- acest articol e preluat integral de pe site-ul povestinespuse.eu, linkul direct eaici, traducerea acestui articol în engleză o să apară la final.
Articol de documentare scris de Raluca Enescu
Acest articol explorează istoria socială a vieţii de zi cu zi dusă de persoanele de etnie romă în timpul sclaviei; examinând documente de arhivă din secolele XVII-XIX (petiţii, circulare ale instituţiilor statului, documente de vânzare-cumpărare etc.), texte de lege şi scrieri ale mai multor istorici, jurnalişti şi călători români şi europeni din perioada dezrobirii. Articolul discută comerţul cu sclavi în ţările române, condiţiile de viaţă ale sclavilor, condiţia familiei în sclavie, abuzurile stăpânilor şi arendaşilor.
Despre experienta de a fi sclav rrom in principatele romane in perioada medievala sau modernitatea timpurie, stim foarte putin. Istoria este scrisa de catre cei care au avut la dispozitie mijloacele de a o scrie; de aceea, principalele marturii documentare la care avem access sunt textele pravilelor care stabilesc statutul legal al sclavilor; marturiile si memoriile calatorilor vestici in Romania si documentele de arhiva privind vanzarea, cumpararea si transferul de sclavi sau interactiunile acestora cu autoritatile- ceea ce ne lasa cu o imagine profund incompleta. Nu am putut identifica pana acum, din pacate, nicio marturie scrisa a unui sclav despre experienta de a fi sclav; asemanatoare cu memoriile scrise de Mary Prince[1], Frederick Douglass[2] sau Solomon Northup[3]. Povestea vietii de zi cu zi in sclavie va fi spusa, deci, inevitabil, in mare parte, din perspectiva oamenilor liberi, a stapanilor si a observatorilor din exterior. Un mic numar de petitii privind abuzurile arendasilor sau dispute intre bulibasii rromilor laiesi sunt singurele surse care surprind vocile sclavilor insisi.
Mihail Kogalniceanu descrie, la randul sau, conditia sclavilor rromi, intr-un discurs adresat Academiei Romane, in 1891.
“Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. […] Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.”
“Romii sunt peste tot pe unde ii intalnim in Europa […] nomazi cu spiritul independent, ca si mongolii sau arabii”, scrie in 1855 istoricul francez Elias Regnault.
“Ca si acestia, rezistenti la oboseala, cu pielea arsa de soare si vigurosi; […] mandri si superbi ca cerul Indiilor, ca muntii pe care i-au strabatut pentru a ajunge pana la noi; lubrici ca satirii si dansatori ca bacantele; umili si resemnati fara rusine, ca prizonierii, supli si discreti ca sclavii; grosolani ca salbaticii; hoti ca maimutele; vorbareti, scandalagii ca niste copii prost-crescuti, din hiperabundenta imaginatiei si dereglarea spiritului; timizi in viata de zi cu zi, curajosi in fata pericolului , aproape intotdeauna nefericiti, umbland dezgoliti sau imbracati in zdrente, adeseori urati sau desfigurati de cruzimea stapanilor pentru care sunt jucarii din nastere, de bolile pentru care nu au alte alinari decat vaietele si descantecele”.
Atat Kogalniceanu cat si Elias Regnault s-au numarat printre militantii abolitionisti, interesati de a aduce la cunostinta publicului conditiile dure si dezumanizante de viata ale robilor. Pe de alta parte, o mare parte dintre scrierile despre rromi publicate in secolul al XIX-lea sau la inceputul secolului XX, inclusiv texte ale abolitionistilor, sunt profund rasiste.
Sclavia rromilor, institutie profitabila economic pentru stapanii de sclavi, a fost justificata in discursul public si legal prin acest tip de rasism dezumanizant sau paternalist. In cuvintele istoricului american de etnie rroma Ian Hancock, “atunci cand fiintele umane sunt proprietatea altor persoane, acestora le este negata identitatea ca oameni, fiind vazuti pur si simplu ca obiecte. In spatele acestui fenomen se afla, impreuna cu alti factori psihologici, vinovatia; este mai usor sa accepti existenta sclaviei daca victimele sunt dezumanizate”.
De exemplu, in 1898, la cateva decenii dupa abolirea sclaviei in Principatele Romane, Octav G. Lecca scrie in lucrarea sa “Istoria Tiganilor”:
“Moralitatea [tiganilor] ie cat se poate de jos; simtul rusinei si al decentei le ie aproape necunoscut. In aceasta privinta, Tiganii pot fi bine clasati la un loc cu cele din urma popoare africane. Hotia si minciuna, calitati indispensabile ori carui bun Tigan, incoroneaza opera, impreuna cu lenea. Gandul lor nu ie niciodata la viitor, la modul cum vor trai: trec aceleasi zile cu aceleasi moravuri si nimic nu ii turmenteaza. Au multe vitii, dar acestea sunt nascute din aplicarea in rau a calitatilor bune cu care sunt dotati. […] Sant, pe langa altele, parjuri, foarte mincinosi, cu totul ingrati si tradatori ai celui ce le-a facut bine. Vendicativi, cauta orcand motivul spre a se rasbuna de vre-un rau suferit, fie acesta ori cat de neinsemnat. Dar curagiul le lipseste, si le lipseste aproape cu totul […] Vanitatea si mandria sunt ear dintre multele defecte ale acestui popor, si din cauza lor au fost si supusi la multe batjocuri.”
Sclavia este justificata printr-un discurs rasist dezumanizat si de catre George Potra, in “Contributiuni la istoricul tiganilor din Romania”
“Usurinta cu care ei au cazut in mainile celor mai tari, se explica dela sine, fiindca ei erau ‘niste fiinte degradate si inferioare chiar animalelor’. Ei s-au supus de bunavoie sclaviei, aceasta fiind pentru ei o stare dorita, caci ea ii ridica, desi nu intr-un rand cu oamenii, dar macar cu dobitoacele bune si trebuincioase la lucru, pe cand ei in patria lor formau ramasita umana si nu erau, nici puteau fi de folos pentru cineva, nefiind iertat a-i intrebuinta la vreun lucru, din care cauza nici nu erau suferiti de nimeni”.
Vanzarea si cumpararea de sclavi
N. Panaitescu (citat de Viorel Achim) argumenteaza ca institutia sclaviei in tarile romane a existat din cauza nevoii de forta de munca in economia medievala post-Cruciade. Spre deosebire de taranii liberi si de serbi/iobagi, sclavii de etnie rroma, legati de stapan si nu de pamant, nu aveau access la teren cultivabil pentru agricultura- castigandu-si existenta prin diverse alte mestesuguri. Inrobirea rromilor, conform lui Panaitescu, este strans legata de nevoia de mana de lucru calificata pe marile mosii boieresti. “Sclavii care cunosteau anumite meserii erau foarte cautati de domnitori, boieri si manastiri, [fiind] cea mai ieftina mana de lucru la dispozitia stapanilor. Deasemenea, robii tigani au muncit in numeroase intreprinderi private de manufactura in Moldova si Tara Romaneasca […] Mestesugarii rromi au ocupat un rol bine definit in economia Principatelor. Fara niciun dubiu, ei au constituit o sursa de bogatie pentru tara”, scrie Viorel Achim.
