SARMAȚIA GETICĂ
SARMAȚIA, SAUROMATAE (Sarmatæ sau Sauromatæ în latină, sau în greacă Σαρματία, Σαρμάται, Σαυρομάται), numele unei țări din Europa și Asia, care devine în această formă prin latinizarea endonimului anticilor Samo-Geți (sarmogiți). Sarmația antică este un teritoriu antic din nordul României și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și se invecineaza cu Marea Neagră (Getică) și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud, partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa.
Este un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia care se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de râurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se termina în Pannonia și Dacia, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord până la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.
Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas).
Relativ la aceste realități inclusiv polonezii o recunosc și ei:
”Polonezii sunt urmaşii acelor geți care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord” (Jan Trynkowski, istoric polonez).
Precum știm, ”romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).
Geții biblici
Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem și strănepotul lui Noe, așa cum este scris în Geneză.
În „La selva di varia istoria”, spun scriitorii aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, când au populat pământul sub comanda lui GETER, nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa de la Gurile Dunării, spre teritoriul Valahiei și încă se mai disting în peninsula mai sus numită în ostrogoţi și vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de Răsărit și Goţii de Apus.
Aici trebuie să amintesc că în acea vreme ”fizica pămantului era diversă, iar Ablavio, interpretând greșit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală și pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.
În ”Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma”:
”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur și Geter”, care sunt amintiţi de Moise, în Geneză.
La început au locuit împreună, deasupra mării despre care am vorbit. Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel:
Din Messa vor ieși acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separându’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de mai târziu, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.
Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali.
Din al treilea fiu, Ur, au ieșit popoarele Urone, despre care nu avem nicio amintire.
Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte. La aceeași pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Sciţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pământul iniţial al Geţilor, iar Sciţia, așa cum afirmă și Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia:
”…dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul ieșit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări și se va reîntoarce în Sciţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi in acea Insulă.”
În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris:
Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atâta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atâta usurinţă, s’a continuat pentru atâta timp să fie considerată pământul originar al Goţilor.
Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de națiuni, ar fi migrat iniţial Goţii. Se spune că aceștia au fost sciţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcând la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai și la Mlaștina Meotide.
Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche) (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază veche de literatură vedică).
Alfabetul Getic sau Ulfilan
”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 al î.Hr”.
Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că ”în timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonând Septentriunea, s’a refugiat în Sciţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decât forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atâtea naţiuni”.
„Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rândul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Așii, adică de Eroii Goţi, Semizei”.
În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia romană ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.
Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560 – 636 )
Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863 , în Istoria limbii germane).
Geții sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.).
Geții sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25 , p. 179 ).
Daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni (frizoni), ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.).
Frizonii azi, sunt considerați un grup etnic germanic locuind pe coasta Mării Nordului în Țările de Jos și în Germania. Frizonii sunt reconoscuți în Germania și în Țările de Jos ca minoritate națională.
Astăzi mai există trei regiuni unde se găsesc frizoni:
Frizonii care locuiesc în Țările de Jos între IJsselmeer (fosta Zuiderzee) și Râul Lauwers, deci în Provincia Frislanda, sunt denumiți în Germania frizoni occidentali, dar ei se numesc singuri Westerlauwersk Friezen (frizoni de vest-lauwers), pentru că regiunea Frislanda de Vest se află în provincia Olanda de Nord și noțiunea Frizoni occidentali în Țările de Jos nu se referă la apartenență națională, ci la locuința oamenilor.
A doua grupă locuiesc în Germania în Saxoniei Inferioară, de la granița cu Țările de Jos până dincolo de râul Weser. Din cauza istoriei lor frizoni orientali sunt foarte răspândiți. Teritoriile frizonilor orientali, unde identitatea frizonă este mai mult sau mai puțin accentuată, sunt Frislanda de Est, districtul Friesland, Saterland, Butjadingen și Land Wursten.
În toate aceste teritorii locuiesc 500.000 de oameni, numărul real al frizonilor în Saxonia inferioră este greu de apreciat.
