SARMAȚIA (SARMOGEȚIA), SCYTIA SAU DACIA? CUM AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ ȚARA NOASTRĂ?

Iată o temă de o actualitate tot mai acută, în primul rând pentru că o pătură tot mai mare din populație solicită această schimbare de titulatură a statului și tot mai mulți nu mai recunosc maculatura oficioasă și manualele de istorie așa cum sunt întocmite. Și asta în pofida ironiilor unor cozi de topor, care acuză de ”protocronism” această masă importantă a populației. Nu le vom face reclamă gratuită aici, considerând munca lor în zadar, schimbarea numelui țării fiind doar o chestiune de timp și oportunitate.
Numai că odată această chestiune admisă de majoritatea populației, nu ar trebui să ne preocupe și ce denumire adoptăm? Din trecutul mai îndepărtat sau din ultimul mileniu?
Informațiile despre strămoșii noștri din nefericire, cuprind tarele și clișeele introduse de istoriografia românească a ultimilor 200-300 de ani. Sunt destui care prin încercarea de neînțeles de autohtonizare a geților numai la spațiul Carpaților, prin pomenirea numai a etnonimului de ”dac” și ”Dacia” cu specific local, se restrâng numai la ceea ce a fost odată provincia romană Dacia. Aspect nelămurit suficient știind că restul spațiului în care au trăit strămoșii noștri nefiind cucerit de romani la 106, dar nici mai târziu.

Să fie această tendință doar diplomație? Ori neglijență?

Dacă este diplomație, atunci trebuie să înțelegem că cei care mai au cât decât acces la mass-media chiar trebuie să’și cenzureze ”vocabularul” antic vis-a-vis de strămoși și să nu atingă sentimentele sensibile ale vecinilor mai mici sau chiar mai mari, si de la răsărit, dar și de la apus. Cum noi aici nu avem acces la satelit direct, ne putem permite să spunem lucrurilor pe nume, neavând cenzori care să ne taie emisia.

Dacă este însă neglijență este la fel de grav. Să le reamintim și pe această cale, că trebuie să caute în continuare acele documente prin care geții își numesc țara Dacia, fie la nord, fie la sud de Dunăre. Nu de altceva, dar orice afirmație și mai cu seamă acele trimiteri care fac referință la un nume de țară de acum 2000 de ani sau chiar mai mult, sunt foarte importante și trebuiesc documentate. Așadar, cum vor documenta aceștia, spre exemplu ”Dacia” peste Maramureș, peste Crișana, peste Dobrogea, peste Moldova, pomenind aici inclusiv Pocuția sau așa zisa Bucovină de Nord, ca să nu mai pomenim de Basarabia și Transnistria? Știm că nu o vor putea face, decât într’un mod similar cu al acelor istorici care au vehiculat și încă mai vehiculează ”romanizarea” geților. Adică prin fraudă intelectuală. Nu știm însă, dacă va mai merge și acum cu asemenea ”dovezi” istorice. Sau cine știe, poate că vom învinge iar, și vom obține și în viitor un suport politic neașteptat, pentru orice încercare aventuroasă și vom câștiga asistența internațională cu Dacia până la Marea Baltică, acolo unde istoricii locali își regăsesc originile ”dacice”, sau până în Danemarca unde era pomenită o dioceză medievală cu numele Dacia.
Nu putem totuși, să’i acuzăm  pe toți de neglijență.
Eminescu este cel mai clasic exemplu, mai ales când spunea că’n România ”totul trebuie dacizat”. Dincolo de patriotismul și naivitatea sa, nu el avea menirea ordinii, curățeniei sau a rigurozității în ograda istoriei naționale.
Asta era și este în continuare obligația istoricilor și a profesorilor, printr’o politică care se decide se pare, undeva în spatele unor uși cu decidență politică.

Citiți și: DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

De ce țării noastre nu îi este potrivită titulatura de Dacia? Care ar fi argumentele care nu susțin această formulă?