Conform istoricului de etnie rroma Petre Petcut, “Robii erau buni la orice, fiind echivalaţi cu orice are valoare, erau vânduţi, sunt dăruiţi la cununie, ca zestre, daţi pomană la mănăstire, pentru a le fi amintite stăpânilor numele la slujbe, erau schimbaţi pe animale, pentru “nãdragi de postav”, erau daţi “cap pentru cap” la eliberarea din “rumânie”, iar în cazul în care nu se supuneau şi “vor umbla de capetele lor, cu semeţie, sã-i batã mult”.
In cartea sa, “Histoire Politique et Sociale des Principautées Danubiennes”, autorul francez Elias Regnault descrie vanzarea sclavilor in Targul lui Gorgan din Bucuresti, in anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Printul Barbu D. Stirbey, devenit ministru de Interne cu sprijinul lui Pavel Kiseleff, isi doreste sa construiasca o locuinta fastuoasa, care sa corespunda statutului sau nou-dobandit de om de stat. Banii pentru constructia a ceea ce avea sa devina Palatul Stirbey de la Buftea i-a obtinut vanzandu-si sclavii de etnie rroma “in stanga si in dreapta, fara sa tina cont de legaturile de casatorie sau de familie.” Conform lui Regnault, Stirbey vinde o mare dintre sclavii sai bancherului Opreanu, pentru suma de zece mii de ducati.
Regnault descrie “femeile si mamele inlacrimate cerandu-si inapoi barbatii, strigandu-si pe nume copiii care le fusesera rapiti, smulgandu-si parul din cap, zgariindu-si cu unghia piepturile dezgolite si blestemandu-l pe cel care le vindea”. Separarea familiilor de sclavi era, la momentul respectiv, teoretic ilegala din 1743, fiind interzisa de reformele lui Constantin Mavrocordat; dar legea era adeseori incalcata fara consecinte. Devenit domnitor al Tarii Romanesti in 1849, Barbu Stirbey va interzice, din nou, prin porunca domneasca, despartirea familiilor de rromi si vanzarea acestora intre particulari.
O descriere similara, gasim in ‘Galbenul si Paraua’, de Vasile Alecsandri; autorul surprinde nu doar experienta dezumanizanta de a fi vandut ca un obiect, ci si atitudinea profund rasista a vanzatorilor si proprietarilor de sclavi:
“Când sosi ziua mezatului, piaţa ocârmuirii înfăţişa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi ale barbariei. Ea era ticsită de ţigani lungiţi la pământ cu ţigancele şi cu copiii lor, plângând împreună şi căinându-se ca nişte adevăraţi osândiţi la moarte. O mulţime de boieri şi de negustori umblau printre dânşii, călcându-i în picioare şi arătându-i cu degetul ca pe nişte vite. Unul zicea: ─ Aista face zece galbeni. Altul răspundea: ─ Eu n-aş da nici un căuş de făină pe el. Altul iar striga: ─ Vere, vere, nu te încurca în negustorii de ţigani, că-s mai bune cele de boi. Din toate părţile auzeai vaiete amestecate cu râsuri, lovituri de bici, ţipete, ocări şi blestemuri.”
Robii domnesti, manastiresti si boieresti
Proprietari de sclavi de etnie rroma in statele romane erau familiile boieresti, manastirile ortodoxe si statul- sclavii lor fiind robi boieresti, manastiresti, respectiv domnesti. Rromii nou-veniti din afara Principatelor, din Moldova in Tara Romaneasca sau invers erau automat considerati sclavi ai statului. Pe de alta parte, robii puteau fi eliberati, ceea ce in practica se intampla arareori; sau isi puteau rascumpara libertatea cu o suma de bani (stapanul nu era obligat sa accepte).
Conform lui Petcut:
“toţi robii rromi ai unui stăpân formau “ţigănia” acestuia şi locuiau, în principal, la marginea satelor de români sau în sate integral rrome. O “ţigănie” varia ca dimensiune după numărul de robi deţinuţi şi putea fi mărită dacă stăpânul cumpăra sau dacă moştenea de la familie mai mulţi robi. Existau trei mari “ţigănii”, denumite după stăpânii în a căror proprietate se aflau. Cea mai mare era “ţigănia domnească”, formată din robi care aparţineau domnitorului ţării şi soţiei acestuia. […] A doua “ţigănie” era“ţigănia mănăstirească” sau călugărească şi îi cuprindea pe robii rromi care aparţineau mănăstirilor, bisericilor, schiturilor şi oricărui alt aşezământ bisericesc. “Ţigănia boierească” cuprindea pe robii aflaţi în proprietatea boierilor.”
Vatrasi si laiesi. Ocupatiile sclavilor. Exploatarea economica
Robii vatrasi traiau asezati pe mosiile boierilor sau ale manastirilor. Rromii robi manastiresti se ocupau cu treburile marunte de la manastire si cu lucratul pamântului. Sclavii boierilor aveau ocupatii precum: slujnice, bucatarese, pitari, sacagii, geambasi, vizitii, spalatorese, cusutorese, pitari, sacagii, cizmari, lautari etc (“tiganii de casa”), sau lucrau pamanturile boierului (“tigani de ogor”); exploatarea sclavilor la muncile campului era, in general, mai putin comuna decat la muncile casnice, deoarece boierii foloseau si munca taranilor clacasi. Robilor nu li se recunostea legal dreptul la niciun fel de proprietate, apartinand cu tot ce aveau stapânului lor, care avea responsabilitatea de a-i hrani si a-i imbraca.
Romii lautari se numarau, deasemenea, printre vatrasi; profesia de muzician fiind practicata mult timp exclusiv de rromi. Jurnalistul francez Jean-Louis Carra, citat de catre Ian Hancock, descrie in 1777 romii lautari de pe mosia unui boier moldovean astfel:
“Desi muzica lor este la fel de monotona si de trista ca si dansurile lor, tiganii sunt cei insarcinati cu distrarea urechilor [stapanilor]. Vioara, chitara nemteasca si [naiul] sunt instrumentele lor”.
Conform lui Hancock, adeseori stapanii nu le permiteau rromilor lautari sa cante si sa joace pentru propria lor placere; deoarece aceasta ar fi fost o pierdere a timpului pe care erau obligati sa il petreaca muncind.