Frizonii nordici, ce de’a treia grupă, se găsesc în Schleswig-Holstein. Locuiesc în vestul districtului Nordfriesland, pe insulele frizone nordice și pe insula Helgoland.
Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scitice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest par să fi fost de origine germană, așa cum erau Venedi la Marea Baltică, Iazigii, Rhoxolanii, și Hamaxobii în sudul Rusiei. Celelalte triburi din vestul Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani-Sciți, un popor scit care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.
Întreaga țară a fost împărțită de râul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmația Europaea și Sarmația Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus Taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată.
Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.
Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate, sunt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus, etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers. 1898.
Sarmații au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărând din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Sciției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).
Din 100 î.Hr., aceste triburi sunt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și în Caucazul la sud. Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goții, turcii). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern. (Wikipedia)
Numele pare să aibă în primul rând proveniență la greci, prin sciții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scitică. Fie că această populație era non-Scitică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.
A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI.
De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, si mulți alții.
Mai importante decât originea numelui sunt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acest punct este Ptolemeu, iar indicațiile lui Strabon sunt tangențiale și parțiale.
Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde până la Borysthenes, sau chiar Don, Tyrigetae fiind cea mai vestică a țărilor care nu sunt germani din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, poate, germanici (vii p 289).
De câteva națiuni particulare, cum ar fi Jazyges, Hamaxobi, și Roxolani, mențiuni fugitive sunt date, fără însă a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice. În Asia, țara Sauromatae este intinsă în câmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz. Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabo aproape incluzând, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sunt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, despre întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…
Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci. Sarmatae aici, sunt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele de Ungaria, Moldova, și Gallicia. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord), dar tot insuficient. Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.
Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.
Sarmatia Europaea, limita de vest este Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un tract de țară necunoscută; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; est, istmul din Crimeea, și Don. Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Gallicia, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta include Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sunt sciți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales Venedii. Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sunt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici. Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sunt plasați mai la nord decât Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.
La scriitorii de mai târziu sunt rareori menționați VENEDI.
Nici Jazyges, nu sunt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sunt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.
Roxolanii Hamaxobii este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scitice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.
Alaunii (Alanii, Halanii, Așii, Iașii, Yazygii) în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decât Alanii din Caucaz;
Periegesis sunt sciți, incontestabil.
Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sunt plasați pe Nistru.
Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sunt schimbarile care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scitice, nu este improbabil ca Peucini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.
Următoarele sunt formele reale pe care numele Patzinacks, exact în țara Peucinilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor). Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).
Patzinaks au fost sciții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele.
Într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc. Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost doar nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decât din Basarabia. Atmoni și Sidoni la Strabon au fost Bastarni.
Bastarnii sunt considerați în scripte un popor germanic, deși ei se trag precum frizonii tot din viță getică, neam întemeiat undeva prin centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s’au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei și al Basarabiei, până la Dunăre și Marea Neagră. O dovedesc și Munții Moldovei care erau cunoscuți geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici.
Prima mențiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din Callatis, descriind ținuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlnește aici, ”veniți din alte părți”, și erau formați din trei triburi Atmonii, Sidonii și Peucinii.
Bastarni (Βαστάρναι) sau BASTERNAE (Βαστέρναι), unul dintre cele mai puternice triburi ale Sarmației Europaea, în primul rând a devenit cunoscut la romani în razboaiele cu Philip și Perseu, regii Macedoniei, acesta din urmă mobilizase 20.000 de mercenari din rândurile lor. Primele așezări din Sarmația par să fi fost în zonele muntoase dintre Theiss și martie, de unde au presat prin incursiuni Dunărea de Jos, iar o parte a poporului stabilindu’se în insula Peuce au obținut numele de PEUCINI.
Conform relatărilor lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.Hr.), Insula Peuce („frumoasa” în grecește) era inițial un grind nisipos format în mare, între actualele brațe Sf.Gheorghe (pe atunci Hieron) și Sulina (pe atunci Naracon) din Delta Dunării, care a fost ulterior îngroșat de aluviunile fluviale, până a izola lacurile Lumina, Roșu și Puiu de mare, devenind parte integrantă din deltă.
