Catastrofe „neaşteptate”, dar atât de previzibile…
De la o catastrofă la alta, de la Cernobâl la Fukushima, trecând prin incidente nucleare în Franța, Suedia, Ungaria, Slovenia, Belgia, fără a uita de Statele Unite și alte țări care s-au echipat cu centrale nucleare, trebuie să constatăm că „accidentele” sunt numeroase și au o tendință supărătoare de a lua o întorsătură foarte îngrijorătoare.
Pentru a înțelege legăturile dintre Cernobâl și Fukushima, catastrofe care sunt legate între ele așa cum butoiul de pulbere este legat de fitil, este necesar să schițăm un scurt istoric al evenimentului care, până la seismul din 12 martie 2011 și la catastrofele în lanț pe care le-a provocat, a fost cel mai grav accident nuclear de când există acest tip de centrale. Este posibil să fi fost incidentul nuclear cel mai grav de la începuturile folosirii energiei nucleare, fie că vorbim de centrale sau de bombe atomice, chiar punând la socoteală decesele instantanee cauzate de explozia bombelor de la Hiroshima și Nagasaki și morțile pe termen mediu și lung din cauza efectelor acestora.
O bombă atomică are trei efecte devastatoare: efectul caloric, unda de șoc, care poate avansa cu mai mult de 1.000 de km pe oră și care lovește ca un zid invizibil de beton, și bolile pe care le provoacă elementele radioactive și care se pot resimți la mai mulți ani după catastrofa inițială ce a avut rol de element declanșator. Pentru Hiroshima, care a fost bombardată la ordinul președintelui american Harry Truman pe 6 august 1945, se avansează cifra de 80.000 de morți în legătură directă cu explozia și cu incendiile care au urmat. La Nagasaki, bombardat în 9 august 1945, au fost 40.000 de morți instantaneu. Orașul Hiroshima a pierdut ulterior, de-a lungul anilor, 140.000 de locuitori din cauza îmbolnăvirilor legate în mod direct de radioactivitate.
Pentru Nagasaki, cifra este doar cu puțin sub aceasta. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, tehnologia a progresat foarte mult. Cu toate acestea, informațiile și adevărul le sunt ascunse oamenilor de rând cu o mai mare abilitate de către mass-media aservită sectei satanice a francmasoneriei. Ce s-a petrecut în realitate la Cernobâl? Greu, dacă nu imposibil de răspuns. Organisme și organizații internaționale care sunt creditate cu seriozitate avansează cifre total diferite, ca să nu zicem contradictorii.
Conform unui institut științific englez, au fost 33.000 de decese prin cazuri de cancer provocate de radioactivitate. Conform organizației Greenpeace, în schimb, au fost peste 93.000 de decese. În plus, după statisticile oficiale, peste 5 milioane de oameni locuiesc încă în zonele care au fost afectate în mod direct de această catastrofă nucleară. Se pare că, exact ca și în cazul identității lui Jack Spintecătorul, al morții lui Marilyn Monroe, al asasinării președintelui Kennedy și al cauzelor reale ale naufragiului drifterului breton Bugaled Breizh, care a naufragiat pe 15 ianuarie 2004 cauzând moartea a 5 marinari pescari, publicul larg nu va cunoaște niciodată adevărul. Iar în ceea ce privește catastrofa ce a fost și mai este încă Cernobâlul, este mai mult decât clar că autoritățile, cu ajutorul neprecupețit al mass-media, au ascuns, au mușamalizat, au ocultat moartea mai multor zeci de mii de persoane, deși acest fapt li se pare de necrezut oamenilor de rând.
Specialiștii îndrăznesc să afirme astăzi că Cernobâl a fost accidentul nuclear cel mai grav, dacă nu cel mai ucigaș, pe care l-a cunoscut Pământul înainte de fenomenul care s-a petrecut în Japonia și care continuă să omoare, mai lent sau mai rapid, chiar în momentul în care citim aceste pagini. Acest „accident” a fost cotat cu 7 pe scara internațională a evenimentelor nucleare, care merge de la 0 la 7.
De la distanță, în timp și spațiu, ne putem amăgi că am cunoscut tot ceea ce poate fi mai rău, că nimic grav nu se mai poate petrece după Cernobâl. S-a făcut totul pentru a evita ca o astfel de catastrofă să se mai producă. Au fost luate precauțiile cele mai „extraordinare”.
Specialiștii au prevăzut „totul”, sau aproape totul… și, până la urmă, vina a fost dată pe Rusia de ieri, cu centralele sale de concepție aproape „antică”, rău întreținute. Deci, dacă rezolvăm problemele de întreținere, „nu mai este niciun risc”… Doar că riscăm practic să contaminăm radioactiv totul.
