E un gri searbăd peste tot în oraș, plouă, e frig şi parcă simţi cum energia ţi se scurge prin oase. Eşti descărcat ca o baterie şi stors ca o lămâie. Oameni grăbiţi, peroane încărcate, trenuri, autostrăzi pline ochi de maşini, feţe anxioase care încearcă să descifreze secretul altor feţe, ochi care se privesc scrutători. Griji şi îngrijorări.
În ultimele zile ale anului totul se derulează puţin mai lent, dar cu aceeaşi consecvenţă. Dincolo de agitatul Bruxelles, încordat şi apatic totodată, respirând sub ochiul atent al poliţiei şi al armatei, provincia belgiană trăieşte în proporiul sau ritm: punctuală, meticuloasă, riguros organizată. Sfârşit de semestru şi sărbători de iarnă care bat la uşă. Din când în când bucuria sarbătorilor, a serilor în familie şi cu prietenii apropiaţi, a luminilor de Crăciun, reuşeşte să şteargă uşor amintirea atentatelor din capitala Franţei, încordarea societăţii belgiene ameninţate de teroare şi zvâcnirile legitime de autoapărare. Ne-am hotărât sa mergem după curs la o baută, noi cei de la română, exoticii centrului de limbi străine. Ne-am aruncat cu toţii pe idee cu o sete teribilă de viaţă, ca după o lungă perioadă de abstinenţă.
Un pahar de Porto şi limbile ni s-au dezlegat. Nervii încordaţi ai ultimelor zile au cedat aburilor dulci ai alcoolului. Râsul şi voia bună, parcă căutate îndelung, s-au înstăpânit la masa noastră şi puţin a lipsit ca în întunericul străzii, la o ţigară să nu prelungim seara până adânc în noapte. În ora petrecută împreună discuţia ne-a dus la vrute şi nevrute: integrare, refugiaţi, România, români, Colectiv. Am vorbit unii peste alţii, fără un ţel precis şi astfel ne-am cunoscut mai bine.
Unul dintre studenţi este informatician la o compania IT de renume mondial. Trăieşte şi munceşte în Bruxelles şi are căţiva prieteni români. A cunoscut România într-o vizită de afaceri în Bucureşti. Este impresionat de ospitalitatea românească şi iubeşte la nebunie natura. Este de părere că România are un extraordinar potenţial turistic. Bucureştiul îi place pentru că îi aduce aminte de ”la belle époque” a tinereţilor sale. Este aglomerat, dar se simte în siguranţă, însă în privinţa Casei Poporului se exprimă ca orice flamand, cu diplomaţie: „ I hope that this building is only there to remember the PAST time.” Nu poate să creadă că în România mai există căruţe: „este ca şi cum te-ai întoarce în timp.”, iar faptul că în România există 6000 de urşi este pentru el „halucinant.”: „Noi, Belgienii nu mai înţelegem ce înseamnă natura şi sper că această natură minunată a României va rămâne neschimbată.” Ivo are colegi români care i-au devenit prieteni şi care din când în când îl vizitează în Belgia: „În România sunt oaspete de onoare. Prietenii mei îmi fac toate mofturile. Când ei vin aici încerc şi eu sa fiu la înălţimea lor: mergem în excursii, vizităm oraşe, însă ei nu-mi permit deloc să le fac cinste. Sunt tineri şi competenţi. Sper să rămână în România… ştiu că foarte mulţi români pleacă şi îi înţeleg…” Ştie multe şi despre incendiul de la Clubul Colectiv – „a nu ştiu câta tâmpenie birocratică şi tehnică; se întâmplă în toate ţările”- căci multe dintre victime sunt angajaţi ai companiei la care lucrează. Câţiva au decedat, iar Ivo este de-a dreptul trist pentru pierderea acestor vieţi nevinovate. Este foarte impresionat că şeful lor la nivel mondial a trimis tuturor angajaţilor din lume o scrisoare pentru susţinerea victimelor de la Colectiv. Îmi arată cu mândrie e-mail-ul.
