În viziunea neoliberalilor sau libertarienilor agresivi de la CATO, Băsescu e un nou Reagan pentru că susţine ideea neoliberală a „statului minimal” şi a reducerii pensiilor, ajutoarelor sociale şi salariilor bugetarilor. Ponta e un Blair balcanic pentru că, îşi freacă mâinile analistul CATO, vrea să deschidă România investiţiilor străine de genul celor ale companiei RMGC. Hotărârile lui Ponta de a sprijini exploatările de genul Chevron, Exxon şi Roşia Montană Gold Corporation în România ar fi, conform lui Basham, tot ce stă în calea invaziei (economico-politice) ruseşti a României.
Sunt perfect de acord că Băsescu e un nou Reagan şi că Ponta e o clonă a lui Blair. Ambii au erodat clasa de mijloc a ţărilor lor. Ambii au pus pe butuci economia, bugetul şi instituţiile statului în numele „liberalizării” şi al luptei împotriva ameninţării comuniste/comunisto-fasciste/islamo-fasciste ş.a.m.d. Sub Reagan şi Blair, inegalităţile dintre bogaţi şi săraci au crescut, la fel a crescut şi deficitul bugetar al statului, iar economia reală a fost exportată. Deci comparaţiile mi se par apte. Şi nu mă surprind. Mai ales că vin de la persoane precum Patrick Basham, afiliate unor think tankuri precum CATO Institute, Democracy Institute sau Fraser Institute. Toate, obişnuite să lucreze cu materialul clientului.
Fraser Institute (Vancouver) a primit 120.000 de dolari de la Exxon Mobil pentru a „cerceta” chestiunea încălzirii globale. Deloc surprinzător, rezultatele cercetării celor de la Fraser Institute au fost că încălzirea globală e o gogoriţă a ecologiştilor. Ca atare, Fraser Institute a promovat opera soţilor Phelim McAleer şi Ann McElhinney, autori de filme documentare precum „Not Evil Just Wrong” (2009, film care contrazice ideea încălzirii globale), „FrackNation” (2013, film care susţine exploatarea gazelor de şist) şi „Mine Your Own Business” (2006). „Mine Your Own Business” a fost finanţat de Gabriel Resources şi susţine că toţi cei care se opun proiectului exploatării cu cianuri a aurului de la Roşia Montana sunt nişte agenţi străini şi nişte obscurantişti opuşi progresului şi bunăstării aduse de Roşia Montana Gold Corporaţion. Şi RMGC şi Exxon Mobil au contracte de exploatare a resurselor naturale ale României: RMGC, în Apuseni, Exxon, la Marea Neagră.
Democracy Institute (Washington), think tank fondat de Patrick Basham, a publicat lucrări de susţinere a industriei tutunului finanţate de gigantul corporat Imperial Tobacco.
Înfiinţarea lui Fraser Institute a fost sprijinită de Anthony Fisher, fondatorul lui The Institute of Economic Affairs (Londra), unul din think tankurile de bază ale lobby-ului pro-tutun. Ca atare, Fraser Institute a primit bani nu doar de la industria extractivă, ci şi de la cea a tutunului. The Institute of Economic Affairs a organizat conferinţe de susţinere a lucrărilor pro-industria tutunului semnate de Basham şi de Luik. Ca şi Fraser Institute, The Institute of Economic Affairs a primit bani (cel puţin 50.000 de dolari) de la Exxon Mobil, prin intermediul organizaţiei The American Friends of the Institute of Economic Affairs. În 2006, The Institute of Economic Affairs a promovat în Anglia filmul pro-RMGC „Mine Your Own Business”. Mark Littlewood, actualul director al IEA, a vorbit la ambasada României de la Londra, iar în vara lui 2013 a participat în calitate de profesor/mentor la o şcoală de vară neoliberală din Bled, Slovenia. Din partea României a participat o membră a Noii Republici, partid de butonieră care cere privatizarea tuturor resurselor subsolului. Nu întâmplător, în darea ei de seamă pe blogul partidului, reprezentanta Noii Republici se declara emoţionată de „profesorii şi mentorii” de la CATO şi IEA care au vorbit tinerilor care, asemenea ei, „şi-au făcut din libertate o religie”.
