Imaginea externă a României

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Sep 2012

În iulie-august 2012, România a devenit subiectul predilect al mass-mediei din Europa şi din SUA, care susţinea cǎ  în aceastǎ ţarǎ a avut loc o loviturǎ de stat şi a fost pusǎ în pericol existenţa regimului democratic. Situaţie cu atât mai inacceptabilǎ, cu cât România este un stat membru al Uniunii Europene şi al NATO. Ca urmare, trebuia sǎ se acţioneze energic pentru restabilirea democraţiei şi asigurarea funcţionǎrii instituţiilor îndependente, mai ales a Justiţiei şi a Curţii Constituţionale.

Imaginea catastrofalǎ României – alimentatǎ masiv din interior – a fost larg difuzatǎ în Europa, SUA şi în alte ţǎri ale lumii.

O asemenea situaţie nu a fost unicǎ în istoria României. De-a lungul timpului, imaginea externǎ a acestei ţǎri a fost mereu controversatǎ, datoritǎ campaniei externe, dar şi a politicienilor români. Într-o conferinţǎ ţinutǎ în 1926, Iorga afirma: „Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem economii unde nu trebuie şi unde trebuie sǎ n-avem curajul sǎ o facem, fiindcǎ întâlnim pretutindeni partizani politici”.

Aceastǎ campanie împotriva României era desfǎşuratǎ cu sprijinul guvernului de la Budapesta de ungurii din Ungaria, precum şi de cei din diaspora. La rândul lor, liderii Partidului Maghiar din România adresau zeci de memorii cǎtre Consiliul Societǎţii Naţiunilor, în care se plângeau cǎ minoritatea maghiarǎ era persecutatǎ şi supusǎ unui masiv proces de denaţionalizare. Contrapropaganda româneascǎ a fost slabǎ şi neconvingǎtoare.

În 1936, N. Iorga avertiza din nou asupra imaginii dezastruoase a României: „nu suntem iubiţi în strǎinǎtate. […] Acesta nu este un lucru de azi, de ieri. De veacuri întregi, prin nu ştiu ce potrivire a sorţii, desigur nedreaptǎ, aşa a fost cu noi. Am întâmpinat necontenit aceeaşi antipatie”.

Marele istoric avea dreptate. De multe secole intrase în „gena” politicienilor români neluarea în considerare a imaginii ţǎrii lor, ei urmǎrind doar interese personale, în dispreţul celor publice.

In evul mediu, „pâra la Inalta Poartǎ” devenise o practicǎ a boierilor din Moldova şi Muntenia. Aceştia plecau, adesea pe furiş, la Istanbul în cǎruţe burduşite cu aur, blǎnuri scumpe şi alte valori, ofereau peşcheşuri oficialilor turci pentru a obţine marea favoare de a sǎruta papucul sultanului din partea cǎruia primeau firmanul pentru ocuparea domniei.

Dupǎ obţinerea Independenţei, în 1877, politicienii români au schimbat Istanbulul cu Parisul, Berlinul şi Viena. Fruntaşul liberal D.A. Sturdza îşi fǎcuse o practicǎ din a publica, cu pseudonim, articole în presa din Viena, prin care ataca guvernul conservator, acuzându-l cǎ promova o politicǎ dezastruoasǎ, astfel cǎ poporul era în mare fierbere, drept care se impunea intervenţia urgentǎ a Europei, pentru a pune capǎt acestei situaţii explozive. Apoi,  D.A. Sturdza tipǎrea  acele articole, „traduse” în româneşte, în gazeta „Voinţa Naţionalǎ” sub rubrica: Ce scrie presa strǎinǎ despre România.