Elias Regnault relateaza cazul lautarilor de pe mosia lui Constantin Sutu, instruiti de un profesor german in interpretarea muzicii simfonice occidentale. Succesul orchestrei sclavilor lui Sutu, care au inlocuit, in repetate randuri, muzicienii din teatrele de la Bucuresti, a fost folosit de catre militantii abolitionisti ca argument pentru eliberarea rromilor.
Robii laiesi, pe de alta parte, duceau o existenta nomada sau semi-nomada, castigandu-si existenta pe cont propriu, cu mestesugurile traditionale si platind dajdie stapanului. Toti robii domnesti, dar si o parte dintre sclavii manastirilor si boierilor, aveau acest statut; iar stapanii nu aveau resposabilitatea de a-i hrani sau intretine.Situatia lor este oarecum comparabila cu a unor “serbi fara pamant”, statutul lor legal fiind in continuare acela de sclav.
Romii laiesi isi castigau existenta ca fierari, rudari, ursari etc. Conform lui Viorel Achim, “fieraria era ocupatia de baza a rromilor”, in statele romane medievale ei fiind aproape singurii producatori de unelte de fier pentru agricultura, cuie, potcoave pentru cai si chiar si armuri. Ursarii, in afara de imblanzirea ursilor pentru ritualuri traditionale, se ocupau si cu confectionarea obiectelor din metal de uz gospodaresc, cum ar fi topoarele, cutitele si lacatele. Cercetari etnografice citate de Viorel Achim afirma ca “in prima jumatate a secolului XX, nu exista in satele din Romania nicio gospodarie care sa nu foloseasca unelte de fier produse de tigani”.
Rudarii, sau aurarii, care cautau aur cu sita in albiile raurilor, aveau o deosebita importanta economica. Toti aurarii erau robi domnesti. Conform lui Viorel Achim, marea majoritate a aurului obtinut pe aceasta cale in principatele romane in secolele XVIII-XIX a fost colectat prin exploatarea sclavilor aurari. Desi generau venituri importante pentru stat, acestia duceau o viata nomada, in corturi, adeseori intr-o saracie lucie. In secolul al XIX-lea, in ultimele decenii ale sclaviei, o mare parte dintre depozitele de aur din rauri fusesera deja golite; rudarii indeletnicindu-se cu prelucrarea uneltelor de lemn, fabricarea caramizilor, o parte dintre ei devenind caramidari sau lingurari.
Rromii laiesi, practicanti ai mestesugurilor traditionale, traiau de obicei in corturi, pe care le asezau la marginea satelor. Un grup, de obicei o familie sau doua, ramaneau pentru o perioada intr-un sat, in care isi practicau mestesugurile pentru bani sau bunuri si vindeau obiectele pe care le produceau. Desi uneltele produse de mestesugarii rromi aveau o deosebita cautare printre romani, acestia nu le permiteau rromilor sa se aseze decat la marginea satelor si ii priveau cu neincredere, adeseori acuzandu-i pentru furturi marunte si pentru transmiterea epidemiilor de boli contagioase. Dupa moarte, rromii nu erau inmormantati impreuna cu romanii, ci intr-un cimitir separat.
Robii manastiresti sau boieresti petreceau adeseori iarna pe mosia stapanului, servindu-l pe acesta, iar vara isi castigau existenta pe cont propriu, platindu-i tribut; un aranjament profitabil economic pentru stapan, nevoit de a se achita de obligatia de a-si hrani si imbraca sclavii doar in timpul lunilor de iarna, dar profitand economic de pe urma muncii lor permanent. (Laiesii robi manastiresti sau boieresti aveau obligatia de a se intoarce pe mosia stapanului pentru a plati dajdia, in timp ce pentru robii domnesti, aceasta era colectata de catre juzi).
Juzi/ bulubasi si vatafi. Abuzurile vatafilor si stapanilor
Pe mosiile boierilor, robii vatrasi erau subordonati vatafilor si ‘jupaneselor’, servitori platiti, etnici romani. Un articol anonim publicat in Magasin Pitoresque descrie “vataful […] imbracat in blanuri, cu biciul in mana”, care in fiecare dimineata “ii insira pe toti [robii] pentru a le da muncile pentru ziua respectiva. O priveliste oribila, acest grup de oameni urat mirositori, chinuiti de oboseala, pe jumatate dezbracati si tremurand, trimisi sa munceasca oriunde: in bucatarii, in grajduri si cotete. Vataful, intotdeauna dur si inflexibil, ii bate din orice toana sau pentru a-si afirma autoritatea”.
Robii vatrasi erau adesea pedepsiti cu cruzime si abuzati de catre stapani si vatafi. Legile tarii erau, pe hartie relativ permisive in ceea ce priveste sclavii, lasand, de facto, pedepsirea lor la latitudinea stapanilor. Vatafii erau de obicei cei care, la porunca stapanului, administrau pedepse corporale dure. Konrad Bercovici scrie ca “boierii aveau propriul lor cod penal pentru Tigani: batai la talpi pana cand carnea [sclavilor] atarna sfasiata […] atunci cand un sclav fugar era prins, gatul ii era pus intr-o zgarda de fier cu tepi, care nu il lasa sa puna capul jos sau sa se odihenasca. Boierii nu aveau dreptul legal de a-si ucide sclavii, dar legea nu prevedea nimic despre torturarea lor pana la moarte.” Ian Hancock, de asemenea, citeaza o sursa din 1856, conform careia “vizitiii robi sunt adeseori impuscati in cap sau biciuiti pana la moarte fara motiv; nimeni nu observa crima, pentru ca victima este ‘doar un tigan’ “.
Robii laiesi, pe de alta parte, aveau un ‘jude’ sau ‘bulubasa’ de etnie rroma, ales pe viata din randul lor, de catre ei insisi; care avea rolul de intermediar intre sclavi si stapani. Judele avea responsabilitatea de a colecta dajdia si de a judeca pricinile dintre robi. In cazuri mai rare, arendasii romani ai boierilor sau statului au servit, la randul lor, ca intermediari intre stapani si sclavii laiesi. De pilda, un document din Moldova, 1835, prevede numirea a doi slujbasi care “sa mearga impreuna pe la toti bulubasii [care nu au platit deja dajdia], sa-i zapciuiasca pentru ca numaidecat pana in 10 mai, in 15 zile negresit sa aduca tot istovul banilor aratati, caci la dimpotriva urmare pe zapciu se va certa cu batae”.
