Catinca plutea. Pletele lungi, de culoarea ciocolatei, o mângâiau blând, giulgiu înfășurat în jurul trupului obosit, dându-i un sentiment de libertate absolută. Nu se simțise niciodată atât de eliberată de griji și dureri. Hotărâse să se descătușeze, să redevină fluture și să nu mai fie victima nimănui. Ideea, pusă în practică imediat ce i s-a înfipt în minte, o alinase, atenuând suferința care o ardea pe dinăuntru ca o flacără vie. Își dorise de mică să zboare, să își întindă aripile și să privească drept înainte, spre orizont. Iar acum, când zbura cu adevărat, se simțea ușoară ca un fulg, fericită și liniștită, ascultând cu un zâmbet fâșâitul aerului pe lângă care trecea cu repeziciune. A întins mâinile larg, să cuprindă vântul în brațele albe iar în ochii mari, deschiși spre nemurire, a năvălit sălbatic, ca o fulgerare, frânturi din viața pe care o lăsase în urmă…
– Catinca, ce faci acolo? Este ora la care trebuie să repeți la pian.
– Tata, te rog, mama mi-a cumpărat o păpușă, numai puțin! Fetița cu părul împletit în două cozi, fuioare groase cu reflexe însorite, ridicase rugător privirea spre bărbatul care o ațintea înspăimântător.
– Mai lasă-mă să mă joc puțin, tata! Ochii de căprioară aveau în iris o lacrimă, reținută cu greu ca să nu cadă pe rochița roșie a minunatei păpuși pe care, dopul de copil așezat pe covor, o ținea strâns în brațe.
– Ce să faci?! Maică-ta este nebună și proastă, cu păpuși în capul tău sec n-ai să ajungi nimic în viață. Am să discut eu și cu mă-ta, să-i scot gărgăunii din cap! Glasul tatălui tuna a furtună și război. Și lacrima căzuse scurt, udând rochia păpușii inerte.
– Tata, te rog, eu am rugat-o pe mama să o cumpere. Era așa de tristă în vitrină!
– Tristă ai să fii tu, dacă nu te scoli imediat de lângă idioata ta de păpușă!
Tatăl Catincăi, cu degetele tremurând de furie, a ridicat fetița de jos, trăgând-o de zdravăn de urechi.
– Auu!, mă doare, s-a zbătut copilul să scape din mânia nestăpânită a celui care o privea fioros.
Catinca a închis ochii, așteptând, neputincioasă, palmele mari și grele, care urmau să îi înroșească obrajii. Știa că nici o împotrivire nu stătea în fața violenței bărbatului masiv. Dar îi fusese atât de dragă păpușa că nu se abținuse, încălcând programul draconic la care era supusă zi de zi. Cu bucata aceea de cârpă, așa cum o numise el disprețuitor, putea să fie sinceră, să-i spună cât o doare așa zisa iubire a celui care nu admitea nici râsul, nici joaca. Voia să o țină în brațe, să îi povestească cum plânge înăbușit sub pernă, când auzea seara pumnii care se abăteau peste trupul firav al mamei și gemetele ei, care-i răscoleau inima, făcând-o să sângereze.
– Tata, te rog, bate-mă cât vrei. Dar nu distruge păpușa, te rog! Lacrimi mari și amare se rostogoleau peste fețișoara mică, întunecată de lungă tristețe.
– Nu-ți mai ies din cuvânt, îți jur, numai nu o distruge! O voi ține în brațe numai noaptea când dorm. Te rog, tată, te rog! Bărbatul s-a desprins, cu un scuturat furios, de mâinile Catincăi, care îi cuprinsese pulpana hainei, sperând să îl înduioșeze.
– Nu, Catinca, ai fost rea, te-ai jucat în ora ta de pian. Asta nu pot să iert. Trebuie să înțelegi o dată pentru totdeauna, în această casă, voința mea este lege. Eu fac regulile, tu trebuie doar să le urmezi. Și pentru că ai fost rea, păpușa va suferi alături de tine. Și maică-ta își va primi porția, n-ai nici o grijă!
Pumni răi și fără milă s-au abătut asupra trupului fetiței, nu cu mult mai mare decât un băț de chibrit. Catinca a închis ochii, lipsită de orice putere, așteptând cu resemnare să cadă asupra ei stihia dezlănțuită. Spera că, ținând ochii strânși, loviturile o vor durea mai puțin. A avut timp, însă, să audă cum mâinile aspre ale bărbatului rupeau în bucăți frumoasa ei păpușă.
