Pentru Platon, justiția este o virtute instituită din ordine rațională, în care fiecare parte îşi îndeplineşte adecvat rolul său și nu interferează cu buna funcționare a altor părți.
„Justiţia este virtutea care ţine sufletul şi cetăţeanul unui stat în locul adecvat. Ea este virtutea bunei ordini în care cetăţeanul îşi ţine sufletul în ordine interioară iar statul îşi menţine ordinea socială. Cetăţeanul îşi îndeplineşte drepturile şi obligaţiile faţă de stat luat ca întreg iar ceilalţi cetăţeni şi le îndeplinesc pe-ale lor, funcţie de poziţia socială ocupată.„
„Justiţia este armonia dintre suflet (ordinea interioară a cetăţeanului) şi stat (ordinea exterioară impusă de autoritate). Când cele două se află în echilibru, cetăţeanul va trăi fericit şi societatea va prospera.”
Aristotel spune că justiția constă în ceea ce este corect iar corectitudinea implică distribuții echitabile și corectarea tuturor lucrurilor şi situaţiilor inechitabile.
Justiția este o virtute practicată față ceilalţi și este în totalitatea ei o virtute, nu doar o parte din ea. Așa cum statul este înaintea persoanei, la fel şi dreptatea se raportează la ceilalţi, fiind mult mai legată de comunitate decât oricare altă virtute deoarece avem de-a face cu cel puţin două persoane şi două acţiuni. În acest raport, acţiunile trebuiesc privite ca egale la fel cum şi persoanele sunt egale între ele. Orice inegalitate între persoane şi acţiunile lor generează certuri şi plângeri. Judecătorul trebuie întotdeauna să restabilească egalitatea atunci când ea a fost ştirbită într-o formă sau alta.
Pentru Augustin, virtutea cardinală a justiției impune a dărui oamenilor ceea ce merită funcţie de faptele lor.
Pentru Thomas De Aquino, justiția este raţionalul existent între felurile opuse de nedreptate care implică distribuții proporționale și tranzacții reciproce.
Aquino considera că adevărata fericire se va realiza numai într-o altă viață. Pentru Thomas d’Aquino, justiția este cea mai mare dintre toate virtuțile morale şi se referă la acțiunile externe ale individului care are dreptul de a hotărî în orice aspect al relațiilor sale cu alte persoane.
Justiția este voința constantă de a răsplăti pe toţi funcţie de dreptul cuvenit fiecăruia. Justiția este o relație inter-personală care implică egalitate între indivizi. Un lucru nu poate fi egal cu sine ci trebuie să fie egal cu altceva, de aceea în actul justiţiei trebuie să ne raportăm la ceilalţi. Dreptatea este o virtute a fiinţei umane prin care se face un bine meritat individului dezavantajat din motive imorale. Actele sunt bune atunci când sunt raționale și justiția are datoria să reglementeze aceste acţiuni. Justiția nu dispune de o putere cognitivă pentru că ea nu constă în acţiunea de „a şti” ci în aceea de „a face”. Prin urmare, justiţia este virtutea care are VOINŢĂ! Justiția ne direcționează binele comun și de aceea este o virtute generală. Justiția nu cunoaşte pasiunile, răzbunările, sărăcia, bogăţia, simpatiile şi antipatiile ci este echitabilă şi imparţială. De aceea justiţia, cea mai mândră dintre toate virtuţile, este RAŢIONALĂ.
Thomas Hobbes credea că justiția este o virtute artificială, necesară societăţii civile funcție de acordurile voluntare ale contractului social.
Pentru David Hume, justiția este de utilitate publică şi, în esenţă, servește la protejarea proprietății (înţeleasă în sens larg).
Utilitatea publică este originea exclusivă a justiției. Dacă am trăi toţi în abundență, nu ar mai fi nicio distincție între proprietăţi, toate având o valoare comună. Dacă toți am fi conduşi de prietenie și bunăvoință extremă, noțiunea de justiție ar fi suspendată, nemaifiind necesară. Nu ar fi nicio distincție între ceea ce este al meu și ceea ce aparține altcuiva. (N.r. Politica este cea care doreşte Justiţie, de aceea 99% dintre oameni sunt ţinuţi în sărăcie lucie în timp ce restul de 1% (bogaţii) sunt protejaţi la toate nivelurile!!! Statul nu urmăreşte armonia în societate ci subjugarea cetăţenilor sub orice formă.)
Justiția este o virtute artificială: un produs artificial creat de om şi destinat nevoilor umane.
Pentru Immanuel Kant, justiţia este o virtute prin care ne respectăm reciproc libertăţile, autonomia și demnitatea fără a interfera cu acțiunile voluntare ale celorlalţi atâta timp cât acţiunile lor nu încalcă drepturile altora.
Regula de aur a lui Kant: „Fă altora doar ceea ce ţi-ai face ţie!”
John Stuart Mill a declarat că justiția este numele colectiv conferit celor mai importante utilități sociale care sunt favorabile pentru promovarea și protejarea libertății umane.
Mill afirmă că justiţia are două principii: unul este referitor la dorința de a face rău unei persoane care a făcut rău și celălalt este cunoaşterea că cineva a încălcat nepermis drepturile altuia. El consideră că societatea ar trebui să folosească aceste principii pentru a proteja drepturile cetățenilor de dragul utilităţii generale.
John Rawls analizează justiția în termeni de libertate maximă egală în ceea ce privește drepturile fundamentale și obligațiile pentru toți membrii societății, cu inegalitățile socio-economice care necesită justificare morală privitoare la egalitatea de șanse și rezultatele benefice pentru toți.
Toate bunurile primare sociale – libertatea, oportunitatea, veniturile, averea și respectul de sine – trebuie să fie distribuite în mod egal, cu excepția cazului în care o distribuție inegală a oricărei sau a tuturor acestor bunuri este în favoarea celor mai defavorizaţi.
„Binele este satisfacerea dorinței raționale.”
Filosofii occidentali consideră, în general, că Justiţia (Dreptatea) este cea mai importantă dintre virtuţi întrucât prin modul în care se aplică comandă pozitiv sau negativ relațiile interpersonale și tot datorită ei societatea reuşeşte să-şi menţină stabilitatea politico-socială ori o destabilizează – în cazul în care este injustă ori coruptă.
https://romaniafarajustitie.wordpress.com/