Despre relatiile de putere intre sclavi, arendasi si juzi, si despre abuzul acestora, putem afla dintr-un numar de jalbe si petitii adresate stapanilor de catre sclavii insisi; acestea fiind unele dintre foarte putinele documente in care intalnim istoria sclavilor rromi spusa cu propriile lor cuvinte:
In 1843, in Tara Romaneasca, un grup de robi ai manastirii |Margineni adreseaza staretului o petitie, in care se plang de abuzurile arendasului:
“Cu lacrami fierbinti alergam la mila sfintii voastre ca noi vedem ca ne-am darapanat pe totu din pricina dumnealui arendasu acestei mosii, Gradistea, unde ne aflam cu lacuinta, pntru ca nu n-este indestul ca ne supara la toate, ci si pentru un pogonu de grau, orzu sau ovaz, dupe ce ne indatoreaza ca sa le seceram, sa le si legam, ni le tine in seama numai un sfantih pentru acel pogonu, si ca nici un capataiu nu mai avem ca si noi sa ne mai cautam de mestesugu nostru cu care ne este hrana. Si apoi noi de unde sa mai raspundem dajdia si alte cereri catre stapanire, cand toata vara ne trecem numai in munca dumnealui? Pentru care cu fierbinteala sa aduce la cunostinta sfintiei voastre ca sa va milostiviti asupra copiilor nostri, caci vedem ca nu mai putem capata nici painea cea pentru toate zilele, precum ziceam mai sus. Si ramane aceasta la mila preasfintiei voastre, cum Duhul Sfantu va va indrepta asupra-me, ramaind supusi robi”.
O alta plangere a acelorasi robi urmeaza in 1844, cu privire la
“dumnealui jupanu Gheorghe Mavrodinu, ce ne-au fostu arendasu in trei ani de zile […] ne-ou luotu erbarit pe cate vite am avut noi, de toata vita cate trei lei, care dumnealui acestu arendasu […]pentru banii erbaritului ne-au adus si pa suptcarmuitoru de i-am platit si ne-au si batut […] iar si pentru stufu de pa balta altii din tigani au taiatu si altii n-au taiatu nicionu fel si ne-au lluat peste toti cate patru lei dijma”.
Din o a treia plangere a sclavilor, tot din 1844, aflam despre si mai multe abuzuri ale arendasului Mavrodin:
“Cand pa vreme de vara lom locu pentru aratura, nu ne da, nici pentru cositu nu ne da, sa ne hranim dobitoacele, insa dumnealui ne ia pa noi la lucuru candu vrea, cu voie, fara voie, inc-ai daca ne-aru prinde ceva sa ne mai scaza dintr-a noastra datorie a pamantului si a birului, tot nu am cunoaste si noi, dar dumnealui, dupa ce ii lucram cat vrea apoi bani de biru si de claca ii dam toti, fara sa ne tina lucrarea noastra in seama ceva. Cu toate acestea, ne-am apucat de am dat si erbarit, de vita cate un sfantu, si locu de pasune nu ne da dupa cuviinta”
Un document din Moldova, 1840, documenteaza plangerea unui grup de robi domnesti lingurari din ocolul Carligatura in legatura cu ocolasul Miron Antohi, “pentru asuprire si jeluire ce li-au pricinuit”; ocolasul, la randul sau, acuza bulubasii robilor de talharie si neplata birului. Un slujbas este trimis la fata locului pentru a investiga faptele; ocolasul este absolvit de orice vina.
Bulubasii, la randul lor, se faceau uneori vinovati de abuzuri. O jalba din 1841, adresata Nazariei Robilor Ocarmuirii, mentioneaza:
“Cu tanguire jaluim milostivirii cinstitii Nazarii pentru multi jafuri ci am patimit si patimim dinspre bulubasi Dorhan asupra carora robi s-au milostivit cinstita Nazarie poroncind numitului bulubas ca peste pontul Galatii sa nu indrazneasca a ni luoa mai mult.
Iar numitul fara drept ni-au loat cu asuprire din 18 lei ci era hotarat, ni-au luot cati 20 lei, lucru cu totul impotriva dreptatai. Apoi, unul din noi, anume Apostol Mititelul,fiind alcatuit scutelnic a numitului bulubas, ca sa fiu aparat de beilicuri, numai ca sa-i lucrez 30 prajini papusoi, prasiti […] si pusa in cosar cu a me cheltuiala si mancare.
Iar numitul nu s-au tanut di aceasta alcatuire si mi-au oranduit ca sa fac saptamana si mi-am tocmit om in locul meu si nu mi-au priimit omul, cerand sa-i dau un sorcovat si-l va priimi. Si neavand a-i da sorcovatul, mi-au loat femeia la saptamana, lasandu-mi copiii maici acasa, fara sa aiba cine sa-i cauti. […]
Si numitul bulubas primeste birul di la mini, iar di la cilalalt ii pune in punga sa. Diosabit ca au mai loat pol sorcovat, de ni i-au primit nevasta la beilic, ramanandu-mi copilul mic de tiita care, fiind fara cautare, acum sta sa maora. Dar si pa mini m-au osandit si cu cumplita bataie, nefiindu-i indestul cu cati mi-au facut.”
Cruzimea arendasilor este mentionata si de J. A. Vaillant in ‘Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens ‘; autorul descrie sclavii “goi ca Adam, cu corpurile acoperite de smoala. La glezne au lanturi iar la gat zgarzi, si scort nisip din albia raurilor. Poarta si botnite, ca acelea care se folosesc pentru porci, pentru a-i opri de la a strica tufisurile, dar pentru Tigani acestea sunt puse ca sa nu-i lase sa-si odihneasca capetele. De dimineata, sudoarea lor e amestecata cu sange; nu au nimic de baut altceva decat apa raului; iar de mancare doar coji de paine arse, cu praz fiert si un pic de sare”.
Conditiile de viata in sclavie. Locuintele si hrana sclavilor. Saracia extrema
O descriere anonima aparuta in jurnalul francez Magasin pitoresque, descrie robii ca “injositi de sclavie, abrutizati de ignoranta […] acestia sunt tratati ca vitele, intretinuti de boier cu cel mai mic cost posibil. [Stapanul] ii hraneste cu mamaliga […] hainele lor sunt din panza groasa; purtate pana cand putrezesc de tot. Doar ploaia ii spala, iar copiii umbla complet dezgoliti”.Saracia extrema a unui popor exploatat, lipsit de dreptul la proprietate sau la rezultatele propriei munci, vazuta prin prisma discursului rasist sau paternalist al istoricilor romani, este echivalata de catre acestia cu salbaticia, lenea si lipsa civilizatiei.
“Campul sau tabara lor ie facuta indata ce au gasit teren”, scrie Octav G. Lecca despre laiesii nomazi.
