„Antonescu, Hitler, Stalin” (4)

„ Antonescu, Hitler, Stalin” (3)

„ Antonescu, Hitler, Stalin” (2)

„Antonescu, Hitler, Stalin” (1)

Ajungem la literatura de specialitate de factură biografică privind epoca celui de-Al Doilea Război Mondial. Din investigaţiile personale în unele din marile bibliotecii ale lumii (din Iaşi şi Bucureşti, Moscova şi Sankt Petersburg, München şi Freiburg im Breisgau, Roma, Paris şi Strasbourg, Londra şi Oxford, New York, Princeton, Houston, Washington şi Palo Alto/Stanford University) am desprins că, sub raporturile calitativ şi cantitativ, predomină, în ordine, biografiile[72] închinate lui Adolf Hitler, I. V. Stalin, Franklin Delano Roosevelt, Winston S. Churchill, Benito Mussolini, Dwight D. Eisenhower, Charles de Gaulle, Harry Truman sau Ion Antonescu[73]. Fără a intenţiona un bilanţ exhaustiv, se impun atenţiei: Alan Bullock, Hitler: „A Study in Tyranny” (New York, 1967)[74]; Joachim Fest, „Hitler”, I-II (Paris, 1973); Walter C. Langer, ed., „The Mind of Adolf Hitler. The Secret Wartime Report” (New York – London, 1972); Robert Payne, „The Life and Death of Adolf Hitler” (New York, 1973); H. R. Trevor-Roper, „The Last Days of Hitler” (diverse ediţii, inclusiv în limba română); William L. Shirer, „Le Troisième Reich des origines à la chutte” (Paris, 1967); Sebastian Haffner, „Un certain Adolf Hitler” (Paris, 2979); Gert Buchheit, „Hitler, chef de guerre”, I-II (Paris, 1961); David Irving, „Hitler’s War” (London, 1977); Lev Besymenski, „The Death of Adolf Hitler” (New York, 1968); Ian Kershaw, „Hitler (1936-1945)” (Paris, 2000); E. Jäckel, „Hitlers Weltanschauung” (Stuttgart, 1983); Andreas Hillgruber, „Hitlers Strategie. Politik und Kriegführung 1940-1941″ (München, 1982); Rolf-Dieter Müller, „Gerd Ueberschächt, Hitlers Krieg im Osten” (Darmstadt, 2000); Philippe Burrin, „Hitler et les Juifs: Genèse d’un génocide” (Paris, 1989); Edouard Husson, „Comprendre Hitler et la Shoah” (Paris, 2000); Omer Bartov, „L’armée de Hitler. La Wehrmacht, les nazis et la guerre” (Paris, 1999); Robert Gellately, „Il popolo di Hitler” (Milano, 2004); Ulrich Völklein, „Bunker. Le ultime ore di Hitler”, Padova, Piemme Pocket, 2002; I. F. Pogonii, ed., „Agoniia i smert Adolfa Ghitlera, Moskva, Izd. Zvonniţa”, 2000; Kardel (Heinnecke), „Adolf Ghitler – osnovatel Izrailia”, Moskva, Russkii Vestnik, 2002; V. M. Juhrai, „Rokovoi prosciot Ghitlera. Krah bliţkriga” (1939-1941), Moskva, Vece, 2000; Lev Bezîmenski, „Celovek za spinoi Ghitlera: Martin Bormann i ego dnevnik”, Moskva, Vece, 2000; Louis Kilzer, „Predavşii Ghitlera: Martin Bormann i padenie Tretiego Reiha”, Moskva, Eksmo, 2002; Isaac Deutscher, „Stalin. A Political Biography” (London – Oxford, 1967); Adam B. Ulam, Stalin: „The Man and His Era” (London, 1989); D. Volkogonv, Staline: „Triomphe ettragédie” (Paris, 1991)[75]; John A. Erickson, „The Road to Stalingrad: Stalin’s War with Germanz” (London, 1975); idem, „The Road to Berlin: Stalin’s War with Germany” (London, 1983); Robert Ivanov, „Stalin i soiuzniki 1941-1945 gg, Smolensk”, Rusici, 2000; B. S. Ilizarov, „Tainaia jizn Stalina. Po materialam ego biblioteki i arhiva. K istoriosofii stalinizma”, Moskva, Vece, 2002; M. I. Meltiuhov, „Upuşcenîi şans Stalina. Sovetskii Soiuz i borba za Evropu 1939-1941 gg (Dokumentî, faktî, sujdeniia)”, Moskva, Vece, 2002; Iuri Rubţov, „Alter ego Stalina, Moskva, Zvonniţa”, 1999; Felix Ciuev, „Molotov. Poluderjavnîi vlastelin, Moskva, Olma-Press”, 2002; Adrian Grigoropol, „Călău şi diplomat: Vîşinski – pumnul lui Stalin în România” (Bucureşti, 1997); D. Volkogonov, „Lenin. O nouă biografie” (traducere, Bucureşti, 1997); idem, „Troţki, eternul radical” (traducere, Bucureşti, 1998); H. Carrère d’Encausse, „L’ordre par la terreur” (Paris, 1979); Michael Lynch, „Stalin şi Hruşciov: U.R.S.S., 1924-1964″ (traducere, Bucureşti, 1998); Vojtech Mastny, „Il dittatore insicuro: Stalin e la guerre freda” (Milano, 2003); Daniel Rancourd-Leferrière, „The Mind of Stalin” (Ann Arbor, 1988); David Irving, „Churchill’s War” (New York, 1991); James MacGregor Burns, „Roosevelt: The Soldier of Freedom 1940-1945″ (London, 1971); Elisabeth Barker, „Churchill and Eden at War” (London, 1978); Warren F. Kimball, „Naked Reverse Right: Roosevelt, Churchill and Eastern Europe from « Tolstoy » to Yalta – and A Little Beyond”, în „Diplomatic History”, vol. 9, no. 1/1985; Albert Resis, „The Churchill-Stalin Secret « Percentages » Agreement on the Balkans”, Moskow, October, 1944, în „The American Historical Review”, no. 2/1978; Lilly Marcou, „Sub Stalin şi Dej. Jurnalul unui om de stânga” (traducere, Bucureşti, 1998);

