Vreau să mor. Știu sigur că vreau să mor, că am mai vrut și înainte. Dar de data asta îmi fac budincă de cacao și vanilie. Nu mai am răbdare să le încerc, pe rând. Dar știu sigur că aia de caramel nu mi-a plăcut. Am încercat și nu mi-a plăcut. Nu e pentru mine. E un gust nedefinit. Nu poți știi sigur dacă îți place sau nu. Încearcă să îți facă pe plac, știi că lumea spune că e bun caramelul, așa că îl încerci, nu îți place, dar cum să nu îți placă dacă toată lumea spune că e bun?
Dacă mă arunc de la etajul trei, nu mor. Îmi rup ceva, mă doare, iar ca să urc pe acoperișul blocului am nevoie de cheie. Mereu e nevoie de o cheie. Nicio ușă nu se deschide așa, pur și simplu. Nici aia spre moarte. Trebuie să fii curajos, ca să mori. Iar eu ezit și când trebuie să cumpăr budincă. Ba mai mult, ezit și a doua oară când vreau să îmi fac budincă, trebuie să aleg între ciocolată și caramel, știu sigur că nu mi-a plăcut caramelul și ”poate am greșit. Poate nu știu eu. Că eu sunt defectă. Nu știu nimic. Aleg greșit mereu. Poate de data asta îmi va plăcea”.
Și aici nu cunosc niciun doctor care să îmi prescrie Xanax, vreo două cutii. Că m-am gândit eu. Așa e cel mai bine. De ce nu am făcut-o pe cea de ciocolată? Înghit. Așa, fierbinte. Doar să se termine odată. Bine că m-am ars pe limbă și nu mai simt gustul. Iar filmul ăsta chiar mi-ar plăcea dacă aș putea să îl văd. E totul difuz. Și mă arde limba. Iar timpul nu îl putem da înapoi. Nici cuvintele nu le ștergem. Faptele le spălăm. Unde am dat o palmă, putem pupa cu iubire. Și trece. Dar cuvintele sapă, și sapă, și sapă. Și pot sta pe pervazul geamului și în câteva secunde nu aș muri, dar aș fi inconștientă și ele tot ar săpa adânc, în suflet. Hââârș, hâââârș. Aveam doișpe ani când dentistul ăla mi-a scos nervul pe viu. Urlam. Plângeam și într-o limbă ce s-ar fi vrut română, îl imploram să se oprească. S-a oprit. Când a terminat. Iar eu am adormit în mașină, pe banchetă din spate. Nu îmi mai amintesc cât de tare m-a durut. Dar azi noapte nu am închis un ochi. Habar nu am ce m-a durut m-a tare: nervul scos pe viu sau cuvintele. Mă durea pe burtă. Pe stânga. Pe dreapta. Tălpile, când măsuram holul și bucătăria. Când stăteam în cur și priveam în gol. Ochii și curul și golul.
Nu ai cum să pupi suflet, știi. Oricât am vrea. Nu le putem pupa. Că nu-s mâini sau spinări sau obraji. Sunt suflete și nu le poți atinge. Nici ține în căușul palmei. Metaforele-s frumoase. Dar noi vorbim aici de viață, care-I departe de a fi poezie. Care-I antonimul poeziei? Probabil exact asta: viața.
N-ai cum să o iei mereu de la capăt. Nu știu de ce. Așa simt. Că pur și simplu nu ai cum. Uneori trebuie să te oprești. Iar mie haltele mi-au displăcut profund, mereu. Ca și gările. De fiecare dată când urc în tren abia aștept să ajung la destinație. Cum ar fi să mi se pună așa, pata, că eu nu mai pot, și să cobor în gară la Filiași, de exemplu? Nu știu pe nimeni acolo. Cu siguranță nu aș avea bani să iau bilet la următorul tren și aș rămâne suspendată într-un spațiu necunoscut. Așa că vreau destinație. Una certă. Iar de la etajul trei, dacă te arunci, nu ai cum să mori. Doar dacă te arunci așa, cu avânt, și cazi direct pe asfalt. Dar n-ai pervaz și nu ai de unde să îți iei avânt. Cazi printre pomi și pe zăpadă, iar asta atenuează căderea și maxim-maxim îți frângi niște coaste, îți rupi un picior și apoi toată lumea te compătimește ori acuză că ai vrut să atragi atenția. Ce naiba. Măcar în moarte puțină decență!
Cât de sigură am răspuns, când m-ai întrebat: ”Crezi că e ceva dincolo?”. ”Da. Ce e în noi, aia e dincolo”. Și mi-e teamă. Iartă-mă. Poate am mințit. Dar poate nu am știut că mint. Poate doar am vrut să cred. Și să mă mai ierți pentru că, îți jur, am vrut să fiu fericită. Ai văzut că am vrut. Dar mă simt ca atunci când profesorul nostru de matematică ne dădea probleme la geometrie și trebuia să îmi imaginez dreptunghiuri și pătrate în spațiu și nu reușeam nicicum. Și mai apoi, la liceu, trebuia să ies la tablă și să rezolv probleme cu funcții ori ecuații de gradul trei și mă uitam la tablă, țineam creta în mână și încercam. Încercam cu toate puterile să îmi amintesc ceea ce învățasem pe de rost. Dar în matematică nu e așa. Înțelegi ori nu. La fel e și cu fericirea. Știi au ba. Singura diferență e că profesorii de matematică mă iubeau și îmi dădeau mereu câte o mână de ajutor ca să iau notă de trecere, ba mai mult, să nu îmi strice media. Viața nu-I așa. Nu îți șoptește și nici nu te îți dă indicii. Trebuie să te descurci de unul singur. Iar eu, se pare, sunt o corijentă incorigibilă, oricât aș exersa. Că uite, n-am învățat nimic. Nu. Greșesc. Am învățat. Pe de rost. Dar n-am înțeles. Și ăla e tot șpilu`.
-De câte ori poți muri într-o viață?
-Zilnic.
