BĂTRÂNUL

(Foto de aici)

Într-o zi a intrat în birou o tânără. Să fi avut la vreo 35 de ani. Frumușică rău de tot, să o pui pe rană. Talie de invidiat, păr proaspăt vopsit într-o culoare blond – pai, unghii lungi și îngrijite, lăcuite în stacojiu. Era vară și îmbrăcămintea ei era lejeră: o pereche de pantaloni trei-sferturi din mătase albastră, care-i scoteau în evidență picioarele lungi și o ie scurtă până în talie, un azuriu care se așeza delicat pe doi sâni bogați. Mirosea a parfum de bună calitate. Să tot stai cu asemenea clienți de vorbă!

– Aș dori să fac un contract de vânzare – cumpărare, mi-a spus, zâmbindu-mi cu niște dinți atât de albi, încât puteau fi luați în seamă pentru o nouă reclamă la pastă de dinți.

– Sunteți vânzătorul sau cumpărătorul?, am întrebat.

– Cumpărătorul, mi-a răspuns. Dar am actele la mine, vi le pot arăta.

Verificând actele, dincolo de faptul că erau în ordine, dincolo de faptul că urma să se tranzacționeze o gospodărie frumoasă, formată dintr-o casă din cărămidă și vreo 3000 de metri pătrați de teren, mi-a atras atenția faptul că frumoasa mea clientă are același nume cu viitorul vânzător.

– Sunteți rudă cu vânzătorul?, am întrebat-o, ridicând ochii din hârtii.

– Da, e tata. Are vreo importanță? Sunt unica lui fiică.

Depistam în glasul tinerei o iritare.

– Teoretic nu, dacă chiar plătiți prețul.

– Cum să-i dau bani tatii?, aproape s-a rățoit la mine.

– La fel cum tata vă vinde o casă, i-am răspuns, zâmbind profesional. Vânzare – cumpărare înseamnă că unul vinde un bun, pe o sumă de bani, iar celălalt primește bunul respectiv, achitând valoarea lui, cea negociată cu partea cealaltă. Sigur, se poate un contract de întreținere, dacă nu-i dați bani.

– Ce-ar însemna asta?

– Păi, să aveți grijă ca tatălui dumneavoastră să nu-i lipsească nimic din cele necesare. Hrană, îmbrăcăminte, curățenie, plata utilităților, medicamente, chestii de genul acesta. Plus să aibă folosința bunului până la deces. Le menționăm pe toate în act.

– Nu înțeleg. Le fac oricum și acum, doar sunt fiica lui. De ce trebuie să le mai prevedem în acte? Și de ce să scriem că are folosința, mă vedeți dându-l în stradă?

– Păi tot fiica lui sunteți și dacă nu vă dă casa, nu? Știți ce, aș vrea să stau de vorbă și cu tatăl dumneavoastră, să-i explic despre ce este vorba. Oricum, el trebuie să semneze o cerere de extras de carte, dacă vom face actul.

Tatăl tinerei cochete era pe hol, așteptând cuminte pe un scaun. N-a durat nici un minut până când fiica l-a împins în birou.

– Hai, tată, intră odată, ce te tot moșmondești!

M-am tras în spate instantaneu și, fără să mă gândesc, mi-am pus urgent mâna la gură. Bătrânul, căci despre un bătrân era vorba, puțea. Dar puțea atât de tare, încât cu greu m-am abținut să nu-mi vărs sufletul acolo, pe masă, în fața lor. Nu avea mai mult de 70 de ani și, cu toate că unui om de o asemenea vârstă nu i-aș spune bătrân, omul slab ca un țâr din fața mea era bătrân. Bătrân prin tristețea care-i însoțea fiecare rid gros și adânc de pe față; bătrân prin mâinile aspre, trudite de munca la camp; bătrân prin pantalonii vechi de zeci de ani cărora le lipsea un nasture de la prohab și prin cămașa murdară, care nu cunoscuse de ani buni nici fierul de călcat, dar cu atât mai puțin detergentul sau săpunul de rufe. Bătrân prin faptul că el însuși nu știa de mult la ce se mai folosesc apa și săpunul. Și, mai ales, bătrân prin căutătura furișă și înspăimântată, pe care o arunca din când în când către eleganta lui fiică.

N-am putut să mă mai abțin.

– Uite ce este, stimată doamnă. Am o rugămine. Una mare de tot. Ca să mă convingeți că dumneavoastră ați avut grijă de tata până acum, că pentru această grijă meritați să deveniți proprietarul avutului strâns de omul acesta într-o viață, mergeți acasă și spălați-l. Ferchezuiți-l pe tatăl dumneavoastră, astfel încât să miroase la fel de frumos cum mirosiți dumneavoastră. Să fie îmbrăcat la fel de frumos cum sunteți dumneavoastră. Nu vă este rușine să-l aduceți pe tatăl dumneavoastră în halul acesta și să mai aveți și tupeul să spuneți că l-ați îngrijit și până acum? Mergeți dară acasă și faceți ce v-am zis. Doar atunci, poate doar atunci, mă veți convinge că-l veți îngriji după ce vă va semna actele.

Tânăra a smuls dosarul de acte de pe birou și a ieșit val – vârtej. A urmat-o, umil, și bătrânul dar, mai înainte de a trage ușa după el, mi-a zâmbit. 20 de ani mai puțini am zărit în zâmbetul fabulos, pe care mi l-a adresat. Zâmbetul m-a făcut să uit de mirosul groaznic care-l însoțea. Iar printre uși, a deschis gura pentru prima dată și a spus, cu un glas blând, ridicand din pământ doi ochi albaștri minunat de limpezi:

– Săru-mâna. Și vă mulțumesc!

Berita Situs Judi Online Indonesia