Vă propun un mic exercițiu: încercați să șoptiți cuiva, cu afecțiune sau empatie, cuvântul ”fă”. Încercați să vedeți dacă îl puteți șopti cu câteva secunde înainte de orgasm: ”Fă, ce tare ești”. Spuneți-l soției când vreți să o ajutați cu ceva în casă: ”Fă, pot să te ajut cu ceva?”. Uitați-vă în ochii iubitei după primul sărut și spuneți-i: ”Fă, de când așteptam momentul ăsta”.
Nu merge! Corect?! Nu merge pentru că ”fă” nu poate fi șoptit. El nu a fost inventat pentru a vă ajuta pe dumneavoastră să vă exprimați gândurile cele mai intime, pentru vă declara iubirea sau simpatia. Cuvântul ”fă” a apărut din nevoia guturală de a zbiera, de a atrage atenția persoanei de lângă tine. O să spuneți că e un cuvânt vulgar. Da, el este un cuvânt vulgar, dar înainte de a deveni vulgar, prin apropierea lui ”f” și ”a”, el este un simbol al unei stări, al unei neputințe de a vorbi fără a țipa.
Cine vizitează România și nu apucă să înțeleagă ce e cu noi spune mereu că suntem niște isterici și niște nevrotici. O prietenă din țările nordice îmi spunea cu uimire că nu pricepe accentele de nemulțumire, la limita iritării, care răzbat din exprimarea oamenilor în București. Nu înțelege limba română, simte doar cum sunt pronunțate cuvintele. Adevărul e că limba română nu mai e de multă vreme melodioasă și mieroasă. S-a transformat într-o limbă răstită. O limbă care dă ordine și o limbă perfectă pentru nevroze.
Mamele țipă la copii. Tații țipă la mame. Copiii țipă la toată lumea. Stai pe o terasă și în liniștea sfârșitului de săptămână îți sare inima din piept la țipetele unui copil. Nu a pățit nimic, nu s-a lovit, nu plânge. Țipă la părinții lui. Țipă ca să le atragă atenția, țipă ca să le spună ceva, țipă că a văzut avionul pe cer. Așa a învățat el că se comunică. Nu mai poți să spui lucrurile pe un ton normal, pentru că nu te mai aude nimeni. Doar delfinii mai șoptesc în România. Restul oamenilor zbiară.
La televizor zbiară un prezentator. Un politician invitat țipă la prezentatori și la telespectatori. Un coleg al prezentatorului țipă la politician ca să îi explice că prezentatorul are dreptate. La final își zâmbesc și își strâng mâinile prietenește. Își zbiară unul altuia ”la revedere”.
În autobuz un pensionar țipă la un tânăr care nu se ridică să îi cedeze scaunul. Controlorul țipă la un provincial care nu a știut de unde să își cumpere bilet. Tot tramvaiul râde țipând de provincial. Aștepți la semafor și un taximetrist țipă la tine: ”ești o curvă proastă”. De fapt îți spune că ar trebui să aștepți pe trotuar și nu pe carosabil. Îi țipi și tu înapoi ce îți vine la gură. Orice, dar în niciun caz scuze.
Așa cum ”fă” nu poate fi șoptit, nici scuzele nu pot fi zbierate. Vorbitul pe un ton moderat e un semn de civilizație. Nu mai înțelegem lucrul acesta. Toată lumea zbiară și nimeni nu mai aude. Iar când își dau seama că totuși au ceva de spus încep să țipe.
P.S. Acceptarea lucrurilor, chiar și a celor mai îngrozitoare, face parte din natura umană. Pur și simplu te obișnuiești. Și cu binele. Și cu răul. Așa că, din când în când, auzi fete prin București spunându-și candid una alteia: ce faci, fă? Deși nu mai e așa de zbierat, el zgârâie adânc.
