Era o seară călduroasă, de vară, iar eu tocmai mă urcam în tren pentru a mă întoarce în Bucureşti. Atunci am întâlnit-o pe Andreea. Era cam de aceeaşi înălţime cu mine, ochii căprui, părul şaten şi era studentă la Facultatea de Arhitectură. Încă de prima oară când am văzut-o, am simţit că va fi ceva special între noi. Eu stăteam chiar pe locul din faţa ei. Mă uitam pe geam, dar când am observat că se uită la mine, ochii noştri s-au întâlnit. Am simţit cum inima mi se strânge în piept. Ce m-a atras la ea, nu-mi dau seama, m-am îndrăgostit, pur şi simplu, pe loc. Eram gâtuit de emoţie şi nu-mi puteam lua privirile de la ea. Ea a fost prima care a început conversaţia. Când vorbea simţeam o fericire pe care abia mi-o puteam stăpâni. Deşi călătoria a durat toată noaptea, nu ne-am pierdut nicio clipă din ochi. Ajunşi la destinaţie, ne-am luat cu greu rămas bun, şi înainte să cobor din tren, am sărutat-o repede pe frunte, fără să-i ofer o şansă de împotrivire, ca o promisiune de revedere.
Zilele care au urmat îmi păreau fără rost. Lucrurile pe care le făceam cu plăcere nu mai aveau niciun farmec. Îmi imaginam chipul ei în fiecare faţă pe care o vedeam, obsedat că trebuie să o mai întâlnesc. Într-o zi de octombrie, mergeam pe stradă, prin centrul oraşului, zgribulit de frigul care începea să devină tot mai puternic. Aerul părea mai subţire şi mai curat. La o trecere de pietoni, aşteptând să se schimbe roşul, am simţit, brusc, o emoţie violentă. Pe cealaltă parte a străzii era Andreea. Am luat-o la fugă spre ea, deşi rămăsese pe marginea trotuarului, neclintită, de parcă i-ar fi lipit cineva picioarele de pământ. Părea că vrea să îmi vorbească, dar amuţise, aşa cum amuţisem şi eu. Cu un curaj stârnit de teama că o voi pierde din nou, m-am dus la ea şi am luat-o în braţe. Am sărutat-o acolo, în mijlocul străzii. Mirosea ca toamna, ca bruma. „Îţi rămăsesem dator”, i-am zis. „Şi eu”, mi-a răspuns. De atunci au trecut multe toamne, au căzut multe brume peste oraş, dar eu şi Andreea ne ţinem şi acuma în braţe, fericiţi că trenul în care ne-am cunoscut a devenit trenul vieţii noastre.
ALEX – Bucureşti