În timp, Catinca învățase că nu are sens să se împotrivească violenței tatălui care își dorea fiica perfectă, educând-o cu pumnii și picioarele. Strângea din dinți și respecta fiecare regulă pe care i-o impunea, chiar dacă, în sinea ei, le considera aberante și fără rost. Ascultarea ei oarbă diminuase loviturile, pe care le tot primise, când era prea mică să înțeleagă că nu are nici o șansă să-și schimbe tatăl sau să se împotrivească abuzurilor agresive. Le diminuase, dar nu le anulase de tot niciodată. Din te miri ce, fără ca măcar cu gândul să păcătuiască în fața dorințelor și ordinelor lui, tatălui tot i se părea că fetița, devenită între timp adolescentă, călca pe alături. Și ploaia de pumni de abătea din nou asupra ei, ca în copilărie.
N-o mai dureau obrajii și trupul învinețit, învățase să se detașeze. Se concentra pe imagini cu pajiști pline de flori și de fluturi, în timp ce omul din fața ei se transforma în bestie și-o schingiuia fără milă. Nu reușise însă să se detașeze și de suferința mamei. Noaptea, cu capul băgat în pernă, să nu fie auzită, Catinca își plângea mama ca și cum ar fi fost moartă. Știa că e vie, dar frica de cel de alături devenise un cancer care o rodea ca un vierme, transformând-o în umbră. Umbla prin casă neauzită, o fantomă rătăcind de colo colo, fiindu-i teamă și de sunetul pașilor ei. Nu îndrăznea nici măcar să își strângă fiica în brațe, de spaimă că bărbatul le-ar fi bătut de moarte pe amândouă. Frumoasa ei copilă devenise o tânără dulce și încântătoare.
Zburând spre clipa în care nimic și nimeni nu ar mai fi contat, Catinca a închis ochii, încercând să scape de amintirile care o răneau și în zbor, lăsând-o fără putere. Chiar și cu ploapele strânse, din tainițele în care își ascunsese amintirile dureroase, a răsărit o alta, mai sângerândă și mai crudă decât cele din urmă.
Trecuse multă vreme de când Catinca nu mai luase o palmă. Era cea mai bună elevă a liceului, unul pe care i-l alesese același tată, iar carnetul ei forfotea numai de note de zece. Acceptase și orele de pian, și pe cele de pictură sau de dans. Era unica modalitate să nu mai trezească animalul, care zăcea în bărbatul pe care îl ura. Nu reușise să stopeze, însă, palmele și pumnii pe care le încasa mama tot mai des, din motive absurde și inventate. Învățase să-și pună dopuri în urechi, ca să nu mai audă gemetele ei de pasăre rănită. Numai noaptea își mai aducea aminte de bătăile de odinioară, când se trezea, leoarcă de transpirație, îngrozită de visele pline de coșmaruri care o chinuiau.
L-ar fi ucis fără nici o remușcare dacă ar fi avut curaj. Știa că n-are să o facă, era doar o lașă care se trezea în miez de noapte, rugându-se la Dumnezeu să mai reziste un pic. Doar câteva luni mai avea, câteva luni în care să asculte de ordinele implacabile. În toamnă avea să plece la facultate și tatăl n-ar mai fi avut putere asupra vieții ei. Nu avea nici un prieten între colegi sau vecini, pentru că orice încercare de a se apropia de cineva se lăsase cu palme și pumni. ”Numai puțin mai este, Catinca, numai puțin. Rezistă !”, se ruga noapte de noapte adolescenta, închisă în camera ei de la etajul vilei somptuoase, înconjurată de garduri înalte, peste care trecătorii nu aveau acces cu privirea. Erau cineva părinții ei, iar ea, considerată de tot orașul, o răsfățată. Nici nu-și imaginau colegele de liceu cu câtă disperare își dorea Catinca să trăiască în pacea și armonia care domnea în apartamentele lor sărăcăcioase, situate în blocuri cenușii, înghesuite unele în altele.
– Catinca, hai afară să vezi ce ți-a luat tata! Trezită din gânduri, fata, care ajunsese o adolescentă mlădioasă și fermecătoare, a luat-o la fugă pe scări. Orice întârziere reprezenta un risc.
– Da, tata, am sosit, Catinca gâfâia, cu frica cuibărită în ungher de suflet.
– Fetița tatii, pentru că ai fost atât de cuminte în anii aceștia din urmă, pentru că ai luat numai note de zece, tata ți-a cumpărat o bicicletă. E cadoul meu înainte de bacalaureat și de admiterea la medicină, pe care știu sigur că ai să le iei tot cu note maxime.
– Eu…, mulț…tata, nu trebuia.