“Sandramale de scandura, satre sau corturi, se ridica cu iuteala. Inauntru la o lalta, femei, barbati, copii dorm pe unde apuca la un loc cu animalele de casa: caini, pisici sau purcei […] Fie-care familie nomada isi are un animal de sarcina, un biet cal, sau in lipsa acestui un magar sau catar, care le poarta toata avutia, une-ori in enorme carute acoperite, alte ori fara nici un vehicul”.
In “Istoria unui Galben”, Vasile Alecsandri descrie “o claie de laiesi”:
Bătrânii gârbovi de vârstă stau culcaţi în căruţe şi se pârleau la soare, iar pe lângă ei urma pe jos toată familia: femei cu copii la sân, fete cu cofe albe pe cap, flăcăi trăgând urşi după dânşii, cai, mânji, vaci, câini, toţi buluc la un loc, toţi grăind, răcnind, râzând, nechezând, urlând şi umplând câmpii de un zgomot sălbatic ce da fiori. Cât pentru zdrenţe nici nu pomenesc, pentru că în adevăr ele sunt una din părţile cele mai caracteristice ale ţiganilor nomazi; am însemnat însă că ei au şi o dragoste mai deosebită pentru caii pagi şi bălţaţi.[…] Cum şi-au aşezat corturile în apropierea unui târg sau a unui sat, bărbaţii, dintre care cei mai mulţi sunt fierari şi lingurari, purced să vândă drâmbe, coveţi, lacăte, fuse ş.c.l.; babele se duc de trag cu sorţii fetelor românce pe la case; flăcăii merg de joacă ursul prin ogrăzile boierilor; şi numai nevestele rămân la şatre pentru ca să gătească de mâncat, în vreme ce copiii lor aleargă goi pe câmp jucând tananaua.
“In ceea ce priveste mancarea lor”, scrie Octav G. Lecca, “se multumesc cu ce au si ce gasesc. Cand ocaziunea li se ofera, iei fura de pe la locuitori paseri si animale domestice. Animalele moarte natural precum si cele aproape consumate de foc li se par preferabile”. Conform jurnalistului englez Bayle St. John, “Tiganii nu folosesc farfurii si linguri, ci inting cu degetele direct in ceaun, apucand o bucata de mamaliga sau de carne, pe care o racesc in palme pana cand o pot inghiti. Femeile si copiii mananca dupa barbati, care imediat ce se satura se intorc la fumatul pipei si, daca si-o pot permite, la bautura”.
Din aceeasi perspectiva rasista, Lecca descrie locuintele sclavilor drept “ultima conceptie a desordinei: fum, intunerec, murdarie, sdrente, copii, oale, tot felul de lucruri stau raspandite unele peste altele in cabana Tiganului. […] Averea lui in lucruri consta in ramasite aproape de neservit, din care o buna parte ie de furat sau pomana dela locuitori”. Felix Colson, la randul sau, descrie bordeiele sclavilor asttfel: “Acoperisurile sunt facute din crengi si noroi; peste care creste iarba. Cel putin zece oameni traiesc impreuna intr-o coliba. Ei nu au mobila, ci doar un ceaun, un ulcior, o singura lingura, un singur cutit, cateva piei de oaie si paturi ponosite […] in lipsa de lemn, focul se face cu balegar. Ploaia intra prin acoperis, si reumatismul ii urmeaza. Nu exista apa curata nicaieri, si totusi boierii ii dispretuiesc pe tigani pentru ca sunt murdari.” Un document din 1839, constatand prinderea unor romi ursari ratacind prin ocolul Carligatura din Moldova, inventariaza “averea lor ce se gasia cu dansii”;aceasta consta in “3 cergi, 1 satra, 1 tol, 2 gaini, 2 perechi ciocane, 1 leduna, 1 topor”.
Unul dintre foarte putinele documente in care mai putem regasi vocile robilor este o petitie din 1863, adresata Mitropolitului Tarii Romanesti de catre cincizeci si trei de familii de rromi sclavi ai statului, mutati la venirea iernii de pe o mosie a Mitropoliei pe una din mosiile de campie ale clucerului Iordache Roset, “fara nici unul dintre bunurile lor, fara posibilitatea de a-si practica mestesugurile, de a-si asigura hrana si de a plati birul”. Acestia “cer ingaduinta pentru a reveni la locuintele dinainte, unde, la venirea primaverii, ar putea face caramida pentru care au luat bani in avans”:
“Cu lacrimi, ingenunchind inaintea milostivirii Preasfintiei Voastre, amarat ne tanguim, ca noi cincizeci si trei de familii de tigani domnesti, fiind statorniciti cu locuinta pe mosia Gherghita a Sfintei Mitropolii de patruzeci-cincizeci de ani si mai bine, ne-am avut lacasurile noastre la un loc si toate trebuincioasele inlesniri pentru hrana vietii unui tigan, adica locuri de aratura pentru bucate, livezi de fan si de pruni si indemanarea la a face mestesuguri, cum lucru de fier, de var si caramida dupa care si cu foarte indeletnicire ne platim birul nostru. Si vietuiam multumiti, bucurandu-ne si noi de toate slobozirile unui tigan statornicit. Dar dijmuiti fiind cum se vede de aceasta bucurie, am vazut in anii trecuti cu mare salbaticie si fara catusi de putina milostivire de om (ce trebuie sa fie zididta in inima fiestecaruia) ne ridica si pe noi statornicitii in asemenea pamant si sub cuvant de statornicie ne departeaza de folosurile noastre si ne duce in campiile Ialomitii si ne sileste a ne aseza pe proprietatea dumnealui clucerului Iordachi Ruset, unde indemanarea mestesugului nostru lipseste cu totul. Si ne pune a ne apuca in varsta trecuta sa facem case si lucruri ca oe cei insurati de curand, pentru aceasta desi am dat nenumarate jalbe, plangandu-ne importiva unei asemenea derapanatoare catre noi urmare, cu departarea adica de locurile dobandite cu munca din tineretile noastre si asezarea la varsta trecuta in pamant strain cu totul departat si neindemana, dar in zadar caci nu am facut niciun folos. Ci cu chipul ce aratam ne-am facut ridicati, si goniti dupa urma cu dorobanti pana ne-au dus acolo numai pe noi cu trupurile noastre, iar dobitoacele noastre ni le-au poprit de catre domnul serdar Sihleanu arendasului Gherghitei. […]Caci dupa ce vreo cativasi au murit, nedeprinsi fiind cu locuri unde lemnele lipsesc cu totul, apoi si noi cei ce am mai ramas santem foarte vrednici de tanguit.”
Familia in sclavie
“In cultura traditionala a rromilor totul graviteaza in jurul familiei, unitatea primordiala a organizarii sociale, sistem de grupuri familiale, unitate economica, in cadrul careia se manifesta solidaritatea si controlul factorilor lucrativi, structura educationala care asigura reproducerea, siguranta sociala si protectia individului. In situatii de dificultate, familia reprezinta permanenta”, afirma etnologul de etnie rroma Delia Grigore.