Lista biografiilor paralele ori colective nu este mai puţin bogată şi reprezentativă: Alan Bullock, „Hitler et Staline. Vies parallèles, I-II” (Paris, 1994)[76]; S. Bialer, ed., „Stalin and His Generals” (New York, 1966); Harry C. Deutsch, „Hitler and His Generals” (Minneapolis, 1974); Herbert Feis, „Churchill-Roosevelt-Stalin. The War They Waged and the Peace They Thought” (Princeton, 1957); Robin Edmonds, „The Big Three: Churchill, Roosevelt and Stalin in Peace and War” (New York, 1991); J. W. Brügel, ed., „Stalin und Hitler: Paktgegen Europa” (Wien, 1973); Philipp W. Fabry, „Der Hitler-Stalin Pakt, 1939-1941″ (Darmstadt, 1962); Florin Constantiniu, „Între Hitler şi Stalin: România şi Pactul Ribbentrop-Molotov” (Bucureşti, 1991); G. L. Rozanov, „Stalin-Ghitler” (Moskva, 1991); Mario D. Fenyo, „Hitler, Horthy and Hungary. German-Hungarian Relations, 1941-1944″ (New Haven, 1972); James McSherry, „Stalin, Hitler, and Europe”, I-II (New York, 1968.1970); Elizabeth Wiskemann, „L’Axe Rome-Berlin. Histoire des relations entre Hitler et Mussolini” (1934-1945) (Paris, 1950); E. V. Samoilov, „Fiurerî. Obşciaia teoriia faşizma”, I-II (Obninsk, 1992)[77]; Lev Bezîmenski, „Ghermanskiie gheneralî s Ghitlerom i bez nego” (Moskva, 1961)[78]; idem, „Ghitler i Stalin pered shvatskoi” (Moskva, 2002); B. H. Liddell Hart, „The Other Side of the Hill” (London-Sydney, 1978); Samuel W. Mitcham, Gene Mueller, „Komandirî Tretiego Reiha”, Smolensk, Rusici, 1997; Andrew Christopher, Oleg Gordievski, „K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor externe de la Lenin la Gorbaciov” (traducere, Bucureşti, 1994); Arkadi Vaksberg, „Hotel Lux” (traducere, Bucureşti, 1998); Vladimir Nikolaev, „Stalin, Ghitler i mî”, Moskva, Izd. Prava Celoveka,2002; Wolfgang Leonhard, „Der Schock des Hitler-Stalin-Paktes”, Freiburg-Basel-Wien, Herder, 1986; I. M. Muhin, „Ubiistvo Stalina i Beriia”, Moskva, Forum, 2002; M. Ilînskii, „Jizn i smert Benito Mussolini”, Moskva, Vece, 2000; Walter Rauscher, „Hitler e Mussolini. Vita, poterre, guerra e terrore” (Roma, 2004); Stéphane Courtois, „Une si longue nuit. L’apogée des régimes totalitaires an Europe. 1935-1953″ (Paris, 2003); Ernst Nolte, „La guerre civile européenne. 1917-1945″ (Paris, 2000); E. N. Dzelepy, „Franco, Hitler et les Alliés” (Bruxelles, 1961); Alexander Dallin, F. I. Firsov, eds., „Dimitrov and Stalin 1934-1943. Letters from the Soviet Archives, New Haven-London”, Yale University Press,2000; N. S. Lebedeva, M. N. Narinskii, eds., „Komintern i vtoraia mirovaia voina, I-II, Moskva, P.I.M.”, 1994; T. V. Volokitina, ed., „Sovetskii faktor v vostocinoi Evrope 1944-1953″, I-II, Rosspen, 1999-2002.