Catinca se bâlbâia ca un copil de grădiniță, neștiind dacă o bucurie prea evidentă sau una reținută nu ar trezi furia celui din fața ei. Acceptase, cu resemnarea condamnatului la moarte, că va da examen la medicină, așa cum resemnată acceptase toate abuzurile. Visul ei era să se facă profesoară de limbi străine, dar palmele care îi arseseră obrajii, lăsându-i o vânătaie sub ochi, o convinseseră că tata avea întotdeauna dreptate.
– Hai, plimbă-te, Catinca, bucură-te de bicicletă.
– Tata, lasă pe mai târziu, am de studiat.
– Acum, fata tatii, acum. Sau vrei să-mi spui că nu-ți face plăcere cadoul meu?
Întrebarea devenise bănuitoare și tonul agresiv. Catinca, tremurând de frică că va fi bătută în stradă, a apucat repede bicicleta de coarne și a pedalat pe aleea cu case frumoase, în care răsuna veselia dincolo de gardurile pline de flori. Învățase de mică să meargă pe bicicletă, când Buna încă mai trăia, acolo, în satul cu miros de struguri și bucurie năvalnică. Câtă vreme fusese mică și tata o lăsase la Buna, Catinca fusese fericită în căsuța albă, cu mușcate roșii la geamuri. Buna se dusese însă la cer destul de repede, răpusă de o boală cruntă. Tatăl vânduse casa și aruncase toate lucrurile, care o legaseră pe Catinca de copilăria din căsuța bunicii.
Adolescenta, cu pletele până la brâu și mijlocul subțire ca o un șuier, s-a urcat pe bicicletă și a pornit în josul străzii. Din poartă, tatăl o privea pieziș, cu ochi de vultur. Iar la fereastră fâlfâia stins o perdea de mătase, semn că dincolo de ea, mama Catincăi spiona ce se întâmplă afară, înspăimântată de brațele uriașe pe care le zărea sprijinind tocul porții.
– Bună, Catinca, ce faci?, neatentă, fata era cât pe ce să dea peste o altă bicicletă, purtată cu mândrie de unul dintre colegii ei de clasă, un adolescent atât de chipeș încât Catincăi i se tăia răsuflarea de câte ori trecea pe lângă el.
– Mihai, lasă!, vorbim mâine la școală.
Fata era disperată. Cu vocea înceată, șoptită, îl implora să nu o țină de vorbă căci nu departe, rezemându-se de poartă, doi ochi o fulgerau, iar asta îi dădea frisoane de moarte.
– Stai, dragă, că nu te mănânc. Ce faină e!, cred că ai tăi au dat pe ea o avere. Fără să simtă avertizarea din ochii fetei, băiatul își proptise bicicleta de un copac și se învârtea ca un cocoș în jurul Catincăi.
– Iar tu ești foarte frumoasă, Catinca, abia acum observ.
– Lasă-mă, trebuie să plec, lasă-mă!
Fata, cu ochii în lacrimi, și-a lăsat colegul în mijloc de stradă, pedalând cu putere către casă. Simțea ura din privirea ochilor de care se apropia și știa. În seara aceea asupra ei vor năvăli din nou pumnii și picioarele care îi fuseseră prieteni în copilărie.
– Treci în casă, curva dracului!, bărbatul a smucit-o de braț și a izbit-o dincolo de poartă.
– Tata, n-am făcut nimic, m-a întrebat numai de bicicletă.
– Te-a întrebat, hai! Ei, lasă că îți dai eu întrebări, târfo! Și tu și mă-ta, două boarfe, asta sunteți! Fără mine erați amândouă pe centură.
Pumnii erau mai puternici și mai dureroși ca altădată. Adolescenta s-a ghemuit în iarbă, încercând să își acopere capul cu brațele. Cu ochii strânși până la suferință, tăcea, înghițind iarba în care înăbușea strigătele. Picioare nemiloase loveau trupul ghemuit. Știa că n-are voie să geamă, orice scâncet atrăgea asupra ei un alt potop de lovituri.
– Zi, Catinca, zi că îți pare rău! Zi, curvă nenorocită ce ești tu, zi că te omor!
– N-am vrut, tata, îmi pare rău! N-o să te mai supăr, tata, n-am să mai vorbesc niciodată cu nimeni. Te rog, tata, nu mă omorî!
Contorsionată în iarbă, Catinca și-a dus aminte de anii în care reușea să se detașeze de durere și a concentrat mintea spre imagini de basm în care ea, prințesă adorată și iubită, se plimba râzând printre oameni buni și calzi. Înainte de a-și pierde cunoștința, a mai auzit ca prin vis țipătul ascuțit al mamei, care deschisese cu zgomot fereastra, spărgând geamul de la dormitor.