“A fi parinte reprezinta […] o obligatie în fata societatii si o responsabilitate fata destramosi si propria identitate. În aceeasi paradigma mentala, copilul traditional trebuie sa fie supus, docil, disciplinat, gata sa îndeplineasca întocmai asteptarile parintilor sai.[…] Aceste roluri conjugal – parentale se adopta, se învata si se perfecteaza prin exersarea lor în propriul nucleu familial. Fiecare individ îsi preia rolul corespunzator si de exercitarea lui corecta depinde stabilitatea familiei. ”
Pentru rromii traditionali, “experienta solitudinii este mai rea decat moartea”; intr-o cultura in care, conform Deliei Grigore, “exista credinta ca un om nu moare cu adevarat daca nu este uitat, deci traieste atâta vreme cât oamenii îsi aduc aminte de el”.
Separarea, cu cruzime a familiilor de romi, vanduti dupa bunul plac al stapanului, putea fi justificata doar printr-un discurs rasist, in care romii sunt priviti ca fiinte subumane, lipsite de valori morale, in cultura carora familiei i se acorda putina importanta. O mostra de astfel de discurs rasist gasim, de exemplu, la Octav G. Lecca, care descrie casatoria intre rromi ca “o icoana fidela a moravurilor desfranate pe care le au. Ea se face fara nici o regula, fara ceremonie, si de cele mai multe ori acest soiu de concubinagiu se ispraveste cu bataea si izgonirea sotiei”.
Dela varsta de 3 sau 4 luni, mama nu mai tine pe copil in brate, ci il poarta pe spate”,scrie Lecca.
“Copiii sunt invatati la tot felul de munci; de la varsta de 3 ani iei incep sa umble goi si desculti, si din partea mamei nu prea vad ingrijire. […] Educatiunea copiilor ie tot atat de neglijata ca si imbracamintea. […]Dupa cum parintii n-au primit nici-o instructiune sau educatioune morala,-[…] lasa in voia naturii si pe copii, fara a le da cea mai mica inchipuire de Dumnezeu si de morala […] Despre ingrijirea atat a mintii cat si a corpului, ingrijesc ca de toate. Obiceiurile de a fura si de a se da de-a tumba pentru bani ie invatat repede, indata ce copilul a atins varsta de vreo cinci ani. Tot atunci, parintii il invata sa joace intrun picior. La varsta de 12 sau 13 ani, iei invata dela tatal meseria acestuia, pe care o prind repede. S-ar parea ca conform unei astfel de cresteri, Tiganii nu tin deloc la copii; din contra, iubirea filiala ie sadita la acest popor. O proba ca Tiganii tin la copiii lor ieste aceea, ca in Ungaria chear pe la inceputul secolului acestuia, daca un Tigan nu platea o datorie, i se luau copii. Acesta iera un mijloc eficace ca creditorul sa fie satisfacut”.
Putem observa, in acest pasaj al lui Lecca, discursul rasist care a justificat, de-a lungul istoriei, cinci secole de sclavie si care deseori acum este folosit pentru a justifica marginalizari si exploatari contemporane: robii sunt privati, prin exploatarea muncii, saracia extrema si lipsirea de orice fel de drepturi, de posibilitatea de a avea o viata de familie sau a isi educa copiii. Aceeasi lipsa a unei vieti de familie “civilizate” este, in acelasi timp, intrerpretata ca o dovada a inferioritatii intrinsece a romilor, care justifica, la randul sau, continuarea exploatarii si a lipsirii de drepturi.
In contextul centralitatii familiei in cultura traditionala roma, probabil una dintre cele mai profunde traume ale experientei de a fi sclav este legata de efectele robiei asupra familiei. Tot asa cum era lipsit de dreptul la proprietate sau la uzul muncii sale, robul nu se putea bucura nici de dreptul la viata de familie. In sclavie, rromii se puteau casatori doar cu acordul stapanilor; in cazul in care sotii aveau stapani diferiti, acordul ambilor stapani era necesar. In acest caz, de obicei, unul dintre stapani pastra intreaga familie, fie cumparand robul care urma sa vina pe mosia sa, fie primind, la schimb, un alt sclav (textele pravilelor din secolul al XVII-lea specifica “tigan pentru tigan, dupa cum este legea”). Alteori, mai rar, in cazul laiesilor care plateau tribut stapanilor, sotii continuau sa plateasca dajdia separat. Daca robii se casatoreau fara acordul stapanilor, sau daca stapanii nu ajungeau la o intelegere, sotii erau separati cu forta, iar copiii lor impartiti intre stapani. Codul lui Mavrocordat, in 1743 interzice separarea sotilor; permitand in continuare stapanilor sa imparta intre ei copiii rezultati din casatoriile sclavilor. Separarea parintilor de copii prin vanzare, donatie, schimb etc. este interzisa in Sobornicescul Hrisov din 1785 in Moldova si in 1757 in Tara Romaneasca; dar legea se respecta arareori. Atat Elias Regnault in ‘Histoire des Principautes Danubiennes’ cat si Vasile Alecsandri in ‘Galbenul si Paraua’ mentioneaza sclavi separati de parintii lor prin vanzare, in secolul al XIX-lea.
Conform lui Hancock, au existat, cel putin uneori, cazuri de casatorii fortate intre robi, aranjate de stapani, cu scopul de a produce copii care sa fie, la randul lor, sclavi. Felix Colson descrie o astfel de situatie, pe o mosie pe care fusese invitat in anii 1830; barbatul si femeia erau adusi in lanturi, zbatandu-se, in fata preotului; autorul paraseste mosia dezgustat, “ca si cand as fi asistat la un sacrificiu uman”.
O serie de documente de arhiva din 1833, aflate la Judecatoria Judetului Valcea, ne arata povestea a doi sclavi ai Manastiriei Cozia, casatoriti cu aceeasi femeie- Maria, “doica la dumnealui camarasu”. Stan Nacu, sotul Mariei, rob al manastirii, isi castiga existenta muncind in ocna de sare (probabil, Ocnele Mari); munca sa era platita, el fiind obligat sa plateasca dajdie manastirii. Atunci cand ocna se inchide, Stan este fortat sa plece “ca sa-si agoniseasca hrana vietii sale”, lasand-o in urma pe Maria, fara mijloace pentru a se intretine. Atunci cand se intoarce, Stan o gaseste pe Maria casatorita cu un alt rob al manastirii, Dumitru Galca, un vaduv cu trei copii. Nacu se prezinta in fata judecatorului, care stabileste ca “nefiind vina de despartanie, s-au gasit cu cale la provlimile paratei ca barbata-sau sa-i faca casa de lacuinta, si, dupa puterea sa, sa-i aduca cele trebuincioase, indatorandu-se a petrece in unirea caznicii nedespartiti”. Dar, arata raportul judecatoriei, “dupa ce au esit de acolo, n-au mai vazut-o a merge la dansul, ci s-au incardat cu acest Dumitru Galca […] S-au dus apoi in cateva randuri de s-au jeluit si la maghistratu orasului Ocnii, unde, infatisandu-se cu dansa, au si batut-o pentru netrebnica ei urmare si i-au dat-o in mana de dooa ori, dar ea, naravita rau fiind, au fugit iarasi la [Galca]”. Verdictul judecatoresc hotaraste trimiterea lui Dumitru Galca “[in] surghiun in lunca Giurgiului”, iar Maria este obligata sa se intoarca la Stan Nacu.
