Am să vă spun povestea regelui. A acelui rege care îşi apără regina pe tabla de joc.Dar numai acolo. E o poveste inventată de mine, dar pe cât e de imaginară, pe atât e de reală. Poate voi şi delira puţin de la foamea pe care o simt la această oră târzie la care scriu, dar voi încerca să relatez totuşi, povestea aşa cum e ea. Semi-reală. Semi-imaginară.
Veniseră deja nopţile de vară. Da, acelea plăcute, romantice, călduroase în care simţi miros de tei pe la ferestre.. În care soarele apune târziu şi răsare devreme. Nopţile preferate ale regelui. În care el îşi putea căuta liniştea în zgomote şi în freamăt. Căldura şi aerul parfumat îl învăluiau prin grădinile regatului său, pline de verdeaţă şi flori. Pe acolo îi plăcea să se plimbe noaptea. Zgomotele camerei lui nu erau destul de puternice pentru a-i satisface dorinţa de agitaţie. Pentru că el, deşi era rege, era mereu singur. Trist de singur.
Evident, se strecurau prin patul său o sumedenie de fetişcane, dar prea mult zgomot pentru nimic. Deşi îşi umplea aşternuturile cu viaţă şi zbucium, în câteva ore iar se reaşeza liniştea. O linişte apăsătoare, care, deşi îi plăcea, nu era nicidecum liniştea la care visa el.
Adeseori se plimba în haina lui pufoasă de caşmir, lungă, impunătoare, prin regat, intimidând privitorii. Era regele, normal, toţi se înclinau în faţa lui. Aparent, avea tot ce îşi dorea, dar ştia că lipseşte ceva. Sau cineva. Singurătatea îl măcina într-un fel, deşi îi era comodă, uneori. Din egoism, trăia doar pentru el. Fără a împărtăşi sentimente. Emoţii. Afecţiune.
Le cerea în schimb şi după ce le avea, le dădea foc. Şi se scăpa şi de cenuşă.Iubise şi el la viaţa lui, o prinţesă, două. Dar sporadic şi neorganizat. Tumultos şi fără rezultat.
Nu era un rege rău, dar oamenii spuneau că nu are inimă. Că în loc de inimă are un cub de gheaţă îmbibat în tărie.
De aceea, adeseori era trist, acru, frustrat. Un suflet pierdut fără speranţă de fericire simplă. Fără linişte spirituală. Doar linişte apăsătoare. Deziluzie. Superficialitate.
Acesta era un rege care nu îşi merita tronul. Care îşi apăra regina doar pe tabla de joc. Joc de şah. Care nu a fost cavaler înainte de a deveni rege. Un Cezar căruia îi plăcea doar numele pe care îl poartă, dar nu şi mândria ce venea odată cu numele lui. Nu şi onoarea. Cinstea. Onestitatea.
Şi într-o zi Regele a murit. Singur. În grădina lui cea mare plină de flori cu insecte. Şi au plâns toate prinţesele după el.
Vedeţi? De aia, nu mi-a plăcut să mă joc de-a prinţesele niciodată..