Cât despre libertatea exportată de mentorii de la CATO, ajunge să precizez două lucruri. John Yoo, autorul celebrelor „Memorii ale Torturii” prin care administraţia Bush Jr justifica tortura prin „waterboarding”, detenţia fără condamnare în justiţie (la Guantanamo) şi ascultarea convorbirilor telefonice fără mandat, era membru al colegiului revistei de studii juridice a lui CATO Institute la vremea când lucra pentru administraţia Bush. Roger Pilon, vicepreşedinte al lui CATO pentru probleme legale şi fondator al Centrului de Studii Constituţionale al lui CATO, a susţinut şi el interceptările telefonice fără mandat.
Directorul departamentului de politici sociale al lui CATO e Jose Pinera, fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale şi ministru al Minelor în timpul dictaturii militare a Generalului Pinochet. Ca ministru al Muncii sub Pinochet, Pinera a distrus puterea sindicatelor. După care a privatizat fondurile de pensii şi sistemul de sănătate. La CATO Institute, Pinera nu este doar co-preşedinte al lui Project on Social Security Choice, ci şi fondator şi preşedinte al Centrului Internaţional pentru Reforma Pensiilor. În această ultimă calitate, Pinero urmăreşte să convingă cât mai multe state să îşi privatizeze sistemele de pensii, după modelul pus în practică de el însuşi în Chile, sub Pinochet. Preşedintele Bush Jr l-a recrutat pe Pinera împreună cu alţi experţi CATO pentru a privatiza sistemul de pensii american. Nu i-a reuşit. Dar Pinera şi CATO au reuşit să privatizeze sistemul de pensii din Slovacia, în 2003, în timpul guvernării creştin-democratului Mikulas Dzurinda. În 2005, ambasadorul Americii lui Bush Jr în Slovacia împreună cu un alt membru CATO au publicat un articol foarte elogios despre programul de reforme pus în aplicare de Dzurinda sub bagheta celor de la CATO. Ulterior, au ieşit la iveală uriaşe scandaluri de corupţie legate de privatizarea patrimoniului statului slovac.
Pinera a lucrat din 2000 până în 2007 şi la privatizarea fondului de pensii din România. Ne-a vizitat ţara. În 2007,Pinera a felicitat România Preşedintelui Băsescu pentru că a adoptat sistemul de pensii private. Cu acea ocazie, Pinera îi asigura pe români că sunt „pe calea cea bună” alăturându-se unui „club select” de alte 31 de ţări cu fonduri private de pensii.
Ce putem înţelege din toate aceste încrengături? Că nimic, mai ales elogiile de la afiliaţi ai think tankurilor neoliberale, nu vine gratis. Totul se plăteşte. De obicei, din buzunarul public. Noi îi plătim cu bucăţi de ţară, ei ne dau în schimb vorbe. Oamenii politici de mâna a doua îşi cumpără laude de la think tankuri iar corporaţiile îşi cumpără politicieni şi ţări prin intermediul think tankurilor, fundaţiilor şi altor fronturi care menţin iluzia „pluralismului”. Sunt, cu toţii, oameni politici corupţi şi think tankuri de închiriat, interdependenţi.
Atunci de unde insistenţa Preşedintelui Băsescu şi a Premierului Ponta pe ideea de „independenţă energetică” a României? Şi Ponta şi Băsescu susţin că de contractul cu Chevron pentru exploatarea gazeor de şist depinde „independenţa energetică” a României. Mai ieri, Băsescu ne spunea că România trebuie să cedeze „masiv” suveranitate către Europa dacă vrea să îi fie bine.