Recomandând cititorului capitolul V în privinţa percepţiilor istoriografice ale fenomenului Ion Antonescu, revenim asupra studiului complet şi temeinic al istoricului german Andreas Hillgruber intitulat „Hitler, König Carol und Marchall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944″ (ediţia I, 1954; ediţia a II-a, Wiesbaden, 1965, XVII – 382 p.), care s-a bucurat şi de o ediţie în limba română[79]. Monografia lui Hillgruber[80], una globală, dezbate, în ordine cronologică, aspectele politico-diplomatice, economice, militare, teritoriale şi juridice, nelipsind un capitol special pe tema Problema evreiască în cadrul relaţiilor dintre Germania şi România[81]. Obiectivitatea şi seriozitatea cercetării se desprinde din faptul că punctele de vedere şi sugestiile avansate de autor îşi păstrează, la peste o jumătate de veac de la apariţia primei ediţii, valabilitatea. Neacceptând teza potrivit căreia România, între 1940 şi 1944, s-ar fi aflat în poziţia de stat satelit al Germaniei[82], istoricul german a relevat că Antonescu a reuşit să menţină independenţa ţării, lucru imposibil dacă, pe de altă parte, Berlinul n-ar fi urmărit el însuşi acelaşi obiectiv, din moment ce, după septembrie 1940, se asigurase de o „colaborare strânsă” cu Bucureştii[83]. Politica Marilor Puteri, în speţă a Occidentului şi a U.R.S.S., a determinat România, cel puţin în două momente (1940 şi 1944), să se orienteze spre Germania: prima dată, în 1940, după prăbuşirea frontierelor, sub ameninţarea Kremlinului şi datorită „retragerii” Marii Britanii şi Franţei din Europa Est-Centrală, iar, în al doilea rând, pasul a fost decis chiar în perioada în care al III-lea Reich se îndrepta, decis, spre catastrofă; era în 1944, iar Antonescu, în ciuda tuturor progreselor înregistrate în cursul negocierilor secrete cu Aliaţii, nu a reuşit să le finalizeze, din clipa în care, cu începere din aprilie-mai[84], Puterile Occidentale au concedat U.R.S.S.-ului „drepturi speciale” în sud-estul bătrânului continent. Drept urmare, opinează Hillgruber, România lui Antonescu, „deşi încerca tot mai stăruitor să se desprindă de Germania, era împinsă din nou în braţele Germaniei. Încrederea pe care i-a inspirat-o Antonescu lui Hitler l-a determinat pe acesta să evite până la sfârşit orice intervenţie în politica internă a României; această încredere a rămas nezdruncinată, în ciuda tuturor asperităţilor din relaţiile germano-române în domeniile economic, politic şi militar”[85]. Iar, în continuare, acelaşi motivează: „În august 1944, când fronturile au fost rupte, iar sfârşitul războiului se apropia, cu toate că îşi dădea perfect seama că situaţia e fără ieşire, Mareşalul Antonescu nu s-a putut hotărî pentru o soluţie; iniţiativa a trecut atunci în mâinile opoziţiei. Ea a sperat să poată evita o dictatură sovietică, înlăturându-l la 23 august pe Conducătorul Statului român şi alcătuind un guvern « democratic ». Dar şi ea a trebuit să capituleze, teoretic în faţa celor trei principale Puteri Aliate, practic în faţa Uniunii Sovietice (subl. Gh.B.)”[86].
– Va urma –