– N-o mai bate, Grig, n-o mai bate! Omoară-mă pe mine, dacă vrei, dar n-o mai bate!
O vreme, Catinca a zăcut, zbătându-se între viață și moarte. Tatăl ei, om respectat în oraș, reușise să mușamalizeze povestea. Chemase acasă un medic care o îngrijise în tăcere, cu discreție. Fata căzuse în curte de pe bicicletă, asta știa liceul și tot orașul. Avea trupul plin de răni. Și fiecare din ele o durea până dincolo de suflet, atunci când privirea rătăcită a mamei se oprea asupra ei. În rest, învățase să nu-i pese, nu mai era mult până în toamnă când avea să plece la facultate. Nu avea nici o teamă de admitere, știa materia pentru medicină pe de rost.
Pentru prima dată, în zilele în care bolborosea cuvinte fără noimă, în capul Catincăi se infiltrase, ca un sfredel, un gând ascuns. Nu știa cum avea să procedeze, dar de la facultate nu voia să se mai întoarcă acasă. Murea pe dinăuntru de mila mamei și lacrimi sărate udau în neștire perna, la imaginea altor pumni și palme care aveau să se abată asupra ființei fragile, care îi dăduse viață. Dar nimic și nimeni nu avea să îi schimbe hotărârea.
Vara de după admitere a trecut ca o boare, intrase, așa cum se aștepta, cu media zece. Tatăl, bucuros de perfecțiunea fiicei, dar și speriat de zilele în care zăcuse Catinca după ultima bătaie, o lăsase în pace. Avusese și ea grijă să nu-l supere. Toată vara își făcuse vise, stând în leagăn sub cireșul uriaș din grădină, cu simțurile însă treze, gata să sară într-o fracțiune de secundă în întâmpinarea unei dorințe, oricât de mici, venită din partea monstrului. Colegii nu o înghesuiseră cu felicitările, tăcerile ei de la școlă și atitudinea distantă o etichetaseră drept o fițoasă, o bogătană prea mândră să se amestece cu vulgul. Catinca lăsase lucrurile așa, îi convenea atitudinea disprețuitoare a colegilor, pentru că nu putea să uite ce rău îi făcuseră cele câteva cuvinte, schimbate pe bicicletă.
Toamna a adus cu ea clipa pe care Catinca o aștepta de 19 ani. A ascultat cu smerenie toate sfaturile pe care i le-a dat tatăl și nu s-a mai înfiorat de amenințarea din glasul răgușit.
– Să nu te apuci de prostii că vin și te omor, ai înțeles? Te duci acolo să înveți numai de zece, nu să te culci cu orice neghiob îți iese în cale! Pumnii agitați în aer o lăsaseră rece pe Catinca, avea certitudinea că este ultima dată când bărbatul din fața ei o mai sperie.
Aerul tragic, ochii de căprioară rănită, trupul armonios ca de sirenă și părul lung care îl ajungea dincolo de talie, atrăseseră privirile tuturor băieților din complexul de studenți, de la facultatea de medicină. Complimentele și invitațiile în oraș curgeau pe bandă. Catinca îi privea cu reticență, avea nevoie de un partener care să țină piept tatălui și să accepte că ea nu mai voia să își vadă părinții.
Dintre toți, inima îi tresălta neașteptat, bătând ca un clopot, la vederea unui student în ultimul an, un arab. Frumos, cu trăsături feminine, cu mâini lungi de pianist, avea o larghețe a gesturilor care o fascinau. Se interesase la fetele din cămin și aflase că abia se târa de la un examen la altul, dar că nu-i păsa de restanțe. Nu era prost, era doar leneș. Voia să devină medic în Franța, țara lui era mult prea săracă pentru a câștiga ceva din profesia de medic. Trăia pe picior mare, fără a fi dintr-o familie bogată, asigurându-și traiul de nabab din vânzarea de blugi și parfumuri prin căminele de fete. Gurile rele șoșoteau că ar vinde studenților străini, dornici de o mică distracție, și fete pe bani. Totul părea a fi numai o bârfă, nimeni nu-l zărise vreodată în compania vreunei fete. ”Franța, hmm, mi-ar plăcea să trăiesc acolo. Iar tata n-are cum să mă mai găsească într-un Paris aglomerat. Îmi pare doar rău pentru mama, însă viața mea este mai importantă decât suferința ei.”, gândea Catinca, încropind planuri cum să-l cucerească pe Abdul. Nu credea în bârfele fetelor, care șoșoteau dar se uitau la el cu admirație, le credea ciudoase că frumușelul nu le acorda atenție.
