ne cere să ne depăşim nevoia de a controla lucrurile şi, poate, să pună în dicuţie felul în care am fost NOI crescuţi.
Ce i-aţi spune unui părinte copleşit care, uneori, simte că nu este un părinte bun, că eşuează în relaţia cu copiii săi?
Un părinte care tresare când află că recompensele, inclusiv laudele, şi pedepsele tind să fie contraproductive, care spuhe: „Wow, acum s-ar putea să trebuiească să regândesc multe dintre lucrurile pe care le făceam, multe dintre lucrurile pe care le-am presupus a fi adevărate, multe din lucrurile care mi-au fost făcute atunci când eram copil” este un părinte dispus să crească. Este un semn foarte promiţător. Oamenii care mă îngrijorează sunt aceia care găsesc o scuză să scape de acest mesaj pentru a continua ceea ce fac, indiferent de efectul pe care acest lucru îl are asupra copiilor lor.