Practica a continuat şi chiar s-a amplificat, dupǎ 1918. Este un fapt, cǎ aproape de fiecare datǎ, partidele din opoziţie începeau campania de rǎsturnare a guvenului la Paris şi Londra, prin interviuri fulminante acordate presei din aceste state şi intrevederi cu liderii politici occidentali, pe care cǎutau sǎ-i convingǎ cǎ guvernul de la Bucureşti a instituit dictatura, România se afla în preajma revoluţiei, cu consecinţe incalculabile pentru liniştea şi pacea Europei şi chiar a lumii (pentru a-i atenţiona şi pe americanii interesaţi de aceastǎ arie geograficǎ). Occidentalii, neobişnuiţi cu acest limbaj, erau tentaţi sǎ dea crezare unor asemenea afirmaţii, drept care, cei mai mulţi, priveau cu îngrijorare spre acest stat de la Dunǎre, instabil, aflat într-o permanentǎ fierbere, neguvernabil, ajungând la concluzia cǎ  principala cauzǎ era aceea cǎ  şi-a extins prea mult graniţele dupǎ 1918.

Nicolae Iorga (1871-1940)

Pe de altǎ parte, se cuvine menţionat faptul cǎ guvernele liberale, care s-au aflat la cârma ţǎrii timp de 10 ani din cei 22 ai perioadei interbelice, au ţinut piept presiunilor externe, promovând o politicǎ economicǎ bazatǎ pe concepţia „prin noi înşine”, punând bazele unei adevǎrate industrii naţionale, cu unele realizǎri de vârf, cum erau avioanele IAR – Braşov şi locomotivele Malaxa, au asigurat preponderenţa capitalului românesc în economia naţionalǎ. Cu toate presiunile fǎcute, monopolurile occidentale, sprijinite de guvernele statelor respective, nu au reuşit sǎ domine economia României. Dar, evident, ameninţǎrile şi boicoturile nu au lipsit.

Avea perfectǎ dreptate Iorga, atunci când scria cǎ „nu suntem iubiţi în strǎinǎtate”, deoarece occidentalii nu puteau sǎ aprecieze nişte politicieni care se contestau reciproc, aplicându-şi epitete greu de înţeles într-un regim democratic. Orbiţi de patimi politice, aceştia nu realizau cǎ prin atitudinea lor subminau bazele unitǎţii statului român, fǎcând jocul Ungariei revizioniste. Cu alte cuvinte, nu numai cǎ nu contracarau propaganda maghiarǎ, dar chiar o alimentau, cu consecinţe grave pentru însǎşi integritatea teritorialǎ a României.

În acest context, nu este de mirare cǎ dictatul de la Viena din 30 august 1940 a fost considerat de mulţi oameni politici europeni şi americani, precum şi de o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale ca fiind un adevǎrat arbitraj, prin care s-a fǎcut dreptate Ungariei.

Dupǎ ce-l de-al Doilea Rǎzboi Mondial, „Înalta Poartǎ” s-a mutat la Kremlin. Dar şi metoda de influenţare a imaginii României s-a modificat. Deciziile erau luate din afarǎ şi aplicate în ţarǎ, deseori prin intervenţia directǎ a unui emisar special (cel mai cunoscut este A.I. Vîşinski). În mass-media sovieticǎ (presǎ şi radio) se declanşa o campanie energicǎ împotriva situaţiei intolerabile din România, unde reacţiunea punea în pericol evoluţia spre democraţia popularǎ a acestei ţǎri. Printr-o propagandǎ extrem de abilǎ, sovietici prezentau intervenţiile lor brutale în viaţa politicǎ, economicǎ şi culuturalǎ a României ca fiind un ajutor „frǎţesc”, cǎrora românii le erau recunoscǎtori. În acest timp, mass-media occidentalǎ era prea puţin interesatǎ de soarta statelor de dincolo de „cortina de fier”, România fiind prezentatǎ ca o componentǎ a „imperiului sovietic”.

Dupǎ retragerea trupelor sovietice în 1958, conducerea României şi-a permis o politicǎ proprie, dezvoltând puternic industria, irigând circa 4 milioane de terenuri agricole, fǎcând din BANCOREX una dintre cele mai mari şi puternice bǎnci din Europa etc. Imaginea externǎ a României a început sǎ se amelioreze, occidentul fiind interesat sǎ spargǎ „blocul sovietic”.