Extras din volumul „Hitler, Stalin, Antonescu”, Gheorghe Buzatu, Ploieşti, Editura Societăţii Culturale PLOIEŞTI-MILENIUL III, 2005, Cap. 1.
–––––––––––––––––
[72] Cf. Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România şi al doilea război mondial. O bibliografie, p. 124-131, pentru bilanţul anterior anului 1975. Pentru perioada ulterioară, vezi Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 69-110.
[73] Despre Mareşalul României, vezi în special cap. V.
[74] În traducere: Adolf Hitler, Bucureşti, Editura Elit, f.a., 704 p.
[75] Vezi ediţia rusă (completă): Triumf i traghediia: Politiceskii portret I. V. Stalin, I-II, Moskva, 1990.
[76] Cu o bibliografie completă (II, p. 485-507).
[77] Un studiu comparativ despre Hitler şi Stalin, cu „portretele psihologice” ale personajelor.
[78] Cu o traducere în limba română (Bucureşti, 1962).
[79] Vezi mai sus.
[80] Alte studii de referinţă ale istoricilor germani (K. D. Bracher, Hans Mommsen, Hans- Adolf Jacobsen) pe tema raporturilor Berlin-Bucureşti în Manfred Funke, Hrsg., Hitler, Deutschland und die Mächte. Materialien zur Aussenpoltik des Dritten Reiches, Düseeldorf, Droste Verlag, 1977, 848 p. Cf. îndeosebi Martin Broszat, Deutschland-Ungarn-Rumänien, p.524-564.
[81 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 278-286.
[82] Ibidem, p. 273.
[83] Ibidem.
[84] Cf. Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, p. 378-385.
[85] Andreas Hillgruber, Hitler, Regela Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 276.
[86] Ibidem.

(6)