Vincent este profesor-expert la Syntra – unul din centrele pentru studii medii din Flandra. Cunoaşte România destul de bine. A făcut acolo astă-vară un curs de limba română. Se amuză de faptul că românilor le plac atât de mult protocolul şi speech-urile. „Noi nu punem atâta preţ pe protocol şi nu se vorbeşte atât de mult la evenimente. Acolo a venit televiziunea. S-a ţinut mult la prestanţă. ” Dar i-au plăcut profii – sunt bine pregătiţi: „A fost ca aici, în Belgia: material variat, iar cursurile foarte interactive.” Societatea românească e „macho” spune Vincent. „Femeile sunt uneori foarte machiate şi decoltate – într-o proporţie mult mai mare decât aici – şi au roluri în societate diferite de ale bărbaţilor. De exemplu veneau la noi femei tinere cu flyere să ne invite la diverse activităţi. Erau foarte sexy îmbrăcate şi foarte insistente. Există la voi o diferenţă de roluri femeie-bărbat pe care noi aici nu o cunoaştem. ” Când se gândeşte la România se gândeşte la contrastul mare dintre modern şi vechi: pe de o parte toată lumea are ultimele modele de smartphone, există un aeroport supermodern, supermarket-uri uneori mai moderne decât în Belgia, dar sunt şi multe clădiri de epocă în stare foarte proastă. Vezi peste tot cabluri de electricitate parcă aruncate în batjocură, atârnând în aer. „În loc să facă reclamă la delicioasele vinuri locale, românii organizează fel de fel de acţiuni promoţionale pentru, de exemplu, berea olandeză Heineken. Trebuie să vă promovaţi mai mult şi mai serios ţara şi produsele locale.” Ca şi Ivo, Vincent este sedus de căldura oamenilor „ pe care aici, la noi, din păcate, nu o mai regăseşti…”
Vorbim şi vorbim… eu sunt curioasă sa le aflu poveştile şi impresiile despre ţara mea, ei sunt curioşi să afle de ce trăiesc eu în Belgia. Suntem îmbujoraţi şi ne place să schimbăm idei şi impresii. Le vorbesc despre mine, despre venirea mea, despre dificultăţile integrării, despre dificultatea de a trăi între două lumi… Vorbim, vorbim şi iar vorbim… Şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, graniţa dintre naţionalităţi păleşte. Ne apropiem ca oameni, oameni curioşi despre istoria altor oameni. Şi aflu astfel că Lieve are angajaţi români şi că pentru ea e important să le înţeleagă nevoile: „Poate au nevoie să meargă la doctor sau poate au cine ştie ce probleme. Vreau să-i ajut. Şi mi se pare drăguţ să-i salut şi să le spun o vorbă bună ca „Mulţumesc” sau „Ce mai faci?” Ei sunt departe de casă…”
Vorbim în continuare şi ne dăm seama că talmeş-balmeşul a devenit prea mare. E timpul să ne ducem pe la casele noastre. Ieşim afară încă aburind de conversaţie, mai rămânem în stradă pentru că ei mă tot pun să le zic: de ce am venit eu în Belgia? „Nicoleta, de ce ai venit tu aici?” Plec. Le promit că le vorbesc despre asta data viitoare.
Mergând spre casă mă gândesc la poveştile lor, la iubirea de oameni a lui Lieve şi la faptul că unde dragoste nu e, nimic nu e. Şi mai e ceva ce mă face să meditez: când pe-aici se vorbeşte despre români sau despre alte naţionalităţi, în general, se vorbeşte de multe ori în clişee. Românii sunt foarte buni IT-şti sau hoţi de buzunare, aşa cum polonezii sunt oameni care lucrează în construcţii sau femei de menaj. Când se vorbeşte despre „prietenul meu din România” treaba se schimbă: clişeele dispar. Oamenii nu mai sunt judecaţi prin prisma naţionalităţii lor, ci devin indivizi, cu personalităţi distincte, cu talente, calităţi sau defecte, cu o viaţă a lor, proprie, aşa cum fiecare şi-o construieşte şi şi-o trăieşte. Este Alina, sau Costel – oameni în carne şi oase, cu un destin ca şi al acelora de aici, ca al fiecăruia dintre noi. Şi mă mai gândesc la cât de frumos mi-au răsunat în urechi odată aceste cuvinte: oamenii sunt peste tot la fel. Da, oamenii sunt peste tot la fel. Trebuie doar să vrei să înţelegi acest lucru, să stai un minut sau doar câteva secunde şi să gândeşti… Oamenii sunt peste tot la fel şi doar faptul că ce e necunoscut nu poate fi iubit (vorba flamandului) creează distanţe între oameni. E frig, dar sufletul mi-e cald. E bine să fii printre oameni, să poţi vorbi cu ei, să uiţi puţin de grijile cotidiene, să vezi că oamenii sunt peste tot la fel şi să-ţi aminteşti că vin sărbătorile…
