Iași, 1982. Un student de culoare, negru ca tăciunele, înalt de aproape doi metri, spânzura de o bară într-un tramvai aglomerat, care cobora Copoul scrâșnind din toate încheieturile. La Universitate urcă el. Măria sa, Controlorul. De fapt o ea, grasă rău de tot, cu părul năclăit, niște lațe transpirate de căldura unei veri dogoritoare. Cu o privire rea, severă. Începe balamucul. Scandal, amenzi. Pe atunci controlorii aveau dreptul să dea și să încaseze amenda pe loc. Nu exista prezumția că un student ar putea avea bilet. Exclus!, era din start bănuit a nu avea. Cum te simțea controlorul că ești unul dintre cei veniți în Iași pentru studii, cum își freca mâinile de bucurie că a mai prins un fraier. N-am știut vreodată de ce aveau o bucurie drăcească în ochi când dădeau de vreun amărât care făcea blatul. Oare luau premii din amenzile încasate? Habar n-am.
Se apropie zgripțuroaica de lungan, care privea nepăsător pe geam. Eu, undeva destul de aproape de ciocolatiu, nu-mi fac griji. Am fost o toantă că nici măcar blatul pe tramvai sau tren nu l-am știut a face.
– Biletul la control!
– Mai spune oadat ca nu știu bine romanesc, a schimonosit negru o limbă română, întorcând agale privirea de la geam.
– Biletul, nu te face că nu știi românește!, s-a rățoit balabusta
– Trebuie și pentru care stau pe scară sau în picior?, a întrebat candid omul.
– Domnule, eu nu mă joc!, încruntata controloarea arunca priviri ucigașe. Lumea întorsese capul, curioasă de conversație.
– Nu enerva ca nu face bine. Stai puțin!
Începe omul să se caute prin buzunare. La geaca de blugi, la pantaloni, la buzunarele din spate, la cele din față. O ia de la capăt, scoate niște hârtii, le verifică, se scotocește. Lent, lent de tot. Enervant de lent. Încet până și spre exsperarea mea, care mă uit amuzată. Între timp tramvaiul se apropia de stația Biblioteca Eminescu. Scoate tipul în sfârșit un bilet și-l întinde, zâmbindu-i drăgălaș.
– Poftim bilet.
– Dumneata îți bați joc? Ăsta nu-i bilet de tramvai!
– A, nu? Nu-i cel bun? Stai așa!
Și iar începe să se controbăiască prin buzunare. La fel de încet. Tramvaiul râdea cot la cot cu călătorii. Întorseseră cu toții ochii spre protagoniști și cei mai mulți se hlizeau cu gura până la urechi. Cât despre controloare? Era neagră de furie.
– Domnule, îți dau amendă. Nu-s pusă aici ca să-ți bați mata joc de mine!
– Doamna, doamna, nu enerva ca faci rău la ten. Caut. Sigur am.
O ține așa lunganul încă o stație. Eu uit să mai cobor la Eminescu. Era prea haios ca să-mi aduc aminte unde aveam treabă. Biata femeie trece prin toate culorile curcubeului, vărsând o jumate de kil de transpirație. De nervi. Pe când tramvaiul se apropie de stația din centru și femeia scoate carnetul de amenzi hotărâtă să-l pedepsească pe nemernic iar râsul dă să se transforme în isterie generală, negrul, cu o privire de copil pus pe șotii, își îndreaptă senin doi ochi rotunzi spre femeie și o întreabă cu un glas de înger:
– Doamna, abonamentul e bun dacă n-am bilet?
prin targul iesilor studentii si alti oameni sugubeti lasa controlorul sa completeze/rupa hartia cu amenda apoi ai arata biletul! ; )))