1. Nu avem niciun document prin care să atestăm stabilirea acestui etnonim sau titulatură a vreunui regat getic, de către strămoșii noștri.
2. Provincia cucerită la nordul Dunării numită de romani Dacia, nu a cuprins niciodată în interiorul granițelor pe toți geții de la nordul Dunării. Nici măcar după retragerea aureliană Dacia Ripensis de la sudul Dunării nu i’a cuprins pe toți geții din sudul Dunării.

3. Cartografi precum Pomponius Mela în preajma cuceririi de către imperiu a vreunui teritoriu la nordul Dunării, nu denumeau acest spațiu Dacia, ci Sarmația, care este o latinizare a Samo-Geției (SarmoGeția), care poate avea sensul de ”tărâm al celor care grăiau vorba geților”, fiind adesea pomenit acest spațiu în latină drept  Getarum Terra.
Harta de mai jos reprezintă Sarmația în 43 d.Hr. cu doar 63 de ani înainte de moartea lui Decebal în timpul războiului geto-roman din 106, dar nu ultimul.

Nu este lipsit de importanță să pomenim aici și cine ne lămurește într’un document oficial cine sunt sarmații. Astfel, din arhivele Consiliului de la Constance din 1414-1418, reiese cum erau cunoscuți urmașii samo-geților și care era numele lor latinizat:

… .Din Arhivele Concilium Constantiense / Consiliul Constanța, 1,414 la 1,418;
… Țara chemat prusacii la popoarele păgâne Samaiten a (limba latină este Sarmatae) … prusacii trăiesc în Sarmatia, și este încă o mulțime, o prusacii Samaiten este Sarmogetae după numele vechi.

Din arhivele Concilium Constantiense / Consiliul Constance, 1414-1418;
… ”Țara a chemat Prusacii la popoarele păgâne Samogițiene (în latină sunt Sarmatae, adică Sarmații)…Prusacii trăiesc în Sarmația, și sunt încă o mulțime, Prusacii Samogiți sunt Sarmogetae (SAMO-GEȚII) după vechiul nume”.

4. Datorită tot unor clișee împământenite, se vehiculează asocierea unor neamuri antice din estul Carpaților de proveniență ”iraniană”. Să presupunem în teorie că originea indo-europenilor ar fi fost în Carpați, așa cum o vehiculează și Universitatea Cambridge în 1922, The Cambridge History of India:
„Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.
În acest caz cum mai pot fi neamurile învecinate Carpaților ”iranieni” de origine? Logica elementară și de bun simț ne îndreptățește să’i considerăm dacă nu geți, cel puțin Carpatici sau Carpi,  cei de la care se presupune că li se împrumută numele munților noștri, nicidecum iranieni.

5. Herodot spunea că geții se numeau în multe feluri și trăiau în multe țări.
Scyția (Scuția) este o altă țară a geților, ca multe altele. Spațiul unde erau localizați cu predilecție geții, în Dobrogea de azi, era denumit Scytia Minor. Nu putem concepe însă ca Scytia Mare să nu fi fost tot a geților, odară ce acolo îi regăsim pe tyrageți, tyssageți, massageți, myrgeți și alte ramuri ale lor, daoii, yuezhii etc.

În Descriptio Moldaviae, dacii se trag din scyţi şi au aceiaşi zei ca şi slavii (descendenți și ei din scyţi), conform lui Dimitrie Cantemir, ceea ce înseamnă că nu suntem mai străini de ruși, decât de italieni ca neam. Chiar și Cantemir (26 octombrie 1673-21 august 1723) ne luminează de câteva secole bune cine sunt dacii, și de unde le este originea, la fel cum daoii (lat. Dahae) erau tot geți-scyți, deși sună ciudat pentru snobul care’și dorește obârșia să fie la Roma, sau ca noi să ne înrudim și la răsărit cu popoarele moderne care au îmbrățișat azi altă credință străină carpatinului.