Catinca se grăbea, voia să devină iubita lui până în iarnă. Altfel ar fi urmat vacanța, casa, pumnii și amenințările tatălui. Iar ea era hotărâtă să nu mai treacă prin chinuri și groaza, care-i însoțiseră existența până acum.
– Frumosa fata, tu nu vrei o pereche de blugi?
Glasul, care murmura dintr-un fotoliu din holul căminului, o făcuse să tremure pe Catinca. Avea un timbru dulce, atât de dulce că inima îi bătea năvalnic iar sânii se sfâșiau să iasă afară din țesătura rochiei de mătase. Știa, fără să se uite, că glasul îi aparținea lui, băiatul despre care țesuse vise definitive.
– Vreau, dar îi dai scump. Ochii fetei râdeau în ochii negri ca tăciunii din vatră care se opriseră asupra ei, nemaiputând să se dezlipească de minunatul chip care zâmbea.
– Pentru tine, fata frumoasa, fac reducere. Cu condiția ca pentru diferența sa ieși cu mine la plimbarea.
Vorbind, Abdul s-a ridicat de pe fotoliu, înaintând către fata subțire ca trestia, care rămăsese cu gura deschisă fără să știe cauza tremurului, ce o zguduia prin interior, furtună aprigă. Când tânărul i-a pus mâna pe braț, mângâiere tainică și șoaptă de iubire nerostită, Catinca a juisat scurt și nervos, fără să priceapă ce nebunie îi transmitea corpul. În secunda următoare a știut că nici Dumnezeu nu avea să o mai despartă de el. Era omul ei.
– Aha, reducere pentru o plimbare, a râs zglobiu fata, retrăgându-și brațul din calea mâinii lui catifelate, care-i producea un rău atât de plăcut. Asta înseamnă că dacă îți dau un sărut, primesc blugii gratis, nu-i așa?, curajul i-a adus, Catincăi, flăcări în obraji.
Și-a ridicat ochii către el, cu disperarea buzelor flămânde, care așteptau buzele lui să stingă și să elibereze fericirea ce urla înlăuntrul ei, provocându-i dureri afrodiziace, despre care nu știuse. Când mâinile vânjoase i-au cuprins mijlocul, Catinca s-a lăsat moale în brațele lui, într-o stare vecină cu leșinul. Nu mai știa cine este, nu mai era nimic fără el. Buzele i-au fremătat, nerăbdătoare și avide sub buzele lui. Cerul s-a deschis la picioarele ei și Catinca a simțit raiul pătrunzându-i în inimă. I-ar fi cedat atunci, în holul căminului, fără să-i pese de nimeni din jur. Era o umilă îndrăgostită și nimeni nu avea dreptul să îi confiște fericirea, care îi inundase trupul și sufletul, făcându-le să susure cântece fermecate. Palidă, tremurând ca frunza, Catinca a deschis ochii umezi și a zărit doi ochi negri care o scrutau amuzați.
– Pe tine nu te-a mai sarutat nimeni, niciodata, fata frumoasa? Saruți de parca ar fi sfârșitul lumii dar este tare clar, habar n-ai cum. Te-a închis tatal tau într-un turn pâna acum?
– Te-ar deranja dacă nu m-a mai sărutat nimeni? Catinca s- desprins din îmbrățișarea caldă a bărbatului cu trupul mirosind a parfum de mosc și a toamnă. Umbre îi dădeau târcoale, iar chipul monstrului cu palme grele reușise să spargă mirajul primului ei sărut.
– Ei, nu te supăra, prințeso, n-am vrut să te necajesc. E minunat ca sunt primul barbat pe care-l saruți, ma simt privilegiat. Și te blestem acum și aici, vreau sa fiu și ultimul!
Așa începuse să se înfiripe o dragoste mirifică, una despre care nu aflase din cărți. O dragoste care avea să îi schimbe viața Catincăi. Înflorise ca o floare rară. Era atât de luminoasă că toți bărbații întorceau capul după ea. Abdul o tachina, prefăcându-se gelos. Iubitul ei avusese delicatețea și răbdarea să o învețe să sărute. Fiecare tremur al corpului mlădios al fetei, care se abandona în brațele lui cu o încredere oarbă, îl ridica în ceruri. Catinca înebunea la simpla lui atingere, mâna lui așezată peste mâna ei la restaurantul în care o invitase, ramura de tei pe care i-o așeza în păr în parcul uriaș ce ascundea săruturile fierbinți, care o lăsau fără vlagă, brațele lui frângându-i mijlocul și lipind-o de pieptul lat și puternic. Totul era o poveste, un vis din care Catinca nu mai voia să se trezească. Zilele treceau una după alta, într-o fericire atât de plină, că uneori o speria.
