Cine eşti Tu când nu mai eşti tu?

Cine sunt eu, de unde vin şi încotro mă îndrept? Cu aceste simple întrebări se deschide universul conştiinţei tale. Spiritualitatea tot cu aceste întrebări începe şi tot cu ele se încheie.
Oamenii pun întrebări şi caută răspunsuri, dar totuşi care ar fi până la urmă întrebarea cea mai potrivită? Viaţa începe să capete un sens, atunci când apare această mică, firească, dar cât de profundă întrebare: „Cine sunt eu”?
La această întrebare, am realizat că practic nu se poate răspunde. Orice răspuns am da, e unul mai mult sau mai puţin limitativ. Dar oamenii vor neapărat să li se pună etichete. Ei însă nu vor să fie nici spirit, nici suflet, nici prezenţă, nici conştiinţă, nici energie. Doar vor să fie eşalonaţi, înregimentaţi într-o structură socială, spirituală sau religioasă. Iar odată înregimentarea făcută, încep să adauge etichete care mai de care mai pompoase adăugate imediat după cea mai adevărată afirmaţie pe care omul o poate face despre el însuşi, şi anume: „eu sunt”. Adică îşi pun singuri limite şi încearcă să măsoare nemărginirea între două margini. Însă iubirea nu poate fi încarcerată. Ea e tot şi în toate. E şi pe pământ dar şi în cer. Şi în natură dar şi în oameni. Şi în păsări, şi în flori şi în animale. Şi în case, şi în temple, şi în moschei, şi în biserici. Peste tot e doar iubire materializată într-o formă sau alta. Iubirea e Una dar formele ei de manifestare sunt infinite. Oamenii la nivel de sine sunt Una dar personalitatea fiecăruia diferă. La fel ca şi iubirea din ei. Unii şi-o reprimă, alţi şi-o dezvăluie. Unii tremură într-un colţ de frica penibilului, alţii vin în mijlocul cetăţii, se arată şi spun simplu şi firesc: „Eu sunt”!
Oare cine nu a trecut într-o viaţă de om prin coşmarul dezamăgirii, frustrării, neputinţei, durerii, suferinţei, renunţării sau pierderii unor fiinţe dragi? Câţi dintre noi ar putea spune că a făcut cele mai corecte alegeri în viaţă? Nimeni. Pentru că nu există o alegere mai corectă ca alta. Din orice alegere pe care o facem, învăţăm câte ceva. Din orice trăire avută, experimentăm. Pe orice cale apucăm, schimbăm liniile temporare de destin sau le întregim pe cele pe care singuri ni le-am trasat.
Pentru o perioadă poate am fost la pământ. Pentru o bucată de timp, am trăit bucuria. Pentru o altă vreme, am fost poate pe culmile disperării. Pentru o alta, am experimentat iubirea întru tot şi toate. Nu există doar o ascensiune. Există şi căderi. Există şi ridicări în schimb. Pentru că trăim printre oameni, nu printre roboţi. Iar oamenii sunt schimbători şi plini de toane. Acum te îmbrăţişează, iar mâine te bârfesc. Acum te susţin, iar mâine se eschivează. Acum sunt trişti, iar mâine veseli. Nu există om care să fie mereu în aceeaşi stare( asta e doar altă amăgire spirituală), dar există oameni care-şi conştientizează atent stările şi le analizează.
Nu suntem aici să experimentăm doar iubirea, aşa am fi rămas în continuare acolo de unde am venit. Ci am venit să trecem prin toate stările posibile şi imposibile, pe care doar ca om le poţi trăi. Pe cel care spune că nu are nici o frică, să nu-l crezi. Dar poţi să îl crezi pe cel care îţi poate mărturisi că simte frica dar nu se identifică cu ea. Parcă aşa mai merge. E ca şi cum un câine latră, tu îl auzi dar pur şi simplu treci pe lângă el. Ai putea fi atât de ipocrit să spui că nu auzi niciodată aceste lătrături? Dar una e să te opreşti şi alta e să îţi vezi de drum în continuare. Cum ar fi dacă soarele s-ar identifica cu norii care se perindă prin faţa lui? Strălucirea sa nu ar mai fi văzută niciodată. Dar ego-ul(personalitatea), de obicei se ţine cu dinţii de un „nor” care îl limitează. Pentru că îi enorm de frică de nemărginirea din el, de puterea pe care o are, dar nu şi-o recunoaşte.
Şi pentru că nu şi-o recunoaşte, vrea doar să se identifice cu rolurile temporare pe care le joacă în viaţa de zi cu zi: „sunt profesor” „ sunt contabil” „sunt scriitor” „sunt preot” „sunt terapeut” „sunt maestru Reiki” „sunt inforenergetician de grad 9”…sunt, sunt și iar sunt…
Oare eşti maestru 24 din 24? Eşti terapeut non-stop sau doar pentru câteva ore într-o zi? Practici radiestezia şi ziua şi noaptea fără oprire? Te mai opreşti din când în când, nu-i aşa?
