Știuleții sub asediu

(Foto de aici)
Începuse să-mi placă la bunica de Pocoleni, fără a uita de satul dintre dealuri cu miros de struguri copți în care venisem pe lume. Creșteam văzând cu ochii și fiecare an în care tata spunea ”nu” dorinței mele de a pleca într-acolo mă durea. Însă dincolo de refuzul tatii mă durea dorul de ulițele primilor ani de viață, de plimbările prin pădure, de mustul dulce de la început de toamnă și de murele dulci. În visele și dorurile mele o transformasem pe bunica din partea tatii în zâna cea bună, pe care o rătăcisem prin asfaltul orașului ce mă subjugase și în teama tatii de a mă lăsa să circul singură cu trenul.
Dorul de începuturi, adânc și greu, nu mă împiedica, însă, să mă bucur de vacanțele la bunica din partea mamii, mai cu seamă că descoperisem că era o persoană uimitor de iubitoare sub masca rigidă.
– Ce zici, stăm vreo câteva săptămâni la bunica?, m-a întrebat Florina, verișoară din partea rudelor mamii, pe care o descoperisem imediat după mutarea la oraș și care se transformase în confidentă și cea mai bună prietenă.
– Sigur că aș vrea. Dar tu crezi că mă lasă tata? Îl știi cum e. Să stau acasă sub ochii lui….
– Lasă că-l pun pe al meu să-l convingă. O fi nenea Nelu sever dar nu-i rezistă tatălui meu iar tata nu-mi rezistă mie, mi-a explicat râzând, Florina, o schemă complicată prin care puteam înfrânge și păcăli voința tatii.
Nea Mircea, tatăl Florinei… Fain bărbat și tată. Hazliu, pus mereu pe șotii de parcă viața era o continuă veselie, avea o anume putere în fața tatii, pe care începusem să o pricep din frânturile lor de conversații, cu toate limitele impuse de vârstă. Când ai mei cumpăraseră casa din Fălticeni, vânzarea s-a făcut pe numele părinților Florinei întrucât tata mai avea încă în proprietate casa de la Păncești iar sistemul comunist nu-ți permitea să deții două case. În fapt tata vânduse casa din satul natal lui Costache, fratele lui cel mic, care se căsătorise între timp, însă nu știu din ce motive nu încheiaseră acte la notar. Au semnat doar o zdelcă de mână. Până când avea să se facă legal, casa de la Fălticeni urma să rămână pe numele părinților Florinei. Mai mult, o parte din pământ nici nu avea cum să fie vândut la notar pentru că depășea suprafața de 400 de metri pătrați pe care permitea Ceaușescu să o ai în proprietate. Așa se face că tata avea o grădină de 800 de metri, din care 400 cu casa erau pe numele lui Nea Mircea și tanti Axinia iar 400 metri le deținea la marginea legii, printr-un act sub semnătură privată – o situație cu care a trebuit să trăiască până la Revoluție.
Florina avusese dreptate, după cinci minute de vorbă la telefon, Nea Mircea l-a convins pe tata să mă lase la Pocoleni. La capătul celălalt al firului se auzeau chiotele verișoarei mele care nu-și putea reține bucuria.
– Bunicăăăă, am venit!, ne-am anunțat zgomotos sosirea.
– Da’ ghini. Șî!? Ce ar trebui să fac, să mă rostogolesc de plășheri ca o mingi?, ne-a tăiat entuziasmul buna, cu aceeași răceală cu care mă întâmpinase cu ani în urmă, la prima noastră întâlnire. Femeia cu părul complet alb și riduri groase sub ochi părea un sloi de gheață. Numai că nu mă mai speriam de rigiditatea ei, anii trecuseră și începusem să o cunosc dincolo de carapacea în care se ascundea. Nu mă mai înspăimânta vocea înghețată. De fapt, se bucura din tot sufletul de venirea noastră, mai cu seamă că tanti Anișoara se măritase și plecase după soț, la Suceava. Era singură și bătrână iar venirea noastră îi încălzea inima chiar dacă nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu ne certe pentru ceva. Ce-i drept, avea și de ce.
– Ce naiba facem azi?, am întrebat-o pe Florina, trezită din somn dis-de-dimineață de un cocoș harnic, care urla chiar sub geam.
– Habar n-am! Nici bunica nu-i acasă, mă tem că-i dusă prin vecini pe la ceva parastase. Știi că le are cu morții, mi-a zâmbit vară-mea. Cine știe când se întoarce!
– Hai în grădină să vedem dacă nu s-au copt prunele!