De unde atunci fixaţia de acum pe „independenţă”, fie ea şi energetică? Cum pot micile caractere duse în lesă de marile corporaţii să ne vorbească de independenţă? Cum putem fi independenţi cu miniştri sau prim-miniştri care sunt fie ei înşişi, fie membri apropiaţi ai familiilor lor, pe statele de plată ale corporaţiilor şi fundaţiilor stăine?
De unde până unde îngrijorarea lui Basham ? Ştie Basham câţi dintre actualii promotori ai neoliberalismului, neoconservatorismului, statului minimal şi privatizării patrimoniului naţional au fost ani de zile pe statul de plată şi în structurile de conducere ale Fundaţiei Soros din România? Nu e „piaţa globală liberă” promovată pe banii corporaţiilor de Basham parte a „societăţii deschise” vestite în întreaga lume de Soros? Institutul de Studii Populare al PDL şi Fundaţia Creştin-Democrată a îmbătrânitului în băsism Teodor Baconsky sunt sprijinite şi inspirate de aceste fundaţii Konrad Adenauer şi Hans Seidel în România.
În anii ’60-’70, în America Latină, chiar şi în Chile, ţara de baştină a lui Pinera, Fundaţia Konrad Adenauer era cunoscută ca şi conductă a fondurilor CIA către politicienii „creştin-democraţi” şi către juntele militare opuse care refuzau să îşi dea ţările, cu mine, cu terenuri agricole şi cu fonduri de pensii cu tot, pe mâna corporaţiilor americane. Conform unui raport al Senatului American, CIA i-a ajutat pe oamenii de afaceri şi economiştii chilieni care au complotat la înlăturarea în 1973 a preşedintelui Salvador Allende (ales) să întocmească planul pentru transformare a economiei chiliene conform teoriilor lui Milton Friedman. În SUA, monetarismul represiv al neoliberalilor reprezentaţi de un Pinera şi oblăduiţi de Pinochet a fost considerat un mare succes, iar junta militară a lui Pinochet a primit de la băncile americane împrumuturi de peste un miliard de dolari la nivelul anilor ’70. Printre băncile care au susţinut regimul Pinochet s-a numărat şi Chase Manhatan, deţinută ca şi Exxon de familia Rockefeller. Exxon a devenit primul mare investitor în Chile sub dictatura militară a lui Pinochet, cumpărând o mină de cupru care fusese iniţial naţionalizată de Salvador Allende (în Chile, corporaţiile străine au obţinut în perioada 1922-1968 un profit net de 2 mii miliarde de dolari.
Privatizarea sectorului de stat din Chile sub miniştrii neoliberali ai lui Pinochet s-a numit „tratamentul de şoc” (vă amintiţi de expresia similară apărută ca din senin la începutul anilor ’90 în dezbaterile referitoare la viitorul economiei româneşti?). Pentru reuşita reformei neoliberale a economiei, junta militară a procedat la depolitizarea societăţii, la îngenuncherea vocilor interesate de binele public şi de democraţia participativă.
Printre cei îmbogăţiţi de pe urma privatizărilor lui Pinochet s-a numărat, conform documentelor, şi clanul Pinera, poziţionat strategic la confluenţa dintre Ambasada Statelor Unite, Curtea Supremă de Justiţie din Chile şi Pinochet. Sebastian Pinera, fratele lui Juan, e actualul preşedinte de „centru-dreapta” în Chile, are o avere estimată la miliarde de dolari, deţine un club de fotbal şi reţele de televiziune. E considerat un „Berlusconi de Chile”. Victoria lui în alegeri a fost salutată de Fundaţia Konrad Adenauer drept „începutul unei noi ere în Chile”. Cu alte cuvinte: „business as usual”. „Începutul unei noi ere” nu e decât revenirea uneia vechi. Iar „independenţa energetică” nu e decât înrobirea totală.