Dar în somnul profund, oare cine mai eşti? Căci totuşi eşti „ceva” chiar şi atunci, dar oare cine eşti când nu eşti conştient de personalitatea ta de peste zi? Ce mai rămâne în somnul cel mai profund din conştiinţa ta socială, spirituală sau religioasă? Unde s-a dizolvat suferinţa? Unde mai e atunci maestrul, terapeutul, preotul? Unde mai e creştinul, unde musulmanul? Unde bogatul, unde săracul? Unde înţeleptul, unde ignorantul? Unde au dispărut oare cu toţii în somnul cel mai profund?
Deşi am venit în corp fizic, o parte însemnată din energia spiritului nostru a rămas dincolo, unde mai ales în timpul somnului şi nu numai, sufletul se întoarce la sursă. În fond nu s-a separat nici măcar o secundă de ea. De aceea şi se spune că suntem cu toţii interconectaţi şi că facem parte dintr-un întreg, pentru că chiar şi în trup fiind, legătura noastră energetică cu sursa nu e ruptă, ci doar temporar învăluită ca într-o ceaţă a uitării, urmând ca vălul să se ridice imediat ce plecăm de aici. Dacă înveţi câte puţin să îţi asculţi glasul lăuntric, chiar şi peste zi, primeşti flash-uri şi îndemnuri de dincolo de trup. Cum îţi dai seama? Pur şi simplu simţi şi intuieşti în timp diferenţa dintre murmurul haotic al gândurilor si ceea ce îţi apare ca un mesaj puternic şi bine reliefat. Aceste informaţii ne sunt transmise într-un mod subtil prin ghizii noştri spirituali, prin îngeri, entităţi sau în mod mai direct prin grupul nostru de suflete din care facem parte, adică prin anumiţi oameni cu care interferăm. De unde vine „in-spiraţia”? De la starea de a fi „în-spirit”, adică conştient de sine prin legătura cu sursa. Dacă o ascultăm sau nu, doar de noi depinde. Însă nimeni nu te forţează, nimeni, nu îţi fură liberul arbitru.
Acest „dincolo” de fapt e impropriu spus. Practic nu există nici un „dincolo”. Dar ne folosim de acest cuvânt pentru că nu avem cum ne exprima altfel şi atunci folosim etichete, şabloane, metafore. Acest „dincolo” e tot aici dar la un nivel insesizabil materiei dense cu care suntem învăluiţi pentru un timp. Dacă acest văl ni s-ar ridica pentru o clipă am observa că totul e printre noi, aici şi acum. Însă în altă dimensiune, mai fină, mai subtilă. Însă pentru că deocamdată suntem în materie, rămânem ancoraţi tot în materie, dar în continuare neseparaţi de ceea ce nu se poate vedea prin ochii trupeşti.
Dar pentru că există tendinţa spre masochism-spiritual la unii oameni, ei încep la un moment dat să spună în gura mare şi în văzul tuturor: „sunt suferind” „sunt bolnav” „sunt depresiv” „sunt tulburat” „sunt disperat” „sunt deznădăjduit”. Când spui cu gura ta afirmaţii de genul ăsta, te-ai şi identificat cu suferinţa. Găseşte o cale mai puţin brutală de a-ţi face rău cu mâna ta. Spune mai degrabă că există în tine puţină suferinţă, că există boală undeva în corpul tău sau că există o nelinşte. Găseşte o cale de a te exprima fără să pici inevitabil în mila de sine.
Fii atent la ce cuvânt pui imediat după afirmaţia „eu sunt”, căci cu acela te vei identifica. Iar dacă îţi pui doar etichete temporare şi stările tale vor oscila periodic. Cine eşti tu, sau mai degrabă, cine nu eşti? Oare eşti corpul, numele, sexul, profesia, religia, clasa socială, oare toate acestea sunt originale pentru tine? Nu eşti nimic din toate acestea, pentru că ele vin şi pleacă, aşadar nu sunt originale, nu sunt autentice. Sunt doar roluri jucate pe segmente de timp mai lung sau mai scurt. Toate acestea nu le vei lua cu tine când vei pleca de aici. Conştiinţa socială, conştiinţa religioasă, rolul de mamă, tată, soţ sau prieten, toate se vor dizolva într-o clipă. Dar ceea ce nu se poate dizolva sunt experienţele adunate jucând pe pământ aceste roluri periodice. Pe aceste experienţe sufletul le adună şi le ia cu el în desaga veşniciei.
Aşadar, cine eşti Tu cel divin, când nu mai eşti tu cel uman?

http://cristiciorcila.blogspot.ro/