Relevăm că negocierile anglo-sovieto privind „zonele de interese” în Europa-Centrală, antamate începând cu 29 aprilie 1944, au fost „aprofundate” în octombrie 1944, la Moscova, în cadrul întâlnirilor Churchill-Stalin (ibidem, p. 305 şi urm., unde am tipărit, în traducere, pentru prima dată în istoriografia mondială, textul complet al stenogramelor britanice ale convorbirilor Stalin-Churchill din 9-10 octombrie 1944, p. 316-323). Textul în limba engleză l-am editat anterior (cf. Gh. Buzatu, ed., „Românii în istoria universală”, II/2, Iaşi, 1987, p. 194-210). Între timp, la Moscova, s-au publicat stenogramele sovietice ale convorbirilor din octombrie 1944 (vezi O. A. Rjeşevskii, Stalin i Churchill. Vstreci. Besedî. Diskusii. Dokumentî, komentarii 1941-1945, Moskva, Izd. Nauka, 2004, doc. nr. 161-173, p. 412-487). A urmat un episod asupra căruia Andreas Hillgruber nu a insistat. Nici nu era, de altfel, în economia cărţii sale. Ne referim la faptul că Mareşalul Antonescu, în decurs de numai o săptămână, a ajuns – din aliat al lui Hitler, prizonier al lui Stalin -, trasportat, deţinut şi „îngrijit” la Moscova vreme de aproape doi ani (septembrie 1944-aprilie 1946).[87] Mareşalul fusese „răsturnat” de ai săi şi „cedat”, tot de către ai săi, pe mâinile teribilului criminal de la Kremlin, aliatul de moment al Londrei şi al Washingtonului! Cum s-a comportat Stalin cu Antonescu? Despre tratamentul rezervat în lunile septembrie 1944-mai 1945, sursele disponibile (mărturiile generalului C. Pantazi şi documentele)[88] indică situaţii pozitive, dar, în rest, finalmente, ce altceva îi aştepta, pe Mareşal şi principalii săi colaboratori, decât plutonul de execuţie? Prin voinţa şi pentru izbânda „cauzei” lui Stalin?! Este inevitabil să ne oprim asupra unui exemplu: este vorba de G. E. Zinoviev, cunoscutul lider care în anii ’20-’30 s-a aflat în tabăra lui Stalin, până când acesta, în 1936, a socotit că sosise momentul divorţului. Zinoviev a fost acuzat că-l ucisese pe Kirov şi că, pe deasupra, planificase… asasinarea lui Stalin şi a tovarăşilor săi. La procesul din august 1936, înscenat grupului de terorişti „trădători şi criminali” zinovievişti-troţkişti (?!), Zinoviev a fost adus în halul de-a recunoaşte toate crimele imaginate şi de a-şi rosti ultima declaraţie în aceşti termeni: „[…] Bolşevismul meudeficitar s-a transformat în antibolşevism, iar, prin toţkism, am ajuns la fascism.Troţkismul este o variantă a fascismului şi zinovievismul este o variantă a troţkismului”![89] Iată de ce întrebarea stăruie: fie având în vedere doar cazul G. E. Zinoviev, în consecinţă, după 23 august 1944, cu România intrată în „zona de influenţă-dominaţie” a U.R.S.S., ce anume îl aştepta pe Mareşalul Ion Antonescu?

„Hitler, Stalin, Antonescu” – de ce nu? Nu ascund că, probabil, unii dintre cititori ar fi preferat „Germania, U.R.S.S., România (1940-1944)”, deşi ei trebuie să admită că opţiunea autorului a fost decisivă. Cel puţin în asemenea împrejurare! O carte despre acţiunea şi supravieţuirea României cuprinsă între cele două imperialisme, hitlerist şi stalinist, care au dominat politica mondială a anilor ’30-’40 ai veacului trecut, era absolut necesară, chiar aşteptată cu nerăbdare şi legitim interes de publicul largcititor. Despre problemele în cauză s-au spus, s-au scris şi s-au vehiculat atâtea neadevăruri şi supoziţii, încât el, cititorul de rând, a devenit, se înţelege, dezorientat. Era cazul să afle unele răspunsuri, bazate pe documente şi pe rezultatele de ultima oră ale istoriografiei române şi universale contemporane. Aşadar, „Hitler, Stalin, Antonescu”, proiectată să apară în două sau trei volume, se adresează, în primul rând, cititorului consecvent iubitor de istorie şi de adevăr. După cum am relevat deja, în atenţia autorului se află problemele României dintre 1939 şi 1945, lucru extrem de dificil dacă avem în vedere că Mareşalul Antonescu, aliat al lui Hitler şi prizonier al lui Stalin, s-a aflat în cea mai teribilă „companie” închipuită ori invidiată cumva, alături de cei doi monştri, la propriu şi la figurat, ai secolului secolului al XX-lea şi care n-au proiectat şi practicat doar războiul, de rasă sau de clasă, ci, mai mult, s-au „remarcat” şi ca fondatori ai „abatoarelor istoriei”[90].