Timp de douǎ decenii (1964-1984), România era prezentatǎ în mass-media din Europa de Vest şi din SUA ca ţarǎ care merita tot respectul pentru rezultatele spectaculoase obţinute în dezvoltarea economicǎ şi pentru politica  externǎ curajoasǎ, dinamicǎ şi eficientǎ. Primindu-l pe Nicolae Ceauşescu la Casa Albǎ, preşedintele american Jimmy Carter declara: „Locuitorii Statelor Unite sunt onoraţi sǎ-l aibǎ ca oaspete pe marele conducǎtor al unei ţǎri minunate. Este de mare folos pentru mine ca preşedinte sǎ am prilejul de a mǎ consulta cu un conducǎtor naţional şi internaţional de talia oaspetelui nostru de astǎzi. Influenţa sa pe arena internaţionalǎ, ca lider al României, este excepţionalǎ”.

Opinia unui important istoric român,
consacrat prin lucrări fundamentale
privind istoria contemporană a României

Dupǎ venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS în 1985, rolul internaţional al lui Ceauşescu şi al României pe arena internaţionalǎ s-a diminuat treptat, deoarece liderul de la Kremlin a pornit un dialog direct cu SUA şi celelalte state din vest, iar prin reformele lansate dinamita societatea sovieticǎ, anchilozatǎ şi aflatǎ într-o crizǎ profundǎ. Cum Ceauşescu s-a opus politicii lui Gorbaciov, el – şi prin el PCR şi România – a devenit ţinta atacurilor mass-media din URSS şi din statele satelite, precum şi a celei din occident.

Abia acum liderii SUA şi ai Europei democratice au aflat cǎ în aceastǎ ţarǎ sunt încǎlcate drepturile omului şi s-a dezvoltat un desgustǎtor cult al lui Nicolae Ceauşescu, situaţie cu totul inacceptabilǎ într-o lume civilizatǎ. La rândul sǎu, liderul comunist român şi-a permis sǎ sfideze SUA, renunţând la clauza naţiunii celei mai favorizate şi  achitând înainte de termen întreaga datorie externǎ (cu preţul deteriorǎrii grave a nivelului de trai al românilor), susţinând cǎ astfel România şi-a asigurat deplina independenţǎ.

A fost o gravǎ iluzie, pentru cǎ mass-media occidentalǎ a desfǎşuat o vastǎ campanie de diabolizare a lui Ceauşescu şi de prezentare a României în cele mai sumbre culori. Evident, minciunile (ca sǎ folosesc cuvântul unui ziarist belgian) nu au lipsit. De exemplu, cǎ s-ar fi demolat sate locuite de etnici unguri, sau cǎ sutele de oponenţi ai regimului erau internaţi în spitale psihiatrice (de nebuni). Posturile de radio şi presa occidentalǎ popularizau activitatea disidenţilor români, un loc privilegiat oferindu-i lui Silviu Brucan, despre care omiteau sǎ menţioneze cǎ în anii 1945-1955 acesta era unul dintre cei mai fanatici stalinişti, iar în calitate de redactor şef al ziarului Scânteia, organul central de presǎ al PCR, a desfǎşurat ample campanii împotriva liderilor partidelor democratice, în primul rând a lui Maniu, Mihalache şi Gh. Brǎtianu, cerând arestarea şi pedepsirea lor, iar aceştia au murit în închisoare. Acum, în anii 1980, aceste poziţii erau trecute cu vederea, mass-media evidenţiind doar (cu multe exagerǎri)  opoziţia lui Brucan faţǎ de regimul Ceauşescu.

În decembrie 1989, imaginea externǎ a României s-a schimbat brusc. Aceasta a ocupat prima paginǎ a presei internaţionale, iar televiziunile au transmis în direct revoluţia, elogiind eroismul celor care luptau, cu orice risc, împotriva teroriştilor care urmǎreau sǎ-l reinstaleze pe Ceauşescu la putere. Peste 1,000 de revoluţionari, mai ales tineri, s-au jertfit, asigurând victoria binelui împotriva rǎului (în presa occidentalǎ Ceauşescu era prezentat ca întruchipând tot ce era mai rǎu în Stalin, Hitler şi Vlad Tepeş la un loc).