Dacă ne uităm cu atenţie, în ultmii ani, regimul Băsescu s-a sprijinit tot pe lobby-ul Amabasdei SUA şi al Creştin-Democraţilor germani (Angela Merkel şi Fundaţiile Konrad Adenauer şi Hans Seidel) şi pe Curtea Supremă de Justiţie. Şi au privatizat tot ce au putut. Până şi rezultatele referendumului din vara lui 2012.
Cât despre securitatea energetică a României, conform chiar schiţei Acordului de Parteneriat al României cu UE (2014 – 2020) din octombrie 2013 rezultă că am putea, cu puţintică răbdare şi bunăvoinţă, să atingem acest obiectiv apelând la foarte importantul potenţial energetic regenerabil al României, mai ales la cel hidroelectric şi la cel bazat pe biogaz. Dar securitatea noastră energetică nu e totuna cu profitul şi comisioanele veşnic regenerabile ale altora.
Câte ţări din Africa sau din America Latină şi-au câştigat independenţa economică pe bază de industrii extractive? Nu putem vorbi de independenţa, fie şi energetică, a României, atât timp cât suntem conduşi de slugi la mai mulţi stăpâni. Oricât de multe exploatări miniere am deschide, nu vom ajunge independenţi energetic fără a fi mai întâi suverani politic. Degeaba extragem cu cianuri aurul din munţi şi „fracturăm” radioactiv dealurile dacă nu găsim în noi şi în cei care ne conduc nici o fărâmă de demnitate. Orice negociere cu marile corporaţii şi orice laudă adusă liderilor noştri de marile think tankuri americane.
United Fruit Company (UFC), companie americană creată la finalul secolului XIX, a reușit până în 1930 să devină cea mai puternică firmă producătoare și exportatoare de fructe în America Centrală. Asta în contextul în care spre sfârșitul secolului XIX colonialismul european fusese înlocuit în regiune cu hegemonia economică și politică nord-americană. Diversele guverne militare din zonă erau sprijinite de SUA, în schimbul exonerării companiilor americane de taxe pentru activități economice sau al acordării monopolului asupra serviciilor de interes public și al infrastructurii. În 1950, în Guatemala, UCF deținea sau concesiona 30% din pământurile cultivabile (deși nu toate erau exploatate), în timp ce 97% din întreaga populație locală nu era propietara a mai mult de 15% din terenuri. De asemenea, UFC era deținătorul serviciilor de radio și telegraf, al căilor ferate și asigura managementul poștei naționale. Toate aceste investiții erau facilitate de guvernele guatemaleze în schimbul sprijinului politic acordat de americani și al cooptării în afaceri a unei părți restrânse din elita locală Printre acționarii importanți ai UCF în anii 1950, îi găsim, de exemplu, pe Allen Welsh Dulles, director adjunct al CIA între 1951 și 1953 și pe fratele lui, John Dulles, secretar de stat între 1953 și 1959.
Anul 1951 aduce însă o schimbare radicală în Guatemala, odată cu venirea la putere (prin alegeri libere) a președintelui progresist Jacobo Arbenz Guzman. Programul său politic prevedea o reformă agrară fără precedent, care să împroprietărească populațiile indigene – reprezentând peste 90% din populație.
Modificare majoră: concesionarea și deținerea de terenuri importante de către firmele americane. În 1952, Arbenz naționalizează pământurile necultivate ale Guatemalei și procedează la împropietărirea indigenilor. În 1953 și 1954, United Fruit Company este la rândul ei expropriată de terenurile pe care compania nu le exploata în acel moment, guvernul refuzând să platească despăgubirile cerute de către nord-americani. Dacă măsurile luate de Arbenz pot părea în acest moment un atac la adresa proprietății private, ele trebuie înțelese în contextul Guatemalei anilor 1950, în care o reformă agrară modernă nu avusese niciodată loc. Polarizarea economică și socială era una uriașă, iar peste 90% din populația țării era obligată să muncească doar în schimbul unei locuințe și al hranei zilnice.