Statistici mincinoase pentru „liniştea” publicului şi evitarea răspunderii penale…
Domeniul energiei nucleare se află printre domeniile în care autoritățile recurg adesea la tăinuirea adevărului și chiar la dezinformarea publicului. Odată cu internaționalizarea și mondializarea economiei, cu recursul aproape sistematic la sub-contractare străină și la fonduri de pensii care răscumpără părți falimentare sau cu regim special din marile întreprinderi, niciun guvern nu are cu adevărat interes să denunțe, în cazul unei țări „prietene”, sau pur și simplu străine, practicile sale industriale și tehnologice mai puțin ortodoxe, chiar dacă sunt ilegale sau periculoase pentru supraviețuirea planetei. De fapt, dacă s-ar atrage atenția asupra pericolelor pe care le reprezintă anumite platforme nucleare, întregul sistem nuclear ar fi pus sub semnul întrebării. Toți marii industriași care câștigă din acest domeniu au interes să minimalizeze – şi chiar să mușamalizeze – incidentele grave care au loc în centralele nucleare din întreaga lume. Căci, așa cum vom vedea mai departe, incidente nucleare grave au avut loc și înainte de Cernobâl.
Să dăm timpul înapoi până la data de 26 aprilie 1986, la 15 km de Cernobâl, foarte aproape de fluviul Nipru, care și în ziua de astăzi furnizează apă potabilă pentru milioane de locuitori. Cernobâl este situat la doar la 140 de km de Kiev, capitala Ucrainei, care făcea încă parte la vremea respectivă din URSS. În acea zi, fără vreun seism, tsunami sau catastrofă naturală care să fi fost inevitabilă sau imprevizibilă, ci ca urmare, se spune, a unei serii de disfuncționalități, a unor erori umane, a unor manevre inconștiente, bazate pe indiferență și orgoliu incomensurabil, nucleul unui reactor al centralei a intrat în fuziune, ceea ce a provocat eliberarea în mediu a unui val imens de radioactivitate, ale cărui consecințe se fac simțite și astăzi, peste tot în lume.
După un raport realizat în 2005 de către Agenția Internațională a Energiei Atomice (AIEA) cu sediul la Viena, nu ar fi fost decât 30 de morți atribuibili direct exploziei și unei expuneri directe și imediate la radiații, iar numărul deceselor prin cancer pe o perioadă de mai mulți ani nu arată decât o creștere cu 4% față de mortalitatea naturală din zonă. E adevărat că AIEA nu a putut avea acces la toate datele și cu siguranță nu a putut să realizeze ancheta așa cum ar fi dorit să o facă. Se pare că accidentul, cu consecințe atât de tragice, s-a datorat unui exercițiu care viza pur și simplu să demonstreze că centrala se poate reporni în proporție de 100%, fără niciun risc, în urma unei pene totale a sistemului electric, fără a se recurge la generatoarele de rezervă. Părea să fie mai curând un exercițiu de propagandă care viza să demonstreze că sovieticii erau cei mai buni în toate domeniile, chiar și în acelea pe care nu le stăpâneau! Din păcate nu erau singurii atinși de această patologie.
Era vorba de a se recurge la energia cinetică a turbo-alternatorului pentru a reporni pompele primare de recirculare.
Versiunea oficială este că s-a produs ceea ce numim o „otrăvire a reactoarelor”, iar acestea din urmă, având combustibil insuficient îmbogățit, au devenit instabile. În jargonul nuclear, atunci când se atinge „vârful de xenon și de iod”, cel mai bine este să se oprească reactorul un timp pentru a-l lăsa să se răcească, astfel încât xenonul și iodul să se dezintegreze. Nu s-a procedat așa și se presupune că din această cauză temperatura s-a menținut la cote înalte și a provocat radioliza apei ușoare, iar amestecul obținut prin eliberarea hidrogenului și a oxigenului ar fi produs explozia, al cărei suflu extrem de puternic a proiectat la mai multe zeci de metri înălțime dala de beton care acoperea reactorul. În termeni mai puțin tehnici, reactorul nuclear nr. 4 a cunoscut o explozie termică datorată acumulării unei călduri excesive care nu a putut fi evacuată.
Această explicație nu întrunește însă unanimitatea specialiștilor. Există și acum zone de umbră chiar în privința cauzelor directe ale exploziei. În mod ridicol și terifiant, se afirmă că nu se cunosc nici astăzi toate consecințele acestei catastrofe care ar fi putut fi evitată! Timp de mai multe luni după explozie, aproape 600.000 de muncitori numiți „lichidatori” au fost aduși din întreaga Rusie, din Bielorusia, din Letonia și bineînțeles din Ucraina, pentru a ajuta la decontaminare. Ne-ar plăcea să credem că a fost vorba de voluntari care și-au riscat cu dăruire și spirit de sacrificiu viața pentru patria mamă. Realitatea este că nu au avut de ales. Fie acceptau, fie intrau în închisoare. Este ceea ce relatează Vladimir Usatenko, fost lichidator, care este încă în viață și care de atunci a devenit deputat. Protecția acestor muncitori împotriva radiațiilor nu avea cum să fie eficientă. În mod tipic pentru regimul comunist sovietic, autoritățile le-au distribuit muncitorilor ca remediu… vodcă!
