Să ne aducem aminte: în a doua jumătate a anului 2005 se rupea o prietenie notorie, între două cremeni ale spațiului public românesc: Traian Băsescu și Sorin Roșca Stănescu. Scânteile rezultate din acea coliziune au culminat cu un articol incendiar în care STS devoala o mărturisire la beție a lui TB care, ulterior, a făcut istorie: întrebat de ce ține atât de mult la „Axa Washington-Londra-București” și nu este adeptul unor relații la fel de apropiate cu partenerii tradiționali, Franța și Germania, Traian Băsescu a afirmat râzând: „Decât să sug… la mai mulți licurici mai mici, mai bine sug… la un licurici mai mare”!”.
În articolul invocat se preciza că, în momentul acestei declarații bahice, scăpată pe la orele 3:00 ale unei dimineți fierbinți marca Golden Blitz, mai erau de față, pe lângă TB și SRS, încă 4 persoane: două doamne consilieri prezidențiali, un realizator TV și un redactor șef adjunct al unui săptămânal. Niciuna dintre aceste persoane, nemaivorbind de Traian Băsescu, nu a negat ulterior autenticitatea respectivei formulări.
Ieri, adică în prima jumătate a anului 2016, la doar un an și 2 luni de mandat prezidențial și la 10 ani și jumătate de la memorabila rostire coleopteristică, în premieră, a lui Traian Băsescu, Klaus Johannis ne-a oferit un remake. Importunat fiind de un participant la festivitățile din 24 ianuarie de la Iași cu remarca : “Iohannis ai ajuns sluga americanilor!”, președintele a răspuns în stilul său țârcovnicesc: “Decat a rusilor, tot e mai bine asa!”
Trebuie să recunoaștem că, deși forma diferă ca de la spelunca din port la hanul săsesc din pădure, conținutul ne vorbește cam despre aceeași rețetă: vânat hăcuit și frăgezit în suc propriu.
Vânatul ar fi România, ieșită în bătaia lunetiștilor yankei din propria inițiativă a grandioșilor săi conducători, ca nu cumva să o prindă vie, în vizuină, și să o violeze, lăcomia europeană sau gerul siberian.
Și Traian Băsescu și Klaus Johannis se pare că nu știu să formalizeze, când vine vorba de americani, decât în sistem binar. Și pe bază de felație. De parcă nu ar exista și alte soluții de țară, de demnitate, de reacție nepornografică. Amândoi pleacă de la un dat fatalist: destinul României este acela de obiect sexual. Singura dilemă națională pe care ei ar trebui să o rezolve se rezumă astfel: de hormonii cui ar fi mai bine să se ocupe țărișoara lor? Și aici, marii noștri oameni de stat răspund la unison: de ai SUA, fără îndoială! Să ne împrospătăm gena cu proteină anglofonă. Dacă există și fecundare orală? Merită încercat!
Dar, oare, suntem pe deplin conștienți la ce umilințe ne supun, în realitate, marii noștri „frați” strategici? Cum își fac ei mendrele, nestingheriți, chiar sub nasul nostru? Cum ne batjocoresc ei legile și instituțiile pentru mizele lor egoiste, în vreme ce, când vine vorba de români, ne predică despre anticorupție și ne siluiesc cu DNA?
Articolul de azi, din Cotidianul (http://www.cotidianul.ro/ce-legatura-are-mr-ungureanu-cu-moartea-lui-teo-peter-si-cu-rechemarea-grabita-a-ambasadorului-american-275069/), plecat de la o declarație politică mai veche a deputatului Ion Stan, este absolut stupefiant. Conform acesteia, la accidentul în care a decedat Teo Peter „autorul uciderii din culpă nu a fost soldatul american (așa cum a rămas consemnat oficial (n.a.)), ci fiul, minor şi beat la volanul bolidului, al primului demnitar al Ambasadei SUA la Bucureşti”. Citiți amintita declarație și cruciți-vă! Căci ea aparține nu unui banal deputat ci Șefului Comisiei de Control al SRI de la acea vreme. Care, neputând fi incriminat pentru declarațiile sale politice, a căzut curând după aceste dezvăluiri pradă unui flagrant dubios, pus la cale de DNA, cum că ar fi primit șpagă pentru trafic de influență.
Că vinovatul de accident (oricare ar fi el, soldatul din acte sau fiul Ambasadorului din declarație) nu a fost niciodată pedepsit pentru crima comisă, este o certitudine. Că americanii și-au băgat picioarele în legile românești imediat ce a călcat pe bec unul de-al lor, nu mai trebuie demonstrat. Până aici, Ion Stan este confirmat de fapte indubitabile. De ce nu l-am credita, atunci, și pentru restul declarației sale? Că, adică, un rol esențial în mușamalizarea faptelor ar fi avut MRU pe care, ca recompensă, americanii l-au impus ca prim ministru în februarie 2012?
Și acum să lărgim puțin cadrul. Dacă Traian Băsescu era atât de dependent de americani încât să închidă ochii la o crimă comisă de fiul ambasadorului SUA și, mai mult, să le accepte o astfel de cerere complet inuzuală, de a numi ca prim ministru al României un șef de servicii secrete, e clar că și americanii au devenit astfel dependenți și ei de el, cerându-i ilegalități precum cele amintite și câte, altele, oare, mult mai grave decât acelea?
Mai larg: dacă Klaus Johannis acceptă să îl renumească șef la SIE pe un personaj ca MRU, atât de controversat și ostil liberalilor pe tot mandatul lui Traian Băsescu, nu înseamnă asta că și el, Johannis, a cedat insistențelor SUA în acest caz? Că și el, Johannis, este butonat de la Washington, precum, înaintea sa, Traian Băsescu? Că România nu are nicio șansă, sub el, să-și construiască o politică subordonată propriilor interese și nu unor priorități externe ce le ignoră pe ale noastre?
Schengen, nu. Ridicarea vizelor SUA, nu. Politică internă independentă, nu. Inculparea unor vinovați externi pentru corupția din România, nu.
În schimb:
Discreditarea partidelor mari din România, în vederea manipulării mai ușoare a voturilor în campania electorală, da. Transferul puterii discreționare către instituțiile de forță (SRI, DNA) și ocolirea, astfel a mecanismelor democratice de autodeterminare națională, da. Distrugerea industriei și a afacerilor 100% românești, da. Protejarea în fața justiției a marilor prădători ai țării din regimul Băsescu (Blejnar, Blaga și, deasupra tuturor, Traian Băsescu), da. Dispreț total față de voința populară, da.
Cam aici ne-a adus marele licurici cu frenezia pe care i-au creat-o președinții noștri cu buze senzuale.
Sigur, mă dezamăgește cu fiecare zi care trece și cu fiecare declarație ineptă pe care o face, Klaus Johannis. Totuși, într-un ungher intim al gândirii mele pozitive, simt încă pulsând speranța că s-ar putea să aibă un plan patriotic, pe care să avem parte a-l înțelege când va veni momentul.
Cel mai tare, însă, mă dezamăgește binomul SRI – DNA. Acolo ar trebui să existe românii cei mai impregnați de românism. Și nu-i văd. Condiția de unealtă a unei puteri străine, oricare ar fi aceasta, nu este pentru corpul dur toporului ci, în cel mai rău caz, pentru coada lui de lemn, supusă putrezirii. Ei ar trebui să fie oțelul protector, tăișul necruțător și nicidecum călăuza trădătoare.
Nu am deloc sentimentul că ar fi așa.
http://www.conteledesaintgermain.ro/
