Eram în anul trei la liceu când mi-am paradit genunchiul drept. Făceam handbal la Școala sportivă Suceava și, la un meci de campionat, am făcut un schimb șmecher cu pivotul, ea a venit în locul meu, eu în locul ei, am păcălit adversarele din echipa cu care jucam, m-am ridicat, m-am aruncat și am șutat cu toată forța către poartă, de pe centrul semicercului. Nemaiputând să mă mai blocheze din față, una dintre adversare m-a împins în timp ce eram în aer, așa că am ajuns și eu în poartă, cu genunchiul zdrobit de o bară. ”Gol!”, ”Gol!”, spre satisfacția antrenorului care lucrase, cu mine și pivotul, schema zile în șir. Durerea din genunchi mi se înfipsese, însă, în creier. M-am ridicat anevoie de pe jos.
– Mai poți să joci sau te scot afară?, m-a întrebat îngrijorat antrenorul, dezamăgit că trebuie să mă înlocuiască. N-avea extremă dreaptă la schimb, care să fie și stângace ca mine, ceea ce îi cam încurca planurile.
– Pot!, i-am răspuns, vitează, fără să mă gândesc prea mult.
Genunchiul mă durea groaznic, ace subțiri mi se înfigeau în creier ca niște criminali. N-am dat importanță, am crezut că numai e o suferință trecătoare, provocată de impactul cu bara porții, fără să se fi rupt ceva. Și mai era ceva! Iubeam handbalul, îmi iubeam echipa și voiam să câștigăm. Cum organismul era încălzit, am putut să alerg mai departe și să joc până la finalul partidei.
Când meciul s-a terminat, eram mulțumită. Echipa mea câștigase. M-am așezat pe banca de rezerve cu un oftat de ușurare, lăsându-mă îmbrățișată de colegele de echipă. Numai genunchiul meu nu dădea semne de bucurie. Piciorul mi se umflase cât o butie și, după câteva minute de relaxare pe bancă, n-am mai putut să-l pun în pământ. Antrenorul s-a uitat la genunchi, a țâțâit scurt și nervos din buze, și a chemat salvarea.
Câteva zile am fost supusă la tot felul de analize, m-au chinuit și medicul sportiv dar și alți medici specialiști care m-au tot întors de o parte și de alta, mi-au făcut teste, analize și m-au pus la tot felul de drăcii de aparate medicale. Concluzia a fost una singură: trebuiau să mă opereze, rotula mea se deplasase, fiind și făcută zob după impactul cu poarta. Apoi trebuiau să-mi pună piciorul în ghips. Fapt ce s-a și întâmplat, de altfel. Sigur, n-am avut norocul să mă operez în Turcia. M-au operat medicii din Suceava, cărora le mulțumesc! Iar după șapte zile de stat în spital, am fost trimisă înapoi la internat. Acu’, ce-i drept e drept!, nici eu nu eram prim-ministru, eram o mucoasă cu caș la gură, ce pretenții turcite să fi avut!
Cu nenorocitul de ghips, întins pe tot piciorul de sus și până jos, inclusiv talpa, a trebuit să stau 30 de zile. Credeți că am rămas în medical? Acasă? Nici vorbă! M-am târâit la școală. Era perioada tezelor și nu-mi permiteam să fac pe nebuna, să stau pe la recuperări sau să lenevesc cu picioarele în sus. Singurul lucru pe care mi l-au permis profesorii a fost să mă lase cu pantaloni pe sub uniformă. Norocul meu că era moda pantalonilor burlan și nu a celor strânși pe picior! Dacă ar fi fost moda stretch, cum naiba mi-ar fi încăput ghipsul pe sub pantaloni? Aveam niște pantaloni azurii, îmi aduc aminte, care aveau la baza cam 40 de centimetri. Dacă directorul făcuse odată mișto de ei, când mă întâlnise prin oraș în zi de duminică, ”Fată, din ăștia faci patalonași la o creșă întreagă!”, acum mă privea cu milă, zâmbind când treceam pe lângă el, cu un picior dublu de gros față de celălalt, ascunzând minunatul ghips cu care mă pricopsisem.
Zi de zi, târâindu-mi piciorul după mine, m-am dus la școală, de acolo la cantină, înapoi la școală după-amiaza unde învățam pentru a doua zi. Iar seara, șotânc – șotânc, o luam cătinel înapoi către internat. Distanțele nu erau așa de mari, însă nu mi-a fost ușor. Cine știe zona Zamca din Suceava, locul unde era Liceul Pedagogic pe vremuri, știe despre ce povestesc. Cel mai nenorocit moment era seara când trebuia să-mi dau jos hainele de pe mine, să mă spăl, să-mi îmbrac pijamalele și să mă culc. Mulțumesc fetelor cu care am stat în cameră! Ele au fost ajutoarele mele.
Purtam după mine kilogramele de ghips ca un erou, însă n-am lipsit nici o zi de la școală. Ba mai mult, după vreo două săptămână m-am dus și la antrenament, privind cu jind cum aleargă fetele pe teren. Mă mai lăsa antrenorul să trag la poartă din poziție fixă, spre disperarea tatei care a sperat că accidentul mă va convinge să mă las de sport.
A fost și amuzant, ce să spun! Imaginați-vă o fată cu părul scurt, slăbuță, târând după ea un picior uriaș, mai greu decât ea. Șotânc – șotânc! Băieții din liceu, dându-și coate, hlizindu-se nevoie mare, strigau după mine măscări, punându-mi nervii la încercare: ”Pe drumul de costișe ce duce la cămin/O fată șchiopătează-n piciorul de ghips plin”; ”Hai, Șchiopărică, un pas, încă un pas!”; ”Atenție, trec răniții în războaie!”