Știa că va veni clipa, când trebuia să îi povestească despre abuzurile la care fusese supusă și despre hotărârea de a nu se mai întoarce acasă, la tatăl violent. Dar amâna mereu momentul destăinuirii, ar fi vrut să nu mânjească iubirea dintre ei cu dureri vechi, atât de zguduitoare, numai de ea știute. Îl dorea, îi spusese deschis că vrea să facă dragoste cu el, era gata să fie a lui până la ultima fibră. Tânărul îi explicase că nu este nici o grabă, totul trebuia să vină firesc, într-un moment de magie, care să le fie miracol la amândoi. Îl iubea nebunește pentru răbdarea lui, intuind că se chinuie să se controleze, înfrânându-și dorințele sexuale doar ca să nu o sperie.
– Catinca, ce faci tu aici ?, glasul aspru și rău o făcuse să sară din brațele lui Abdul. În fața ei stătea cel pe care îl ura cu gânduri ucigașe.
– Tata, eu, te rog, tata…, ochii fetei jucau în lacrimi, perle se prelingeau, năvalnic, pe obraji.
– Ce-i cu tine, Catinca? Și cine este domnul care te strânge în brațe?
– Înțeleg ca tu ești tatal lui Catinca, încantat. Eu sunt Abdul, iubitul ei și vreau sa ma casatoresc cu fata dumneavostră.
Cererea de căsătorie, venită atât de neașteptat, adusese în sufletul Catincăi înghețul. Se uita cu groază la mâinile monstrului, care se încleștau spasmotic, zgârâind capătul băncii din fața căminului, unde-și găsise fata în brațele unui arab. Se chircise în sinele ei, așteptând loviturile.
– Aaa, aici avem o poveste de dragoste care merită o masă bună și un pahar de vin. Vă invit pe amândoi la un restaurant, unde putem vorbi mai pe larg despre această căsătorie și despre tine, iubitul misterios de care draga noastră Catincă nu ne-a scris nici un rând.
Politețea amabilă și mieroasă a tatălui îi dădeau fiori reci pe spate fetei, care tremura.
– Tata, lasă, nu-i nevoie, o să îți povestesc eu, a încercat Catinca să oprească efuziunile omului despre a cărei prefăcătorie, care se termina cu bătăi crunte, știa atât de bine.
– Dragă, doar nu vrei să îți ții ascuns iubitul de părinți? După câte au fost, eu sunt chiar fericit că ai găsit pe cineva care te iubește așa cum ești.
Abdul ridicase curios capul, atent să priceapă ce vrea să spună tatăl Catincăi. Voia să stea de vorbă cu bărbatul care o crescuse pe fata de care era iremediabil îndrăgostit. Voia să afle mai multe despre lucrurile pe care le ghicea ascunse în vorbele lui. Intuise de mult că iubita lui ascundea un secret, o surprindea tresărind la vederea vreunui bărbat în vârstă și mătăhălos, iar ochii ei luminoși aveau de multe ori unde de tristețe grea, pe care nu le înțelegea.
Chelnerul le-a adus mâncarea comandată, a turnat în pahare vinul rubiniu și s-a restras discret. Bărbatul în vârstă părea relaxat, în timp ce Catinca devenea din ce în ce mai nervoasă.
– Și zi așa, te numești Abdul, mâine – poimâine ești medic și o iubești pe fiica mea.
– Da, domnule, așa este.
– Ați hotărât și unde o să trăiți?
– Nu înca, visul meu de a ma casatori cu fata voastra a izbucnit cand v-am văzut, ea a aflat odată cu voi. Dar Catinca știe că vreau să profesez în Franța.
– Aha, o să vă stabilți în Franța, carevasăzică. Asta e bine, nu-i așa, Catinca?
– Tata, nici n-am zis să accept, Catinca, bănuitoare, încerca să pună punct unei discuții prea frumoasă ca să fie și adevărată. Cel din fața era violentul care o schingiuise încă de la naștere, nu era vreun tată iubitor așa cum părea azi.
– Cum să nu accepți, draga mea, păi cine te-ar mai lua cu trecutul tău?, glasul bărbatului era ironic. Dincolo de ironie se întrezărea un ton veninos, pe care Catinca nu-l cunoștea.