Reforma agrară îi atrage președintelui Arbenz ostilitatea înaltei clase guatemaleze și evident a United Fruit Company. UFC cere sprijin administrației Eisenhower în vederea soluționării conflictului, dar într-o primă fază președintele american se arată reticent față de o posibilă intervenție. Demersurile UFC nu se opresc însă aici și, susținută în guvern și în CIA de Allen & John Dulles, compania face apel la serviciile lui Edward Bernays pentru realizarea unei campanii care să convingă Congresul și societatea americană de necesitatea unei intervenții în Guatemala.
Pentru cei care au studiat istoria publicității, Bernays e o figură mitică. Nepot al lui Freud, este considerat creatorul conceptului și termenului de public relations, ca şi al promovării utilizării psihanalizei în publicitate. A transformat țigările în “torțe ale libertății” și emancipării femeii; a schimbat printr-o campanie de informare medicală trend-ul mic-dejunului american, de la light-breakfast la hearty-breakfast, pentru a vinde mai bine o anumită marcă de bacon.
Edward Bernays creează o campanie de dezinformare în jurul președinelui guatemalez, pe care îl prezentă drept un comunist periculos, finanțat de Moscova. Reforma agrară este înfățișată ca un prim pas. Campania lui Bernays s-a întins pe câteva luni și a avut mai multe componente: de la discursuri publice ale unor oameni politici americani și guatemalezi sau ale unor vedete de film și televiziune; la distribuire masivă de pliante (aruncate din avion deasupra marilor orașe americane) și campanii radio care atenționau asupra pericolului comunist în Guatemala; până la crearea unei agenții de presă fantomă în Guatemala City și a postului de radio The Voice of Liberation, bazat în Florida și pretinzând că emite din jungla guatemaleză, care transmiteau zilnic “știri” despre sovietizarea țării. Campania a implicat de asemenea vizite organizate în Guatemala pentru grupuri de jurnaliști americani, care erau ghidați să vorbească doar cu elitele anti-Arbenz și care primeau remunerații din partea agenției lui Bernays (finațate de UCF și de CIA) pentru a scrie reportaje sau editoriale.
Rezultatul campaniei a fost accentuarea temerilor geopolitice ale administrației Eisenhower și ale populației nord-americane cu privire la posibila extindere a comunismului în America Latină. În 1954, CIA declanșează operațiunea de intervenție în Guatemala, sub forma unei “revoluții de eliberare anticomuniste”, în realitate o lovitură de stat condusă de colonelul Carlos Castillos Armas și finanțată și organizată de CIA. Ajuns la putere, Armas retrocedează proprietățile confiscate, instaurează un sistem represiv drastic împotriva susținătorilor lui Arbenz și instalează o birocrație coruptă, strâns legată de interesele firmelor americane.
Anularea reformei agrare va destabiliza puternic țara și va provoca numeroase revolte ale populațiilor rurale. În 1960, guerile de stânga se organizează și iau amploare pe întreg teritoriul Guatemalei, fiind susținute de majoritatea populației, care revendica reformă agrară şi drepturi administrative şi culturale pentru comunităţile indigene maya. Consecinţele: 36 de ani de război civil; 200.000 de morţi şi dispăruţi; escadroane ale morţii organizate de guverne în numele combaterii comunismului; masacre şi deplasări forţate de populaţii indigene; trafic de drog și de arme; tortură.
De partea cealaltă a baricadei, UCF a continuat să prospere în America Centrală și Guatemala, influențând peste tot politica locală pentru a-și apăra interesele economice. Nici compania, nici Allen sau John Dulles, nici Edward Bernays nu au fost trași la răspundere pentru campania lor de dezinformare, care a legitimat lovitura de stat și a determinat în mod inderent mai târziu izbucnirea războiului civil. Rămân în spate sutele de mii de victime și moștenirea unui conflict violent generat atunci când corporația a putut să facă legislația.
https://www.facebook.com/Anti-Uniunea-European%C4%83-356579791140499/