Conform cifrelor furnizate de către Viaceslav Grișin (care a fost unul dintre cei 600.000 de „morți vii” și este membru al Uniunii Cernobâl, sindicatul principal al lichidatorilor), „25.000 de muncitori au murit și 70.000 au rămas handicapați doar dintre cei din Rusia. În cazul muncitorilor din Ucraina, cifrele sunt asemănătoare, iar în cazul celor din Bielorusia s-au înregistrat 10.000 de morți și 25.000 de handicapați. ”
Cifrele cele mai liniștitoare au fost publicate de către ONU, care putem spune că a „protejat” imaginea Rusiei în străinătate. De fapt, după așa-zisele calcule ale celor de la ONU, au fost 50 de morți în legătură directă cu explozia și „doar” 4.000 de decese care ar putea fi atribuite în mod direct influențelor radioactive. Un organism atașat la Organizația Mondială a Sănătății, Centrul Internațional pentru Cercetări asupra Cancerului, a avansat cifrele următoare: 16.000 de decese care pot fi atribuite norului radioactiv și, în timp, peste 130.000 de cazuri de cancer de mai multe tipuri provocate de către norul radioactiv plus alte 40.000 de decese care ar putea să-i fie atribuite, socotind doar până în 2005. Dezastrul continuă și există încă zone în care copiii se nasc diformi, fără brațe sau fără picioare, o priveliște de coșmar. Este de așteptat ca alte mii de cazuri de cancer la tiroidă să se declanșeze în anii viitori.
Se afirmă că Ucraina, Rusia și Bielorusia sunt țările cele mai atinse, în vreme ce un voal de pudoare și tăcere mediatică, dacă putem spune așa, s-a așternut asupra celorlalte. Ţinând seama de ceea ce s-a petrecut, aceste regiuni ar trebui să fie acum pustii, dar ele au fost repopulate forțat, sau cel puțin prin mecanisme de convingere foarte puternice. Orașul Slavutici, supranumit „umbra Uniunii Sovietice”, este într-un anumit sens un oraș artificial, constituit din mii de adăposturi precare ridicate în plină pădure, aflat doar la câțiva kilometri de locul exploziei. Acolo locuiesc 24.000 de persoane, dintre care 9.000 merg în fiecare dimineață să lucreze în zona restricționată. Nimeni nu vorbește despre contaminare radioactivă, dar aceasta este permanent prezentă în mintea tuturor, pentru că, înainte de a pleca seara spre casa lui, fiecare muncitor trebuie să treacă mai întâi pe sub un aparat care măsoară coeficientul radiației!
Este o cuantificarea cinică, în fiecare seară, a datelor unei morți lente și dinainte cunoscute! Pentru acești locuitori nu se mai pune problema de a alege între munca de aici și închisoare, ci pur și simplu, între a muri de o moarte oribilă cauzată de radiații sau de a se afla și a rămâne mult timp în șomaj. Aceasta amintește experiențele cu radioactivitatea încercate în anumite închisori americane, unde celor condamnați la pedepse foarte lungi li se propunea să fie eliberați dacă acceptau să fie „ușor” iradiați. Să mori foarte bătrân în spatele gratiilor sau să mori liber mai tânăr, dar de o moarte oribilă, nu este cu adevărat o alegere.
Să revenim pe scurt la aspectele tehnice ale catastrofei. Platforma de la Cernobâl a fost concepută în grabă și edificiul însuși nu asigura o etanșeizare completă. Și astăzi muncitorii sunt obligați să astupe scurgerile. De la punerea în funcțiune în anul 1983 a reactorului 4, a fost semnat un „act de intrare în exploatare experimentală”, o formalitate care indică faptul că au fost luate toate precauțiile pentru a se evita ceea ce ulterior s-a petrecut! Dar nu au fost efectuate toate testele și verificările de conformitate și nu s-a pus problema de a lăsa organismele internaționale să gireze conformitatea cu normele tehnice de funcționare!
Activitățile centralei în ansamblul ei nu au fost cu totul întrerupte decât în 2000, când reactorul 3 a fost definitiv oprit. Există și în prezent 20 de tone de uraniu și 9 tone de plutoniu stocate în acel loc, în aer liber! Un incendiu, un cutremur sau o simplă furtună pot foarte ușor să se producă…
Acum putem să abordăm subiectul minciunilor sau al tentativelor, adesea reușite, de mușamalizare din partea celor care exploatau centralele, minciuni susținute de guverne – și nu este vorba doar despre guvernul fostei Uniuni Sovietice. Să luăm exemplul Franței. Faimosul nor radioactiv venind dinspre Ucraina nu ar fi trebuit în niciun caz să treacă frontierele Franței.
Specialiștii care lucrau în sânul organismelor și serviciilor guvernamentale franceze au fost fermi în această direcție. După afirmațiile lor, acest nor trebuia, grație unui anticiclon, să se bifurce înaintea sosirii deasupra teritoriului francez. Acest lucru este contrazis de raportul experților, pus la dispoziția judecătoarei Marie-Odile Bertella-Geffroy, care s-a ocupat de ancheta referitoare la trecerea norului radioactiv pe deasupra Franței, între 30 aprilie și 5 mai 1986.