Aceastǎ imagine externǎ pozitivǎ a durat mai puţin de o lunǎ. Câţiva ziarişti francezi şi unul belgian (care a scris şi o carte intitulatǎ Minciunile mass-media, cu referire specialǎ la România) au sesizat cǎ niciun terorist nu a fost ucis sau luat prizonier, ajungând la concluzia cǎ, de fapt, în România nu a avut loc o revoluţie, ci o loviturǎ de stat, iar cei care au preluat puterea au pus la cale acel macabru scenariu, soldat cu atâtea victime nevinovate.

Ca urmare, imaginea externǎ a României s-a deteriorat brusc. Eroica revoluţie a românilor a devenit „minciuna secolului”, iar guvernul de la Bucureşti unul cripto-comunist. Ca urmare, se cerea ca lupta pentru victoria democraţiei sǎ fie continuatǎ.

Cea mai grosolanǎ manipulare mediaticǎ s-a înregistrat în martie 1990, cu prilejul evenimentelor de la Târgu Mureş, de unde televiziunile occidentale şi nu numai au prezentat pe un ungur cǎzut la pǎmânt, care era lovit cu bestialitate de români. Comentatorii erau sufocaţi de indignare, negǎsind suficiente cuvinte pentru a-i înfiera pe români şi a  condamna România în care se petreceau asemenea fapte abominabile. Dupǎ câteva zile s-a constatat cǎ cel cǎzut la pǎmânt era român, iar barbarii agresori erau unguri. Prea târziu însǎ, deoarece campania mediaticǎ îşi fǎcuse efectul, iar cele mai multe televiziuni şi ziare nu au considerat util sǎ de o „eratǎ”.

A urmat o altǎ catastrofǎ mediaticǎ pentru România: evenimentele din 13-15 iunie 1990. Din nou presa internaţionalǎ condamna România, în care se petreceau fapte extrem de grave: minierii din Valea Jiului, chemaţi de preşedintele ţǎrii sǎ vinǎ în Bucureşti, s-au dezlǎnţuit, ca nişte brute ce erau, împotriva manifestanţilor paşnici din Piaţa Universitǎţii, umplând de sânge zeci şi zeci de studenţi şi alţi manifestanţi pentru democraţie. Evident, presa internaţionalǎ democraticǎ a omis sǎ menţioneze cǎ aceştia ocupaserǎ ilegal Piaţa Universitǎţii, blocând circulaţia în centrul capitalei timp de douǎ luni şi cǎ în ziua de 13 iunie au atacat şi au incendiat sediile Ministerului de Interne şi Serviciului Român de Informaţii, precum şi Televiziunea Românǎ.

Imaginea externǎ negativǎ a României nu era cultivatǎ numai de dragul senzaţionalului, ci şi pentru un motiv politic foarte important: liderii acestei ţǎri trebuiau aduşi în situaţia de pricepe cǎ ei nu sunt singuri în Europa şi în lume, cǎ nu pot sǎ  promoveze o politicǎ proprie, ci trebuie sǎ porneascǎ pe singura cale admisibilǎ: spre occident, adicǎ spre SUA, NATO şi Uniunea Europeanǎ.

Destul de greu şi cu anumite reticienţe, aceştia au înţeles mesajul şi au început sǎ acţioneze ca atare. Liderii politici din opoziţie au fost cei dintâi care au aflat cǎ sediul „Înaltei Porţi” se gǎsea la Washington şi Bruxelles.

Ca urmare, a început o vastǎ campanie mediaticǎ, prin care românii au fost convinşi cǎ siguranţa şi prosperitatea lor depindea de aderarea României la NATO şi la UE.  Iar ei au îmbrǎţişat cu entuziasm aceastǎ opţiune, sondajele de opinie indicând procente fantastice, de 80-90%, care nu se regǎseau în nicio ţarǎ fostǎ socialistǎ.

http://www.revistaclipa.com/