Notă: Extras din volumul „Antonescu, Hitler, Stalin”, Gheorghe Buzatu, Ploieşti, Editura Societăţii Culturale PLOIEŞTI-MILENIUL III, 2005, Cap. 1.

–––––––––––––––
[87] Cf. Teodor Mavrodin, Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova, Piteşti, Editura Carminis, 1998, passim.
[88] Vezi Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu, în Societate şi istorie, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 507- 608.
[89] Cf. Le procès du centre terroriste trotskiste-zinovieviste devant le Tribunal Militaire de la Cour Suprême de l´URSS (19 août-24 août 1936), Moscou, 1936, p. 173.
[90] Pentru a înlesni cititorului o imagine clară în acest sens, trimitem la acest „bilanţ” de ultima oră al ziaristului Eric Margolis: „În jur de 25 de milioane de soldaţi au murit în cele două războaie mondiale. Încă 12 milioane au fost ucişi în urma altor războaie şi revoluţii – ceea ce înseamnă un total de 37 de milioane de morţi. Sub conducerea lui Lenin şi Stalin, guvernul sovietic a devenit cel mai mare criminal în masă din istorie. Colectivizarea şi purificările făcute de Lenin între 1921 şi 1922 au cauzat moartea a 4 milioane de oameni. În 1932, Stalin a ordonat înfometarea Ucrainei pentru a impune colectivizarea şi a zdrobi naţionalismul ucrainea. Cel puţin 8 milioane de cetăţeni au fost ucişi, mulţi alţii transformându-se în canibali. Din 1917 până la moartea lui Stalin, în 1953, Uniunea Sovietică – cea adulată de stângişti în întreaga lume – a împuşcat, torturat, bătut şi înfometat cel puţin 40 de milioane de oameni din rândul propriilor cetăţeni. Unii istorici ruşi declară că adevăratul număr ar fi mai mare. Într-un spasm déja-vu, trupe ruseşti au măcelărit 80 000 de civili ceceni în ultimii ani […] Hitler este responsabil pentru moartea a 12 milioane de civili, jumătate din ei evrei. Naziştii au exterminat oamenii din cauza rasei; comuniştii din cauza clasei sau naţionalităţii. Hitler a folosit gaz; Stalin a omorât cu gloanţe, frig şi foamete. În jur de 2 milioane de civili germani au pierit în 1945 şi cel puţin 200.000 – în lagărele de concentrare comuniste între 1945 şi 1953. Aliaţii victorioşi au extrădat luiStalin, în 1945, 2 milioane de anticomunişti, cetăţeni sovietici: jumătate au sfârşit împuşcaţi, restul au fost trimişi în lagăre, în Siberia […] Mai sunt multe alte exemple, dar numai cifrele menţionate mai sus însumează un total de 100 de milioane de decedaţi în secolul recent încheiat. Moartea lor nu a fost provocată de război sau revoluţie, ci de deciziile luate cu bună-ştiinţă de tirani, politicieni sau birocraţi care ordonau asasinarea pe bandă rulantă a propriilor cetăţeni pe motive de ideologie, religie, rasă sau teritoriu. Să comparăm: 100 de milioane omorâţi de guverne în secolul trecut, din care 75% de regimurile comuniste, cu 38 de milioane de morţi în toate războaiele şi conflictele” (cf. Guvernele ucid mai mulţi oameni decât războaiele, în „Lumea”, Bucureşti, nr. 8/2005, p. 34).

http://www.art-emis.ro/