Această anchetă a fost realizată în anul 2002 și a fost deschisă ca urmare a numeroaselor plângeri depuse de către persoane atinse de cancer la tiroidă. Experții mandatați, fizicianul nuclear Paul Genty și Gilbert Mouthon, afirmau că unele cifre fuseseră minimalizate. Judecătoarea ordonase, în prealabil, o percheziție atât în diversele ministere care aveau legătură cu afacerea, cât și la birourile de la Cogéna (fosta Aréna) și la EDF (Electricité de France). Documentele găsite dovedeau că procentul real de radioactivitate era mult peste cel comunicat de autorități către mass-media și implicit publicului. Organizațiile independente abilitate să ia măsuri denunțaseră deja cu mult timp înainte acest angajament.
În acea perioadă, autoritățile germane – pentru care problema nucleară este o preocupare veche – le recomandaseră cetățenilor să nu consume legume și produse proaspete în perioada trecerii norului radioactiv pe deasupra teritoriului Germaniei.
În schimb, în Franța, Parchetul a decis că trecerea norului radioactiv pe deasupra Franței nu a avut nicio influență nefastă asupra sănătății locuitorilor săi, nesocotind faptul că douăzeci de reclamanți, toți bolnavi de cancer la tiroidă, au demarat un proces împotriva autorităților. Singurul care a fost pus sub acuzare în această afacere, sub acuzația de înșelătorie gravă este profesorul Raymond Pellerin, fost responsabil al Serviciului Central de Protecție împotriva razelor ionizante, care a difuzat public comunicate liniștitoare, în care susținea că „relativa creștere a radioactivității era mult inferioară limitelor admise”, dezinformând publicul asupra pericolelor referitoare la norul radioactiv.
În ultimii ani au avut loc mai multe incidente grave sau mai puțin grave în centralele nucleare franceze (care sunt în număr de 58). Este mai mult decât probabil că adevărul este ascuns din cauza unor interese pe care le putem numi generic „corporatiste”, iar ceea ce s-a petrecut în Japonia confirmă această ipoteză…
În noiembrie 2009, o bară de uraniu rămăsese blocată în interiorul unui reactor al centralei nucleare din Tricastin. EDF a întocmit „planul său de urgență internă” abia la câteva ore după obturarea unui canal care alimenta sistemul de răcire al unuia dintre cele patru reactoare ale centralei nucleare din Cruas, Ardèche.
Conform celor afirmate de EDF, „această situație este consecința defectării sistemului de răcire al reactorului, răcire asigurată de apa din fluviul Rhône”.Apoi începe manipularea: „acest eveniment se datorează afluxului masiv de resturi vegetale aduse de apele fluviului” a precizat Autoritatea pentru Siguranță Națională, înainte de a adăuga că incidentul nu a avut nicio consecință asupra mediului înconjurător. Cu toate acestea, incidentul fără urmări grave a fost clasat pe nivelul 2 în clasamentul INES. În același an, au avut loc incidente grave sau mai puțin grave – deoarece s-a intervenit imediat – la mai multe centrale franceze: Gravelines – în august, Cadarche – în octombrie, Tricastin – în noiembrie, Cruas – în decembrie. Dar nu Franța este țara cu cele mai multe accidente la centralele nucleare. În ultimii ani, acestea au avut loc aproape peste tot în lume. Publicul nu află întotdeauna detaliile acestui gen de afaceri deoarece informațiile sunt păstrate secrete de către autorități.
O cronologie a accidentelor nucleare la nivel mondial
Prezentăm în continuare câteva incidente mai mult sau mai puțin grave care s-au petrecut în centralele nucleare din întreaga lume în ultimii 30 de ani. Faptul cel mai neliniștitor este că, începând cu anul 2000, aceste incidente nucleare s-au înmulțit, deși ni se spune oficial că această tehnică este din ce în ce mai bine controlată.
În martie 1972, în centrul peninsulei Alaska, cu ocazia unui control de rutină la o centrală nucleară, tehnicienii au remarcat prezența radioactivității în rețeaua de apă a clădirii (incluzând, printre altele, punctul de apă potabilă) care fusese conectată la un rezervor de 11 m³ de deșeuri radioactive.
Prima catastrofă de anvergură din era centralelor nucleare este cea petrecută în estul Statelor Unite, la centrala de la Three Mile Island, pusă în funcțiune în 1974. Aici a avut loc, în data de 28 martie 1979 un accident care a fost clasat pe nivelul 5 în clasamentul internațional al evenimentelor nucleare (INES). La 28 martie 1979, o disfuncționalitate a sistemului de răcire a provocat o fuziune parțială în partea de jos a mijlocului reactorului. Acest accident de pierdere de lichid de răcire a antrenat contaminarea radioactivă gravă a mediului, estimată la 1,59 PBq [Becquerel-ul, prescurtat Bq, este unitatea de măsură a radioactivității în sistemul internațional; PBq (petabecquerel) = 10 la puterea a 15-a Bq] în cazul Criptonului 85, gaz radioactiv cu perioada de înjumătățire de 10 ani, dar inferioară contaminării cu 740 GBq (1 gigabecquerel = 10 la puterea a 9-a Bq) de iod 131 (cu perioada de înjumătățire de 18 zile) în mediul înconjurător. Administratorii industriei nucleare s-au grăbit să afirme că acest accident nu a provocat decese, nici răni sau efecte nefaste asupra sănătății. În același timp, un studiu realizat de Steven Escadre de la Universitatea din Carolina de Nord a constatat că incidența cancerului la plămâni și a leucemiei a fost de două până la 10 ori mai ridicată după accidentul nuclear. La 2 ani după acest accident, mușamalizat de oficialități, cu o abilitate demnă de o cauză mai bună, ca fiind „neînsemnat”, „Radiation and Public Health Project” a consemnat o creștere semnificativă a ratei mortalității infantile în colectivitățile situate în aval.