Despre daoi, aici: DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Aceeași dilemă de rezolvat definitiv o au și scoțienii, acești scyți-scuți-scoți care își regăsesc de la mai mare depărtare identitatea decât o facem noi chiar de acasă, printr’o incursiune  în istoria Scoției de către John Pinkerton (1758-1826), născut la câțiva ani după ce moare Cantemir, și nu credem că este o modă însușită în epocă:

”Este adecvat în primul rând să aratăm că Sciții, Geții, Goții, au fost însă denumiri diferite pentru unul și același popor; așa cum sunt numiți spaniolii, pe care francezii le spun Espagnols, italienii, Spagnuoli sau când francezii le spun la englezi, Anglois, iar italienii, Inglesi. Cititorul învățat va zambi la analogia mea, dar este necesar pentru a explica o chestiune atât de bine cunoscută, ca identitatea sciților, geților și goților; dar paralela aceastui fapt este destinat publicului larg, și este întotdeauna mai bine să spui unui cititor ceea ce el poate cunoaște, decât să riști disimularea unui lucru întreg, omițând ceea ce nu pot știi. Cu toate acestea voi fi foarte scurt în acest articol…Despre scyți găsim relatări mai ample date de Herodot; și care ocupă aproape toată cartea sa a patra. În aceeași carte el menționează, de asemenea, geții, spunându’ne că Darius i’a supus în avansarea împotriva scyților rătăcitori, care au trăit pe cealaltă parte a Istrului, sau a Dunării; și adăugarea unei circumstanțe remarcabile că geții credeau în nemurirea sufletului, și că au fost cei mai viteji…. Astfel, din cele mai timpurii perioade ale istoriei găsim mențiunea că Scyții și Geții, cum împărțiți doar de un râu; dar acest lucru este citat doar pentru a arăta că aceste nume sunt astfel înregistrați devreme. După aceea îi găsim menționați de aproape fiecare scriitor grec, chiar familiar; pentru Get este un nume comun pentru un sclav în comedie greacă, și în traducerile lui Terence: grecii procurau mulți sclavi dintre frații acestora, barbari, fie prin artă sau forță. Dar numele de goți nu este atât de vechi; prima menționare a acesteia fiind în timpul domniei împăratului Decius, în anul 250 d.Hr., așa cum spune Gibbon. La moment dat o parte a Geției a izbucnit în imperiu, sub Cneva (Cniva): și Decius, încercând să’i respingă în Tracia, a fost cucerit și ucis. După aceasta îi găsim la fel de frecvent în autorii latini sub numele Geți, sau Goți, ca foștii Scyți din greacă; și, precum domnul Gibbon respectă, toți scriitorii greci, care după această perioadă îi numesc uniform pe Scyți, iar autorii latini îi numesc Goți”.

6. Cunoaștem cu toții cei pasionați de trecutul nostru despre dezbaterea la care au participat mai toate mediile, chiar și a celor care nu sunt profesioniști în ale istoriei. A fost  recunoscut până și fenomenul că odată ce tagma istoricilor nu’și face treaba temeinic vom avea ingerințe din afara acestei profesiuni a oamenilor pasionați de istoria propriului popor. Au fost acuzați de mistificare o anumită latură a istoricilor care descriu doar acea parte a evenimentelor care ne alătură culturii romane și omițând’o cea a geților tendențios sau ignorând’o cu totul. Acest val care compensează golul din istorie ce se referă la aportul pe care l’au avut geții în trecutul nostru, nu poate fi făcut însă cu aceleași tehnici de manipulare, mistificare sau ignorare la care au recurs primii. Trebuie pus ceva în loc temeinic, și nu o altă minciună împachetată patriotic și care să dea bine la o anumită pătură socială. Termenul Dacia deși este vehiculat cu încrâncenare, nu rezolvă nici pe departe, netemeinicia denumirii actuale.

Cine vrea să vadă, vede și din informația existentă, inclusiv printre inexactitățile lui Herodot, deși multă informație a fost distrusă odată cu milioane de manuscrise vechi. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv.
În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, posibil și la Istanbul între documentele Bizanțului, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Ele nu au pierdut încă lupta cu adevărul istoric, informațiile ce sunt încă neștiute trebuiesc doar scoase la lumină.

Dacă genetic este demonstrată vechimea noastră în Carpați, documentar și arheologic suntem ținuți departe de informația care poate tranșa și atesta identitatea noastră, și care testamentar să nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni.
Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.

Până atunci însă, nu avem voie să nu gândim.

Sursă: quod.lib.umich.edu

https://thraxusares.wordpress.com