Exploatarea sexuala a sclavelor de catre stapani era, deasemenea, o practica des intalnita. Felix Colson descrie scenele dezumanizarii romilor la care un calator strain pe mosiile unui boier roman putea sa fie martor astfel:
“Cand calatorul nostru soseste, este intampinat si invitat sa se aseze pe un divan, si sase femei tinere apar inediat. Discret si cu grija, ele ii spala mainile, in timp ce altele il servesc cu gustari si bauturi. Pielea lor este foarte putin aramie; unele sunt blonde si frumoase. Frumosi sunt si baietii care, in grupuri de trei, ii aprind ciubucul. […] Nefericirea este intiparita pe chipurile lor atat de puternic incat, daca ii privesti, iti piere pofta de mancare. Sclavii tigani au nume crestine- ”Vasile” este cel mai comun, dar sunt strigati si cu porecle: “Faraoane”, “tuciuriule” sau “broscoi” pentru barbati, si “vrajitoare”, “boarfa”, “curva” pentru femei.
Grupul nu se revolta niciodata. Seara, boierul alege pentru sine din cele mai frumoase roabe- si poate sa ii ofere si musafirului una; ceea ce explica existenta tigancilor blonde si cu pielea alba.”
Copiii nascuti din violul sclavelor de catre stapani deveneau, la randul lor, sclavi, si slujeau aceluiasi boier care le abuza sexual mamele.
Pravilele domnesti din secolul al XVII-lea prevad, in baza canoanelor Sfantului Vasile Cel Mare, ca “roaba sau slujnica care se va da ea adineas barbatului, curveaste, poate-se impreuna cu stirea stapana-sau, iar cealea ce sa fac fara de stirea obladuitorilor lor nu-s adevarate”, in timp ce, daca o sclava este violata de stapan, “n-are vina, nice se canoneste”; dar legea nu ofera absolut nicio interpretare sau mentiune pentru fapta stapanului. Din punct de vedere legal, nu exista niciun fel de protectie impotriva exploatarii sexuale sau reproductive a femeilor sclave de catre stapani, prin viol sau casatorii fortate.
Pe de alta parte, conform lui Ian Hancock, sclavii barbati erau vazuti ca un potential pericol sexual de catre romani pentru “femeile lor”: de aceea, au existat cazuri de vizitii sclavi castrati, care transportau cu trasura femeile din aristocratie.
Romii liberi. Netotii
Romii eliberati aveau, ca si romanii, dreptul formal de a detine proprietati sau pamant; dar erau, in numeroase cazuri, lipsiti de orice fel de mijloace practice de a le obtine. Lipsiti de proprietate si neputandu-si castiga existenta, multi dintre acestia s-au vazut nevoiti sa se vanda inapoi in sclavie, pe un pret derizoriu.
Un exemplu in acest sens poate fi gasit intr-un document datand din 1670, aflat in fondul arhivistic al Manastirii Sf. Sava din Iasi:
“† Adec(ă) eu, Motoiu ţiganul, frateli lui Vasilie ţiganul ciobotariul, ficiori lui Toader zlătariul scriem noi şi mărturisâm cu cestu adăvărat zapis al nostru
precum noi am fostu ţigani cumpăraţi de Ionichi egumănul de la sânta mănăstire de
la Sfeti Sava pre banii sfenţii sale şi i-am sluj(i)tu până la moartea sfenţii sale. Iar
cându au fostu aprope de moarté lui, iar sfânţiia sa i-au iertat pre toţi, anume pe
-nostru, Toder, şi pre mama, Bejana, şi pre feciori noştri, pre Vasilie, cel mai
mare, şi pre Loghin, şi pre Dămiian, şi pre Motoiu şi pre soru-noastră, Dumitra. Pe
aceştia, pre toţi i-am iertat eu, la moartea mea, ca s(ă) nu mai aibă treabă altu
egumen sau călugări de la Sfeti Sava cu dânşii. Iar cându au fostu acmu, mai de
curându, iar eu, Motoiu, am cădzut la o nevoie şi la închisoare, ce n-am avut unde
năzui, ce am năzuit la sfenţiia sa egumenul Samoil de m-au plătit capu, ca să fiu
dirept rob şi şărbu eu şi cu feméia mea, cu Măriia, şi cu copi(ii) mei. Iar de mene
iaste chezéş frate-meu, Vasilie, şi de Vasilie iaste Driul giudele şi Târşea giude.”
Alteori, afirma istoricul de etnie rroma Petre Petcut, parintii rromi au fost fortati de foamete sa isi vanda copiii in sclavie. Conform autorilor Petcut, Grigore si Sandu,
“seful familiei este în masura sa-si vânda copiii dupa bunul plac. In 25 ianuarie 1647, Ibraim Cacemac si Husu, frati, tigani turciti surlari, care umblau prin tara, il vând cu 14 taleri egumenului Pahomie de la Manastirea Sadova pe Husain, fiul fratelui lor Carali, înecat în Dunare. La 18 ianuarie 1620, Stanciu baiasul o vinde pe tiganca Brândusa negustorului Necula si fratelui sau Gheorghe pentru 1600 aspri. La 20 august 1646 Dobre si Neaga, soti rromi, eliberati din robie, îsi vând fata lui Melchisedec, egumenul Manastirii Câmpulung, pentru 17 ughi, deoarece se casatorise cu un rob rrom al manastirii. In urma casatoriei cu un rob, ea ar fi devenit, oricum, roaba a manastirii”.