– Poftim?, într-un glas, și Catinca și Abdul au sărit ca arși de pe scaun, din motive diferite.
– Stai jos, dragă. Și tu, dragul meu viitor ginere. Am bănuit că știi, Catinca mi-a jurat că va fi sinceră cu bărbatul de care se va îndrăgosti.
– Despre ce vorbești tată, despre ce? Despre bătăile pe care le-am luat atâția ani de la tine? Ce fel de om ești tu, tată, ce fel de om? Ești un monstru, să știi! Catinca nu mai putea ține în ea durerea, țipa la bărbatul care rămăsese calm, privind-o cu un rânjet.
– Despre nopțile când te-ai culcat cu toți bărbații din oraș, Catinca. Despre cum ne-ai făcut de râs, de asta vorbesc, fata mea. Scuze, Abdul, dar nu mă mai pot abține, sunt bărbat și mă doare că nu ți-a spus.
– Tată, tată, cum poți…, despre ce… despre ce… naiba vorbești? lacrimile o împiedicau pe Catinca să fie coerentă.
– Stai!, stai puțin, acum vreau eu să aflu.
Abdul avea glasul aspru și rău. Catinca n-a mai știut dacă vorbise tatăl sau iubitul. S-a prăbușit inertă pe scaun, dorind să intre în pământ de rușine. De la mesele vecine oamenii întorseseră capul și o priveau cu un zâmbet malițios, măsurând-o din cap până în picioare de parcă prețăluiau cât face.
– Am avut mari probleme cu ea în liceu, încă din clasa a XI-a, dragă Abdul. Fugea noaptea pe geam de acasă și se dăruia oricărui necunoscut. Era bolnavă de sex. Am scos-o din patul unor bărbați însurați, vânătă de palmele luate de la nevestele înșelate. A fost greu, extrem de greu. Eu și cu maică-sa ne-am izolat în casă, de rușinea prietenilor și vecinilor. Da, am bătut-o, dar ce puteam să fac când mă chema colegul de aceeași vârstă cu mine să-mi spună să vin să-mi iau otreapa acasă, după ce-a regulat-o bine? Scuze cuvântul. Cu vorba bună n-a mers, trebuia să găsesc o altă metodă s-o liniștesc și singura care a părut că dă rezultate a fost bătaia. Am bătut-o când și-a descheiat bluza arătându-și sânii, pe stradă, colegului ei pe care l-a întâlnit pe bicicletă. Da, recunosc, am bătut-o, numai că…
– Domnule, dar ea mi-a spus…a părut…
– Că este virgină, știu. Ne-a amenințat de multe ori că va pune mâna pe un băiat bun, să ne dovedească că-l poate prosti. De aia spun, când a plecat la facultate, am pus-o să jure că va fi sinceră și își va povesti aventurile omului pe care îl va alege. Era unica șansă să cred că s-a schimbat. Și de asta mă bucuram că o să locuiți la Paris, acolo nu o cunoaște nimeni.
– Domnule, mie nu-mi vine să cred. Catinca nici nu știa să sărute când am cunoscut-o.
– Ha, ha, ha, se preface bine, nu-i așa? Uită-te la ea, nu neagă nimic.
Catinca stătea nemișcată, fără să audă nici un cuvânt din vorbăria tatălui. Știuse, de la primele cuvinte, că o va lovi iar. Numai că de data asta, alesese altfel de pumni și picioare, pe care nu și le imaginase niciodată. Era la fel de dureros ca în copilărie și adolescență, așa că hotărâse, la fel ca atunci, să-și poarte mintea spre lucruri frumoase și curate ca să nu înebunească sub lovituri.
– Catinca, zi ceva, apără-te!, glasul lui Abdul a readus-o pentru un moment înapoi din vis pe fata inertă, stană de piatră rece. A fost doar o tresărire, în glasul lui n-a mai simțit iubire și Catinca s-a întors la pajiștile verzi, pline de fluturi albi.
– Ți-am spus eu, ai văzut? Tace. Acum o să plec, eram doar în trecere, mă așteaptă șoferul să plec în delegație. Mă bucur tare mult că te-am cunoscut și sper să o ierți pe fiica mea. Am achitat tot, stați fără grijă. Și… poate chiar te iubește, cine știe?, râsul hâd al bărbatului s-a îndepărtat, până când ecoul a preluat stins rânjetul, sfredelind creierul tănărului, rămas la masă lângă păpușa de ceară.
Ar fi plecat, lăsând-o în plata domnului, dar o iubea prea mult și o ura în același timp, ca să o părăsească fără să se răzbune. A ridicat-o mai mult cu forța și a târât-o pe străzi, până acasă, în apartamentul pe care-l închiriase din anul întâi. În liniștea din interior, Catinca a început să dea semne de viață.