În 2003, în Ungaria, la centrala din Paks, o scurgere radioactivă a contaminat mediul și, fără îndoială, a provocat îmbolnăviri ale populației din împrejurimi, chiar dacă politica de stat a fost aceea de a nu le include în vreo statistică.
Un alt incident a avut loc în Japonia, la 9 august 2004, la centrala nucleară din Mihama, situată la 320 km nord-vest de Tokyo. Acesta s-a soldat cu 5 morți și 7 răniți grav. După afirmațiile oficiale, accidentul s-ar fi datorat unei scurgeri de vapori în clădirea care adăpostea turbinele reactorului nr. 3. Victimele au fost stropite de jeturile de vapori. Operatorul centralei a recunoscut că a fost o deficiență de supraveghere a instalațiilor. Canalizarea era avariată și deci neconformă cu normele de securitate. Sub pretextul evitării panicii, autoritățile locale au afirmat în mod mincinos că n-au existat scurgeri radioactive în afara instalațiilor care adăpostesc turbinele. Până la cazul Fukushima, acest accident a fost cel mai grav în ceea ce privește exploatarea civilă a energiei nucleare din Japonia.
La 25 iulie 2006, în Suedia, a fost evitat un grav accident atunci când un scurtcircuit a provocat o defecțiune la un reactor din Forsmark. Conform afirmațiilor unui fost responsabil al centralei suedeze, „acesta a fost evenimentul cel mai periculos de după Harrisburg și Cernobâl”.
Încă un incident în Japonia: la 16 iulie 2007, centrala din Kashiwazaki-Kariwa a suportat un seism cu intensitatea de 6,8, al cărui epicentru era la aproximativ 10 km distanță. Seismul a provocat un incendiu care a fost imediat stins, dar scurgerile de apă conținând elemente radioactive s-au deversat în mare. Aceasta nu a fost însă totul, deoarece câteva butoaie conținând deșeuri radioactive s-au răsturnat în zona de stocare. Unele s-au deschis sub acțiunea șocului și astfel, conținutul lor s-a împrăștiat pe sol. De asemenea, au fost observate urme de radioactivitate în sistemul de ventilație al reactorului 7, ceea ce dovedește, în mod sigur, că mici cantități de radioactivitate au ajuns în atmosferă.
În 2007, o parte din materialul nuclear a dispărut pur și simplu la centrala nucleară din Dresden, Ilinois, situată la 75 km de o zonă cu o populație de 7 milioane de locuitori: orașul Chicago, periferiile și împrejurimile sale. Comisia de control nuclear a amendat operatorul și societatea Exelon Corp, după ce a descoperit că această societate cu venituri colosale nu avea un inventar exact al materialului și al echipamentului nuclear de care dispunea, în special al celui de care nu mai avea nevoie sau nu reușea să-l recupereze! Doi ani mai târziu, o comisie federală de verificare a acuzat operatorii centralei din Dresden pentru că au permis muncitorilor să scoată din interiorul reactorului, fără autorizație prealabilă, trei tije care serveau la evaluarea procentului de radioactivitate. Muncitorii și-au continuat „activitatea” deși alarma se declanșase chiar de la începutul operațiunii.
O altă centrală care aparține aceleiași societăți, Zion, situată tot în Illinois, a fost transformată în uzină electrică. Oficial, aceasta s-a petrecut din cauza lipsei de rentabilitate, dar în 1996, cu doi ani înainte ca întreprinderea să fie transformată, fuseseră descoperite anumite nereguli tehnice. Profesorul Lochbaum de la „Uniunea specialiștilor îngrijorați”, un organism de supraveghere și control independent, a evidențiat toate aceste lipsuri într-un raport foarte detaliat, care estima că un număr de 14 astfel de incidente ar fi putut provoca veritabile catastrofe nucleare, și aceasta doar în anul 2011.
Un alt raport , întocmit de NRC (Comisia de Regularizare Nucleară) și reluat de canalul de informații ABC menționează, de asemenea, 56 de lipsuri grave în materie de securitate în intervalul 2007-2011 la centralele americane.
În septembrie 2008, în Belgia, la centrala nucleară de la Tihange a avut loc un incident de nivel 1 pe scara INES.
Desigur, au existat și accidente nucleare militare, care se referă, în general, la incidente aviatice și la incidente în care au fost implicate submarinele nucleare.
