Of, matematica din liceu!

Azi vreau să vă povestesc despre Domnișoara Irimescu, profa mea de matematică din liceu. Disciplină complicată, un fel de limbă străină, cel puțin în ceea ce mă privește. La mintea noastră de atunci, niște mucoase între 14 și 18 ani, Domnișoara era ”fată bătrână”. Cu toate că avea numai 50 de ani, mai puțin decât am eu acum. Ehei, să mă facă azi cineva bătrână, să vezi cum îmi sare muștarul! Atunci însă…
Ciudată ființă era, privită prin ochii mei de copilă neastâmpărată, ”Sălbatica din Fălticeni”, după cum mă porecleau băieții din clasele mai mari. Nu știu cum sunt liceenele de azi. Noi, însă, am fost cu siguranță niște naive, copile cu părul împletit cuminte în două cosițe, cu uniformă regulamentară ca lungime și emblemă pe mâneca bluzei, cu teamă și respect față de profesori. Adolescente fără pretenții, ai căror obraji se făceau ca focul când ne adresa un compliment vreun băiat. Despre fluierături nici vorbă, le consideram golănești, întorceam capul să nu le auzim.
Dar Domnișoara Irimescu era altceva, ne scotea din sărite și uitam de respect. Nimic nu-i era pe plac. Dacă găsea geamurile la sala de clasă închise urla că n-are aer, că suntem nesimțite și vrem să se sufoce. Dacă le găsea deschise, alte zbierăte ne așteptau în primele două – trei minute, ”Vreți să răcesc, să fac pneumonie și să mor, hai?” 33 de fete tremurau ca varga când venea ora de mate. Eu, mai mult decât toate. Sigur, nu numai pentru hachițele domnișoarei, nici nu mă dădeam în vânt după formule de calcul și teoreme! Mi se păreau niște extratereștri urâți, complicați și dușmănoși ce rânjeau la mine a bătaie de joc. Când am trecut din anul trei la ”Metodica predării aritmeticii la clasele I-IV”, am răsuflat ușurată. Scăpasem. Nu fusese zi lăsată de la Dumnezeu să nu-mi fie frică că matematica o să-mi vină de hac. Mă și vedeam repetentă, alungată din liceu și nevoită să apar acasă în prag. La tata? Uh!
Privind înapoi prin vreme, azi nu înțeleg de ce nu mi-a plăcut matematica și mi s-a părut ceva cu totul și cu totul de neînțeles. În facultate am adorat ”Logica matematică” iar frații mei, încă de când eram la liceu, luaseră calea cifrelor și teoremelor. Soră-mea studentă la Informatică, fratele la Politehnică, la Electrotehnică. Numai eu, Lemn – Tănase. Tata își făcea cruce când îmi vedea notele. Vai mama lor! Nu putea înțelege de ce mezina lui e bâtă, tabula rasa la ceva în care cei mai mari erau strălucitori. Na, acum aș putea să mă laud, eu eram bună la disciplinele umaniste la care erau ei mai bâtă. Dar pas de-l puteai face pe tata să fie de acord că sunt și eu bună la ceva.
Domnișoara Irimescu era o ființă micuță și durdulie. Chiar planturoasă, aș putea spune. Ce mai, grasă de-a binelea. O îndesată care umbla cu haine lălâi ca să-și mai acopere șuncile. Noi, o clasă numai de fete, toate niște silfide de ziceai că suntem moarte de foame. Și cu toate astea nu era oră la care să nu facă mișto de vreuna, scoasă la tablă.
– După ce habar n-ai să rezolvi problema, mai ești și grasă? Vai de capul tău! Voi nu vă uitați ce șunci aveți cu toate?
Ne uitam la ea ca la o arătare, neîndrăznind să râdem sau să o contazicem. Pe furiș, cu genele lăsate în jos ca să nu ne prindă privirile, comparam fata scoasă la lecție, o scândură pe care o bătea vântul, cu măria sa ”Grăsălimea” și ne întrebam cum naiba ne poate face pe noi grase când ea era diformă, nu noi. Pesemne că avea darul ghicitului căci ne prindea gândurile ca și cum am fi spus în cuvinte ce ne zbârnâia prin minte .
– Nu vă hliziți, toantelor! Credeți că toata viața mea am arătat așa? Am fost mai slabă decât oricare dintre voi și, pentru că n-am avut grijă de mine, uite cum am ajuns. O să vedeți voi!
Chiar că ne venea să râdem. ”N-avea cum să fi fost vreodată slabă și să ajungă așa un King – Kong”, gândeam în barbă. La internat, atunci când cealaltă fată bătrână – Domnișoara pedagogă Moldovan – adormea, făceam un mișto crunt de toate prostiile pe care le aflam în ora de matematicăm. Aveam un caiet de matematică numai bun de o Casă de nebuni. Începea o teoremă fără să o termine, apoi ne dicta o rețetă de prăjituri sau un fel de mâncare, continua cu teorema lăsată baltă, iar notam ceva despre viață. Mai puneam și eu două – trei versuri, că deh!, Muza apărea când voia ea, chiar și în ora nesuferită. O varză, asta erau caietele mele de mate.
La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului încă mai eram multe dintre noi trase prin inel. Dar la 30 de ani, nenorocire! Doar pozele de atunci, de pe vremuri, pe care Viorica – minunata noastră colegă – ni le-a pus pe perete într-un colaj superb, ne-au arătat celor mai multora că fusesem cândva niște slăbuțe. Cândva. Dar că nu mai eram. Ne-am adus aminte de vorbele Domnișoarei Irimescu și am știu că avusese dreptate Și ea, la vremea tinereții ei, fusese cu siguranță silfidă.

Berita Situs Judi Online Indonesia