In paduri traiau si netotii, romi liberi, dar exclusi din societate si economie; acestia traiau in grupuri mari (20-30 de familii), si nu aveau animale de povara sau carute. Priviti ca o amenintare la adresa societatii, acestia sunt descrisi de catre autoritatile si autorii romani cu ostilitate si dispret. Alexander G. Paspati ii descrie ca fiind “cei mai salbatici din neamul tiganesc, traind doar din furturi si jafuri, hranindu-se cu carnea cainilor si pisicilor; ei dorm pe pamantul gol sau in grajduri abandonate si nu poseda niciun fel de proprietate”. Zvonurile cum ca netotii ar fi practicat canibalismul reflecta aceeasi atitudine. Desi descrisi de catre romani sau alti europeni in termeni profund dezumanizanti, Hancock considera netotii ca fiind “adevarati eroi ai unui neam in sclavie, care au scapat de sub subjugarea [stapanilor] si au trait in conditii de extrema adversitate pentru a-si pastra libertatea si demnitatea”.
Un raport emis de Vornicia Temnitelor din Tara Romaneasca in 1836 mentioneaza atat netotii cat si sclavii fugiti de pe mosii, care “s-au impartit fugind sa tainuiesc prin satele judetelor fara a sa mai putea gasi”, cerand vornicilor tuturor satelor “de a da adesea cu strasnicie cuviinciosul nezam lacuitorilor de prin toate satele spre a nu mai ingadui preumblarea unor asemenea tigani, ci pa data ce sa va ivi sa-i prinza si sa-i triimita prin ocarmuire la Vornicie”.
Concluzii
Secolele de sclavie au produs o trauma persoanelor rrome pe care persoanele de etnie romana nu si-o pot nici macar imagina. Opresiunea rromilor a continuat, in diverse forme, mult timp dupa abolirea sclaviei. Toate aceste sute de ani au avut profunde efecte asupra structurii societatii din Romania, asupra modului in care grupul majoritar si cel minoritar interactioneaza si se percep unul pe celalalt si asupra relatiilor de putere existente si acum intre romani si rromi.
Ian Hancock vorbeste despre statutul marginal, de paria, al rromilor in societatea romaneasca contemporana: “Statutul de paria”, scrie Hancock, “inseamna lipsa apartenentei”- esentiali pentru economia secolelor de sclavie, rromii au fost in acelasi timp profund marginalizati si oprimati. “Sindromul, sau multiplicitatea factorilor aflati in spatele acestui statut de marginalizat” conduce la un ciclu al excluderii sociale, rezultat al secolelor de opresiune si perpetuand, in continuare, opresiunea rromilor. Din acest punct de vedere, cele cinci secole de sclavie au consecinte profunde asupra rasismului institutionalizat in societatea romaneasca contemporana. Daca Romania moderna isi are originile in conjuncturile sociale din secolele XVIII-XIX, atunci originile sale nu pot fi disociate de opresiunea sclavilor rromi. Institutiile sociale si culturale din prezent sunt influentate de realitatea sclaviei si a excluderii sociale a rromilor in deceniile post-sclavie. Este iresponsabil sa discutam despre inegaliatea economica si sociala dintre etnicii romani si rromi, sau despre segregarea si excluziunea sociala din prezent fara a constientiza originile istorice ale acestora. De aceea, demersul de a recupera, din documente in care vocea sclavilor se regaseste arareori, o istorie a suferintelor si a exploatarii sistematice, in care sa fie reflectate experientele celor exploatati si oprimati, este un foarte necesar gest in directia atingerii dreptatii sociale.
BIBLIOGRAFIE:
ACHIM, Viorel (2004), The Roma in Romanian History, Central European University Press
ACHIM, Venera & TOMI, Raluca, ed. (2010) Documente de arhivă privind robia ţiganilor. Epoca dezrobirii, Bucureşti: Editura Academiei Române
ALECSANDRI, Vasile (1844) Istoria unui galben, Publicată pentru întâia oară în revista Propășirea; text accesat online viahttps://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_unui_galben
BERCOVICI, Konrad, (1928). The story of the Gypsies. London: Johnathan Cape
CHELCU, Catalina (2015) Marturii Documentare Despre Robie in Moldova (1655-1670), articol publicat pe academia.edu; accesat viahttps://www.academia.edu/9283098/M%C4%83rturii_documentare_despre_robie_%C3%AEn_Moldova_1655-1670_
COLSON, Félix (1839). De l’état présent et de l’avenir des principautés de Moldavie et de Valachie. Paris.
CONSTANTIN, Florina (2007) “Robia în pravilele româneşti ale secolului al XVII-lea. Îndreptarea Legii (1652)”. Revista Istorică, S.N., XX (2009), 1-2, p. 73-100.
GRIGORE, Delia, (2001) ‘Curs de antropologie si folclor rrom / Introducere in studiul elementelor de cultura traditionala ale identitatii rrome contemporane‘, Bucuresti: Credis
GRIGORE, Delia, PETCUT, Petre, SANDU, Mariana (2003) Istoria si traditiile rromilor, Bucuresti: Editura Ro Media.
HANCOCK, Ian (1987), The Pariah Syndrome: An Account of Gypsy Slavery and Persecution,Tucson, AZ: Karoma Pub
,
KOGALNCEANU, Mihail (1891), ‘Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor’. Discurs rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare; accesat via https://ro.wikisource.org/wiki/Dezrobirea_%C8%9Biganilor,%C8%99tergerea_privilegiilor_boiere%C8%99ti,_emanciparea%C8%9B%C4%83ranilor
LECCA, Octav G. (1898), Istoria Tiganilor, Caransebes: Biblioteca Noastra
PETCUT, Petre (2002) Istoria Rromilor, Bucuresti: Ministerul Educatiei si Cercetarii;
lucrare accesata via
http://www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId=1626
POTRA, George (1939), Contributiuni la Istoricul Tiganilor din Romania, Bucuresti: Editura Fundatia Regala Carol I
REGNAULT, Elias (1855) ‘Histoire Politique et Sociale des Principautées Danubiennes’, Paris: Paulin et Le Chevalier
VAILLANT, J.A., (1857). Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens. Paris: Dentu and Cie.
ALTE DOCUMENTE
„Un rob țigan ca plată pentru pomelnic (document moldovenesc din 1562)”, accesat via
[1] Nascuta in sclavie in Bermuda la sfarsitul secolului al XIX-lea, Mary Prince publica in 1838 la Londra autobiografia sa, “The History of May Prince”, relatand abuzurile la care a fost supusa de catre stapanii sai.
[2] Frederick Douglass, nascut in sclavie in Maryland in 1818, evadeaza in Nordul Statelor Unite in 1838; devine preot metodist si orator abolitionist si isi publica in 1845 autobiografia: “ Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave”
[3] |Solomon Northup, afro-american liber din Hebron, New York, este rapit si vandut in sclavie in 1841; regasindu-si libertatea de-abia in 1845. Cartea in care isi relateaza experienta in timpul anilor de sclavie “Twelve Years a Slave”, a fost ecranizata in 2013.
”
Mulţumesc Ralucăi Enescu.
https://revolutianarhista.wordpress.com/
