Unul dintre marile mistere din istoria Devei este legat de distrugerea definitivă a cetăţii Devei, în 13 august 1849, la câteva luni după ce garnizoana ei fusese nevoită să se predea armatelor revoluţionare din Transilvania. O legendă de dragoste neîmplinită face parte din explicaţiile dezastrului.
Cetatea Devei, ridicată pe un vechi con vulcanic, datează din secolul al treisprezecelea, însă la mijlocul secolului XIX o explozie puternică a dus la distrugerea ei aproape în întregime. În spatele calamităţii soldate aproape 40 de victime s-ar afla o poveste de dragoste neîmplinită.
Ziua de 13 august 1849 a intrat în istoria Devei, ca fiind data celei mai mari catastrofe care a lovit cetatea oraşului. La ora 9 dimineaţa, o explozie a magazinului de praf de puşcă şi muniţie a pecetluit definitiv soarta fortăreţei medievale, de necucerit până în secolul XIX. Nu se cunoaşte nici până în prezent cauza exploziei ce a dus la moartea a 38 de soldaţi care făceau parte din garnizoana cetăţii.
„Un nor gros de fum şi praf a învăluit cetatea, însoţit de puternice bubuituri, iar zgomotul pietrelor aruncate la mari depărtări a fost spectacolul înfiorător, văzut şi auzit de populaţia oraşului înspăimântată în acea fatală zi. După aşezarea norului de praf, s-au văzut puternice limbi de foc ce acopereau magaziile şi alte construcţii din cetate. Ardea totul, ardeau făina, slănina şi cerealele din magazii. După încetarea focului şi a exploziilor, au apărut cete de ţigani care căutau lucruri şi alimente sau arme de furat. Nu s-a putut afla cauza exploziei. Poate a fost o neglijenţă, poate căldura solară, poate Cetatea să fi fost minată înainte de predare”, scria Victor Şuiagă, potrivit volumului „Deva – contribuţii monografice”, publicat de Biblioteca „Ovid Densuşianu”, în 2010. Când armatele austriece au părăsit Ardealul în primăvara anului 1849 au lăsat în cetate o garnizoană de 200 de oameni şi trei tunuri, care iniţial, în primăvara anului 1949, a rezistat asediilor armatelor revoluţionare maghiare. În 27 mai 1849, ultimii 40 de soldaţi care o mai păzeau s-au predat, în cele din urmă, din lipsa apei şi a alimentelor. Revoluţionarii au ocupat cetatea, însă aceasta avea să fie transformată într-o ruină trei luni mai târziu.
Legenda distrugerii cetăţii
O legendă atribuie un caracter romantic distrugerii cetăţii. „Povestea spune că, deoarece soţia prea frumoasă a soldatului şef al depozitului de muniţii l-a înşelat pe acesta cu un ofiţer din cetate, soţul gelos şi înşelat, pentru a-şi pedepsi soţia necredincioasă, provoacă explozia magaziei, iar cetatea a fost aruncată în aer, prinzând în dărâmăturile ruinei pe cei doi vinovaţi”, scria Octavian Floca, în Ghidul judeţului Hunedoara, publicat în 1969. Legenda este menţionată şi de alţi autori.
Timp de mai multe secole, Cetatea Devei a fost una dintre aşezările militare strategice ale Transilvaniei. Fortăreaţa ridicată pe un deal al munţilor Poiana Ruscăi datează din secolul al XIII-lea, iar în istoria ei a fost considerată unul din locurile de necucerit. Conform documentelor din secolele trecute, cetatea Devei era compusă din trei incinte succesive, legate în spirală. Prima şi cea de-a doua incintă aveau forme ovoidale, iar cea de-a treia era reprezentată de un traseu semicircular. Pe latura sudică exista un palat datând, potrivit istoricilor, din secolul XIII, iar pe latura nordică o altă clădire supraetajată. În 1579, în cetatea Devei a fost întemniţat episcopul Francisc Dávid (1520 – 1579), predicatorul protestant şi episcopul întemeietor al Bisericii Unitariene din Transilvania. David Francisc a murit la Deva în acelaşi an, în închisoarea în care fusese întemniţat pentru erezie.