De asemenea, bastarnii s’au extins în partea de sud a Dunării, unde au mai făcut incursiuni de pradă în Tracia, și s’au angajat în război cu guvernatorii provinciei romane Macedonia. Ei au fost conduți înapoi peste Dunăre de M. Crassus, în 30 î.Hr. În geografiile de mai târziu îi găsim stabiliți între Tyras (Nistru) și Borysthenes (Nipru), iar Peucinii rămânând la gura de vărsare a Dunării.
Au fost un popor considerat ”sălbatic”, remarcându’se pentru statura lor și curajul lor. Ei au trăit în întregime din război, și trăiau cu femeile și copiii lor împreună pe căruțe. Forța lor principală a fost cavaleria, sprijinită de o infanterie ușoară, instruită pentru a ține pasul, chiar și la viteză maximă, cu călăreții, fiecare dintre ei fiind însoțiți dintre acești pedestrași (παραβάτης). Conducătorii lor erau regi. (Plb 26,9.,.. Strab ii PP 93, 118, 291 pp vi, 294, VII p 305).
Istoricul Trogus Pompeius relatează despre luptele dintre bastarni și geți. Învinși la început și pedepsiți din această cauză de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, geții au sfârșit prin a’i învinge pe noii veniți. Deși nu se știe precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista a fost cel care a pus capăt ”episodului bastarnic” din istoria Geției.
Bastarnii și Peucinii în raport cu Geții Dunăreni, TyraGeții și ThyssaGeții
În contrast cu momentul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeași tabără cu geții. Așa s’a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiți în ajutotul geților sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile catății Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci și doi de ani mai târziu, victoria a fost însă a romanilor, iar bastarnii, pierzându’și regele Deldon pe câmpul de luptă, au fost nevoiți să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geți din Dobrogea, Dapyx și Zyraxes, dovedește că aceștia fuseseră aliați cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reședința lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.
După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut șansa de a se menține în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii ”barbare” de la nord de Dunărea de jos, a aparținut pe rând geților sarmați, carpi sau goți.
În cele din urmă, în jurul anului 282 d.Hr. împăratul Probus i’a învins pe bastarni și a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima menționare a bastarnilor în izvoarele istorice fiind se pare asimilați de geții care ulterior au atacat imperiul roman până la ocuparea Romei.
Geografia națiunilor minore este obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începând, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luând malul estic al Vistulei primul. Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încât să’l facă pe cel din urmă un popor interior.
Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țara chihlimbarului, sau Prusia de Est….Gythones, Guttones în acest caz par a fi variațiuni ale termenului plecat din originalul Geter-Get.
Sursa: Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed., perseus.tufts.edu
Harta: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Date of the first edition: 1540
Date of this map: 1542
From: Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.
Geții vorbeau mai multe dialecte, treaba asta nu o știu încă mulți, pentru că nu a fost abordată de istorici, neavând surse scrise. Dar odată ce neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, triburile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent.
Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, sciți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tirageți, massa-geți, dahi, yuezhi, gittti, geats, daci, cu toții erau mlâdițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind mai cei mai vechi locuitori europeni) și care se întindeau prin expansiune, de la Atlantic până în India, și chiar mai departe până în insulele japoneze.
Nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) pot fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est; deși nu imposibil. Ei au fost, probabil, la est. Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Dacică. De aici Detaliile sunt toate conjuncturale. Zeuss a identificat Bulanes cu Borani de Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.
Nestor a numit o populație Sul-iczi și ocupa o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.
În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunând că aceasta e citirea adevărată) cuvântul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă. Nestor foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rând ocupanți ai câmpiei. Ori de câte ori, apoi, s’au aflat la câmpie aceștia puteau fi Polyane; și Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, și Polyane ai Niprului.
Acei Phrugundiones lui Ptolemeu au fost întotdeauna un Geographica crucial. Nume, ele sunt atât de ca Burgundiones ca să fi sugerat ideea unui migrare din Polonia în Bourgogne. Apoi, există Urugundi și Burgundi scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică. Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu poate fi explicate mai mult pe principiul sugerat de cuvântul Polyane, dacă cuvântul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația. În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvântul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.
Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.
Avarenii pot fi plasați în Gallicia.
României îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sunt aceștia Arnarții lui Cezar? Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.
Ombrones dacă sunt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane. Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborât de la un trib galic vechi, Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”. De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, Numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.
Pliniu cel Bătrân a scris cu privire la folk-etimologia numelui:
”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”
Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Dacia, celtii au fost asimilat cultural de daci.
Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Dacia. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din moderne Slovacia și sud-estul Poloniei. Orașul dacic de Docidava a fost situat pe teritoriul Anarți, potrivit Pârvan.
Anartophracti (sau Anartofraktoi ) sunt menționați de Ptolemeu. Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Dacia, susție Czarnecki.
Anartofraktoi au fost un trib dacic nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pârvan.
În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).
În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):
„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților”.
În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai târziu de 180 d.Hr.
Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Saboci, apoi Piengitae, iar apoi Bessi, de’a lungul Munților Carpați. Gallicia, cu părți din Volînia, și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.
Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începând din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev să ne dea o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat. La sud sunt munți Peucinian (Bukhovinia?).
(1) Galindae – Aceștia sunt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.
(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.
(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.
(4) În Igylliones -Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atâtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale. Zona a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.
(5) Costobocii din Podolia.
(6) Transmontanii – Acesta este un nume latin al Dacilor, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. A fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Daciei în general.
A treia listă, începe, de asemenea, cu:
(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.
Puține națiuni afară mai proeminent decât aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într-adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decât în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus. Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcând parte din actuala Lith-uania sau Lett-land. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută. Este sigur, însă, Veltae sunt menționați în Lett-land, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini. La nord de Veltae,
(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.
(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvântul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia. Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –
(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).
Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatârși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci până în Munții Rhipaean.
Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.
SARGEȚII sunt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.
Vasile Pârvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Dacia sunt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele râului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpând o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint. Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Daciei, romanii au pus mâna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.
Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv Sargeția) din Dacia sunt de origine scito-iraniană. Dar se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale dacilor din ultimele două secole până la cucerirea romană.
La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sunt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.
Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică.
Savari poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvânt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri. Aorsi poate fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.
Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).
Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.
Sargații sunt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Sol-iczi lui Nestor), ajungând până la Roxolanii, adică ocupând părți din Cherson și Ekaterinoslav. Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.
În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sunt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sunt mai spre vest. Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-itae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis, numele grecesc al râului Kuban din sudul Rusiei.
S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii. Localizarea s’ar potrivi.
Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii. Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Muntii Carpați. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai târziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei. Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι-Carpodaci (Zeuss le spune ”Dacii Carpaților”) mai multe forme ale acestui nume – CARPI. Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei. Între Bastarni și Roxolanii sunt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de'[a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.
Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Sciția Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multe localități.
Amadocii ocupau Munții Amadocus din Ptolemeu. Această juxta-poziție a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decât o arată. Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decât prezinta cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.
Costobocii sunt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență dacică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib dacic. „D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer”.
În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon, etc.
Interpretând hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii „transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană. Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pârvan a admis și el această interpretare.
Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sunt nume daco-trace.
Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sunt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lângă râul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.
Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi dace biessoi și saboci.
Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând triburi sarmate, germanice (marcomani) și geto-dace. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica și distrugând templul Eleusis.
Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, dacii costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.
În 172 î.Hr., după ce au fost învinși in raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă. La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițându’le ajutorul romanilor și subsidii romane.
Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Când costobocii au invins în acest plănuit “război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamânt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali in al doilea razboi al romanilor împotriva marcomanilor.
Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 daci independenți au fost primiți in Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine dacică mai târzie.
Numele Chuni este important – HUNI.
În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schito-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i. Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.
RÂURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.
MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sunt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.
Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decât există cu adevarat. Toți munții lui erau, probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.
Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.
Vatra Stră-Română
https://thraxusares.wordpress.com