În septembrie 1959, o bombă atomică s-a desprins și s-a pierdut în timpul aterizării de urgență a unui avion P-5M. În ianuarie 1961, în Carolina de Nord, un bombardier B52 a explodat în timpul zborului, iar două bombe nucleare au căzut fără să explodeze. Din fericire, una dintre bombe a căzut pe un teren mlăștinos, ajungând la o adâncime de mai mulți metri. Cealaltă bombă a căzut lin, grație deschiderii parașutei. După îndelungi verificări, s-a stabilit că cinci din cele șase dispozitive de securitate nu funcționaseră. Un simplu comutator a făcut ca explozia acestei bombe nucleare de 2,4 megatone să nu aibă loc. O parte din arma radioactivă n-a putut fi recuperată, rămânând sub pământ. De atunci, armata a achiziționat terenul și, la intervale regulate, constată prezența radioactivității.
La 10 aprilie 1963, în Massachusets, la est de Boston, submarinul nuclear de atac USS Thresher (SSN-593) s-a scufundat cu 129 de oameni la bord în timpul unui exercițiu în mare.
În perioada 1955-1963, britanicii au făcut teste nucleare în sudul Australiei, mai precis la Maralinga. Ei au detonat 7 bombe nucleare cu putere variabilă, mergând de la 1 la 7 megatone. Au făcut și alte teste utilizând material radioactiv. O primă încercare de decontaminare a zonei a fost întreprinsă în 1967. Aceasta s-a soldat cu rezultate mai mult decât discutabile, deoarece o comisie oficială a stabilit că trebuia să se continue decontaminarea, care fusese, teoretic, încheiată tocmai în anul 2000, cu un cost total de 108 milioane de dolari. S-a descoperit de asemenea că fusese contaminat habitatul unor triburi aborigene care trăiau în apropierea acestei zone. Cu titlu de despăgubiri, în 1994, guvernul australian a plătit tribului Maralinga Tjarutja suma derizorie de 13 milioane de dolari.
La 10 august 1985, în golful Chazma, în apropiere de Vladistok, submarinului sovietic R-171 i-a scăpat accidental o ogivă nucleară. După cercetări intense, în cursul cărora s-au folosit aproximativ 100 de avioane și nave, ogiva a fost găsită.
Au existat mai multe alte zeci de accidente care ar fi putut să se soldeze cu o
adevărată catastrofă. Cazul submarinului nuclear rus Kursk, care s-a scufundat în marea Barents la 2 august 2000, provocând moartea celor 118 membri ai echipajului, este semnificativ în această direcție.
Fukushima, o catastrofă ce a fost prevăzută de mai mulți ani
Într-un articol apărut la 11 august 2007 în cotidianele „Asahi Shimbun” și „International Herald Tribune”, seismologul Ishibashi Katsuhiko, profesor la Universitatea din Kobe, afirma:„În cazul în care nu vor fi luate măsuri radicale pentru a reduce vulnerabilitatea centralelor la cutremure, într-un viitor apropiat Japonia s-ar putea confrunta cu o adevărată catastrofă nucleară.”
Ishibashi Katsuhiko făcea parte dintr-un comitet de experți însărcinat să stabilească normele seismice ale centralelor nucleare japoneze. El demisionase din acest grup, considerând că reglementările cerute de comitet erau insuficient de severe. Profesorul Katsuhiko prevăzuse exact ceea ce s-a petrecut la centrala din Fukushima. El prevenise autoritățile din țara sa asupra faptului că centralele japoneze aveau o „vulnerabilitate fundamentală” la manifestările seismice.
Avertismentele sale au fost însă ignorate atât de guvern, cât și de TEPCO (Tokyo Electric Power Company), primul producător mondial privat de electricitate, care exploatează o treime din centrele nucleare japoneze, inclusiv centrala din Fukushima.
În august 2005, un seism afectase centrala din Onagawa, la nord de Fukushima. Un al doilea seism, cu epicentrul la 16 km de centrala din Shika, a avut loc în martie 2007. La 16 iulie 2007, un seism de magnitudine 6,8 provocase incidente serioase la centrala din Kashiwazaki – Kariwa, cea mai importantă unitate nucleară de producere a electricității din lume. Acesta s-a repetat în anul următor cu un cutremur de magnitudine 6,8, la est de Honshu, aproape de Onagawa și Fukushima. Cu acea ocazie, TEPCO semnalase trei scurgeri de lichid radioactiv la Fukushima Daini. Prin urmare, accidentul care s-a produs la Fukushima nu poate fi considerat în niciun fel ca fiind surprinzător. El nu este altceva decât continuarea implacabilă (și mult mai gravă) a unor evenimente care s-au produs în mod repetat încă din 2005. Ishibashi Katsuhiko analizase riscul, avertizând că, în diferite cazuri, „mișcarea seismică la suprafața solului cauzată de cutremur depășea nivelul maxim prevăzut la concepția centralei.”