– Iubitule, lasă-mă să îți spun…
– Tu să taci! Aici, acasă la mine, eu ordon. O să îmi povestești atunci când vreau eu. Acum taci, nu vreau să aud nici un scâncet!, glasul rău era al tatălui și fata a încremenit din nou, așteptând pumnii și picioarele care să-i zdrobească trupul ca pe vremuri.
Catinca n-a știut când bărbatul, despre care nu mai știa dacă este Abdul sau monstrul care o chinuise de mică, a dispărut și nici când a reapărut cu un bărbat negru, o namilă de om. Tăiase toate canalele de comunicare cu lumea, trăind înlăuntrul imaginației ei.
– Vecine, ai vrut să-ți fac rost de o curvă? Iat-o! Poți să o ai în dormitor la mine, te costă 100 de dolari pe care îi lași aici, pe noptieră. Și alți 20 pe care să-i dai târfei, după ce termini cu ea. Ai la dispoziție o jumătate de oră.
Din camera de alături, cu tot cu dopurile cu care își înfundase urechile, Abdul, în fața unui pahar uriaș de whiski, auzea țipete de fiară rănită. S-ar fi repezit să o scoată din mâna nemernicului, căruia i-o oferise, dar o ura pentru toate murdăriile spuse de tatăl ei, pe care nu le contrazisese. Inima îi sângera sălbatic, un alt bărbat se înfrupta din trupul diafan pe care nu-l avusese niciodată. Stângea din dinți, trebuia să o pedepsească pentru minciunile pe care le țesuse, făcându-l să o vrea de soție. Nu i-ar fi păsat că se dăruise și altora. Numai că prefăcătoria, faptul că îl mințise că nici măcar nu sărutase un bărbat, îl scoseseră din minți. Ar fi iertat-o sau nu?, ar fi avut răbdare și iubire să asculte și partea ei de poveste? Nu știa, era sfâșiat de durere.
Când țipetele din dormitor au devenit din ce în ce mai stinse, până când s-a lăsat tăcerea, Abdul a încremenit, privind fix paharul de băutură din fața sa. Vecinul a apărut în sufragerie, cu ochii înspăimântați și cu un zâmbet larg, încheindu-se lejer la fermoar. Abdul nu voia să-l vadă, rânjetul de satisfacție lățit pe chip îi făcea rău.
– Ce mi-ai făcut frate!, uau !, s-a zbătut ca o nebună…, m-a mușcat, a urlat, a făcut ca toți dracii. Dar am țintuit-o de pat și i-am arătat că sunt bărbat. A încremenit într-un târziu, ca o cârpă, și am regulat-o de i-au mers fulgii. Uaau! Fantastic! Nu știu însă ce naiba avea că n-am putut s-o sărut, parcă era un animal sălbatic de câte ori îmi apropiam buzele de gura ei.
– Nu vreau să îmi povestești, du-te!, glasul lui Abdul era stins, fiecare cuvânt, spus cu trufie și satisfacție de vecin, îi tăia sufletul în bucăți.
– Frate, vreau să-ți mai spun un lucru și plec. Îți sunt veșnic recunoscător. Mare om ești, mă, mare om. N-am știut că târfa ta este fată mare. Ia, mai ține 100 de dolari pentru asta, ai fost un domn, dacă mi-ai oferit o virgină atât de ieftin.
– Virgină, o Alah, virgină!! Abdul s-a scuturat din coșmar, pe care-l trăia din propria-i vină, și a răcnit, înjunghiat de moarte.
– Alah, o, Alah!, l-a dat la o parte, cu violență, pe negrul mătăhălos care grohăia de plăcere. Ieși afară, jigodie, ieși până nu te omor!
Cu ochii injectați de durere, a urlat către camera din care nu se auzea nici un sunet.
– Catinca!, oh, Alah!, Catincaaa, iubirea mea, iartă-mă!
Din dormitor nu i-a răspuns nimeni. De afară, de pe trotuar, se auzeau țipete disperate.
Zdrobită de caldarâm, cu trupul plin de sânge, Catinca a închis ochii, fericită. În sfârșit, pentru prima dată în viața ei, monstrul, care îi ruinase viața, nu avea să-i mai facă rău. Îi plăcuse zborul. Lăsase omului iubit, pe masă, un bilet simplu: ”Te iert. Dragostea mea, ai fost primul și ultimul bărbat care m-a sărutat vreodată.”
(Povestea a fost publicată și aici)