Vom prezenta cronologia evenimentelor din primele zile, așa cum s-au desfășurat ele într-o țară în care cutremurele de pământ sunt un fenomen curent și aproape „normal”, deși foarte temut. Până acum, Japonia trecea drept țara pe teritoriul căreia toate clădirile fuseseră construite pentru a putea rezista cât mai bine la toate cutremurele de pământ, oricât de puternice ar fi acestea. Înainte de toate, este important să amintim că TEPCO fusese condamnat în trecut, anterior accidentelor survenite începând cu martie 2011, de 27 de ori de către justiția japoneză pentru că a ascuns informații sau a difuzat știri false. Acum este limpede că guvernul Rusiei nu este singurul care ascunde informații vitale pentru supraviețuirea planetei. Problema este aceea că guvernele tuturor țărilor dotate cu centrale nucleare evită să divulge informațiile cele mai dramatice sub pretextul de a nu panica „inutil” populația. La 11 martie 2011, un seism de magnitudine 8,9 pe scara Richter (al cărei maxim este 9,5), a zguduit Japonia. După statisticile oficiale, un seism superior gradului 9 nu a fost atins decât în 1960, în Chile, acesta fiind în prezent cutremurul cel mai grav înregistrat vreodată. Mai multe șocuri seismice de o amplitudine mai mică l-au urmat pe primul aproape imediat. 11 reactoare, toate aflate la distanțe între 50 și 350 km de Tokyo, au fost oprite de urgență. Grupurile electrogene ale centralei de la Fukushima au fost avariate, ceea ce a provocat aproape imediat o supraîncălzire a miezului reactoarelor.
Contaminarea radioactivă s-a agravat la primul reactor, ridicându-se la cote de o mie de ori mai mari decât cea considerată normală. El a explodat câteva momente mai târziu. Înaintea exploziei, autoritățile evacuaseră populația pe o rază de 10 kilometri în jur. Chiar după aceea, raza de securitate a fost extinsă la 20 km și alți 50.000 de locuitori au fost evacuați în regim de urgență. Faptul că televiziunea japoneză a apărut foarte curând la locul incidentului pentru a filma în direct evenimentul ar fi putut să ne facă să credem că, de data aceasta, exista intenția ca întregul adevăr asupra catastrofei să fie transmis publicului, astfel ca întreaga lume să știe exact ceea ce se petrece. Dar din păcate, guvernul japonez a început aproape imediat să minimalizeze efectele pe termen scurt și mediu ale exploziei. Evacuarea progresivă a locuitorilor a fost o primă dovadă în această direcție. Autoritățile japoneze au așteptat mai multe zile înainte de a face apel la ajutorul internațional, când era evident de la început că nicio țară din lume care posedă centrale nucleare nu poate să se descurce singură în fața unei catastrofe nucleare de o asemenea amploare.
La 14 martie, au apărut alte vești proaste. În afara celor trei reactoare de pe platforma Fukushima Daiichi care se confruntau cu probleme, a trebuit să se deschidă și supapele a trei dintre reactoarele de la Fukushima Daini, platformă situată la doisprezece kilometri de prima, și astfel au fost eliberați în atmosferă nori radioactivi, cu scopul de a evita pur și simplu explozia clădirilor adăpostind reactoarele. A fost vorba deci de a alege răul cel mai mic dintre mai multe rele, deși consecințele acestei alegeri erau și ele incalculabile. Spre miezul nopții de 14 martie, reactorul al treilea al centralei Fukushima Daiichi a explodat, eliberând un nor radioactiv compus dintr-un amestec mixt de uraniu și plutoniu care poartă numele sinistru de MOX, un combustibil furnizat Japoniei de societatea franceză Aréva. La acest moment, bilanțul nenorocirilor număra deja cel puțin șapte morți și 90 de membri ai personalului grav iradiați. Sistemul de răcire a fost distrus, ceea ce-i va face pe responsabili să deverseze apă de mare pe instalații pentru a răci reactoarele. Această improvizație a corodat mai multe elemente esențiale pentru menținerea unui minim de securitate.
Au avut apoi loc manifestații spontane în mai multe țări, nu numai în cele care dețin centrale pe teritoriul lor, deoarece mișcarea norilor radioactivi are implicații pentru întregul Pământ. Guvernul din Elveția, țara în care se face cel mai mult apel la opinia poporului pe calea referendumului, a anunțat că a blocat proiectele a cinci noi reactoare. În acest timp, gazele care s-au scurs din reactoarele 1 și 3 ale centralei Fukushima Daiichi erau din ce în ce mai radioactive, în vreme ce reactoarele erau expuse aerului liber, pentru a evita orice nouă explozie. Marți, 15 martie, un alt reactor a explodat. S-a instalat cea mai completă anarhie. Nu au mai rămas decât câțiva funcționari eroici, condamnați în mod inevitabil la moarte. Toți ceilalți au fugit sau au fost evacuați.
În timp ce japonezii luptau împotriva flăcărilor, guvernul francez urmărea din răsputeri să stingă incendiul mediatic ce se declanșase, înainte ca el să genereze pentru economia franceză o catastrofă industrială și financiară. Președintele Sarkozy a susținut cu înverșunare competența franceză în materie de centrale nucleare și a recunoscut că Franța a pierdut numeroase contracte de instalare de centrale pentru că prețurile propuse de Aréva erau mai mari decât cele ale concurenței. În opinia lui, aceasta dovedea însă că oferta Aréva este mai sigură decât celelalte. Membrii grupului „Ieșirea din afacerea nucleară”, urmăriți în justiție pentru că au publicat un document clasat „secret militar” care dovedea că oferta Aréva nu era deloc mai sigură, au beneficiat în proces de o amânare…
Deși emisiile radioactive din reactoarele japoneze continuau, în Franța se urmărea perfectarea unei afaceri nucleare… În Japonia, la sfârșitul lui martie, cele trei reactoare cu risc tot nu beneficiau de un sistem de răcire fiabil și permanent.
Contaminarea radioactivă a făcut ca fructele și legumele care creșteau pe o rază de mai mult de o sută de km în jurul centralei distruse, ca și crustaceele de care japonezii sunt atât de dornici, să devină improprii pentru consum. Ţările europene și Statele Unite au adoptat măsuri, interzicând sau restrângând importul de produse proaspete provenind din Japonia.
Și aceasta va mai dura destul timp. La Tokyo, autoritățile interziseseră la sfârșitul lui martie consumul de apă de la robinet pentru sugari din cauza unei prea mari concentrații de iod radioactiv. Autoritățile au constatat într-adevăr în apa robinetului distribuită în acest oraș o radioactivitate de 210 Bq pe litru. În Japonia, legea fixează pragul autorizat la 100 Bq pentru copiii cu vârsta de mai puțin de douăsprezece luni. Două zile mai târziu însă, autoritățile au revenit asupra interdicției, declarând nonșalant că apa este din nou potabilă pentru bebeluși. Stranie schimbare de poziție! În tot acest timp, cuva reactorului 3 risca să cedeze, iar numeroși salvatori continuau să fie spitalizați de urgență. În largul coastelor japoneze, nivelul măsurat al radioactivității din apa de mare era de trei ori mai ridicat decât pragul normal…
Drept dovadă că autoritățile au decis să mușamalizeze cazul, la începutul lui aprilie, guvernul francez dispune redeschiderea Liceului francez din Tokyo, pretinzând că aerul este din nou respirabil. Sindicatul Unsa-Education, al doilea mare sindicat al profesorilor în Franța, a protestat timid, susținând că această redeschidere este prematură și îngrijorându-se pe bună dreptate pentru sănătatea personalului din învățământ. Ambasadorul Franței în Japonia, domnul Philippe Faure, a făcut o declarație cel puțin halucinantă, spunând că din punctul lui de vedere această reacție a sindicatului din învățământ era „disproporționată” și „că nu trebuie să intrăm în psihoză”.
În acest timp, viața a mers înainte… și un purtător de cuvânt al TEPCO, operatorul centralei nucleare de la Fukushima, a declarat că la 4 aprilie ei vor trebui să arunce în Oceanul Pacific 11.500 tone de apă radioactivă, care s-a acumulat în instalațiile degradate. Purtătorul de cuvânt a declarat că aceasta este o măsură de „securitate” și că apa nu este, vezi Doamne, decât „puțin radioactivă”. În felul acesta, s-a comunicat celor care puteau să înțeleagă că exista riscul unei noi explozii, și că autoritățile au decis că iradierea și poluarea dramatică, dar pe termen lung, este preferabilă…
Putem să ne întrebăm de la ce nivel se poate spune că o politică „de securitate” de acest tip devine o strategie criminală sau un genocid?
Pericolul MOX-ului
Autoritățile japoneze și-au focalizat eforturile asupra reactorului 3 de la Fukushima, indicând că acesta reprezintă „un pericol major, pentru că el este singurul din centrală care este încărcat cu MOX, conținând plutoniu”. Inginerii occidentali din domeniul nuclear au avertizat că scăparea MOX-ului în atmosferă ar produce un nor radioactiv mult mai periculos decât cel provocat de reactoarele cu uraniu. MOX-ul, amestec de oxizi de uraniu și de plutoniu, fiind mult mai instabil și mai radioactiv, mărește riscurile de accidente nucleare și, în caz de scurgere, este mult mai nociv.
Plutoniul, datorită timpului său de înjumătățire mare, rămâne periculos pentru durata de viață a mii de generații umane. Reactorul 3 a fost încărcat cu acest combustibil conținând plutoniu la 21 august 2010. Două alte reactoare, în centralele de la Kyushu Genkai și Shikoku Ikata, fuseseră deja încărcate cu MOX în noiembrie 2009 și martie 2010. MOX-ul destinat reactoarelor japoneze a fost produs tocmai în Franța, utilizând deșeuri nucleare trimise de Japonia. De la platforma industrială de retratare de la Haga, trecând prin Normandia, combustibilul cu plutoniu a fost transportat cu camioanele pe o distanță de 1.000 km, până la platforma Melox de la Marcoule, unde sunt fabricate barele de combustibil. Acestea au fost din nou transportate la Haga pentru a fi pregătite pentru expediere.
Organizația Greenpeace a denunțat, pe lângă aceasta, faptul că MOX-ul favorizează proliferarea armelor nucleare, deoarece plutoniul se poate extrage mai ușor. În mod semnificativ, niciun guvern nu a acordat însă atenție alarmei lansate de Greenpeace.