Zis și făcut. Ne făcea plăcere să fugim de sub asprimea părinților dar când ajungeam la bunica în scurt timp muream de plictiseală. Satul rămăsese aproape pustiu. Tinerii îl părăsiseră în favoarea orașului care se întindea la numai câțiva kilometri, unde locuiau în apartamente din blocuri noi construite de și pentru clasa muncitoare. Pe ulițele colbuite de praf galben mai vedeai câteva babe cu gura știrbă și câțiva moșnegi gârboviți ce-și târau bătrânețea, trăind între munca din grădinile din spatele casei pe care le aveau în folosință de la CAP și slujbele de la biserică. Marea distracție a satului îmbătrânit o reprezentau parastasele. Nunți și botezuri nu se mai făceau de multă vreme. Nici copiii celor plecați nu dădeau pe la bunici în vacanță, mult mai interesant li se părea asfaltul, cofetăriile și plimbările pe șpațirănul din centrul târgului. Numai noi două ne rugam vară de vară de părinți să ne lase la bunica. Era locul nostru secret unde ne povesteam visele, fără să ne fie frică că vreunul dintre părinți ne întrerupe povestirea. Bunica ne lăsa în apele noastre, văzându-și de treburi.
În grădină copacii își aplecau crengile până la pământ, obosiți de greutatea fructelor. Prunii, așezați pe marginea terenului, ca un gard dăruit de natură, ne așteptau veseli, îmbiindu-ne să ne cățărăm până în vârf spre a descoperi vreo prună mai harnică, care se colorase înaintea celorlalte. Mușcam cu poftă din ele, strepezindu-ne dinții. Erau mai mult gorgoaze decât fructe bune de mâncat.
– Uite, vezi pe creaga din dreapta, sunt vreo două mai copticele, ne îmbiam una pe alta, hotărâte să deposedăm copacul de orice prună dată cât de cât în pârg.
– Auzi? Tu ai observat ce știuleți faini are bunica?
– Da, și? Ce să facem cu ei? Încă nu sunt buni de copt sau fiert, i-am încercat și ieri.
– Așa e! Dar am putea să-i facem fiecăruia codițe. Nu vezi ce mătase lungă au? Are bunica într-o cutie mare o grămadă de elastic. Numai bună. Unora le facem codițe, altora coc. Hai, vedem care dintre noi are talent la coafat!
Florina avea dreptate. Mă săturasem să-mi sucesc gâtul după câte o prună ce-și schimbase culoarea numai în mintea noastră iar gura îmi era pungă de câte verzături mestecasem. Cărțile pe care le cărasem de acasă erau citite și răscitite și ne ucidea plictiseala. Cum habar n-aveam cu ce să ne omorâm timpul, propunerea Florinei a trezit un oarece interes. Sigur, am fi putut să plecăm, în numai o oră ajungeam în Fălticeni dar asta ar fi însemnat să dăm dreptate tatii care țâțâise când cedase lui Nea Mircea. ”Lasă, lasă, parcă te văd înapoi în două – trei zile, cu coada între picioare, plictisită de nimicul pe care-l puteți face la Pocoleni. Ce naiba vă tot cereți la bunică-ta, nu înțeleg!”
– Hai să coafăm așadar știuleții!, am acceptat oferta, râzând în hohote. Vedem la urmă care dintre noi are mai mult talent.
Am împărțit grădina în două, partea dreaptă urma să o coafeze Florina, partea stânga subsemnata. Am șutit și elasticul pus bine de bunica și ne-am pus pe treabă. Știuleții s-au trasformat în păpuși cu două cozi școlărești, în cucoane care se uitau la noi cu mândrie din înălțimea cocurilor savante sau în domnișoare cu părul prins simplu într-o coadă lăsată liber pe spate. N-am apucat să facem mai mult de două rânduri fiecare, fugind de la una la alta ca să ne admirăm opera, când ne-a oprit glasul rău al bunicii. Nu mai era o mască sub care își ascundea iubirea. Bunica era supărată de adevăratelea.
– Să plecați amândouă acasă! Acum! M-am săturat de obrăzniciile voastre de fiecare zi. Le-am tot admis dar asta este peste poate. Să vă bateți joc de porumbul care este hrana de peste iarnă a găinilor și chiar și a mea, asta n-o pot înțelege. Plecați la mă-ta și la tac-tu, fiecare dintre voi. Și să nu vă mai prind pe aici!
Nici măcar nu ne-a permis să aducem fiecare știulete în forma inițială, așa cum îl găsisem înainte de a intra sub mîinile noastre nebunatice. Iar drumul până la Fălticeni a fost greu și lung. Balansam între hohote de râs și lacrimi numai că plânsul ajungea invariabil câștigător. Ne amuza imaginea știuleților coafați dar ne era atât de milă de bunica! Rămăsese să despletească singură patru rânduri lungi de porumb, supărată și tristă din cauza buclucului produs de mințile noastre copilărești și ștrulubatice. Eram atât de amărâte de alungarea acasă încât pentru prima dată de când făceam drumul pe jos la bunica, am uitat să intrăm în Ghețăria de la marginea Fălticenului. Nu era drum să nu ne rugăm de vreun paznic să ne lasă în răcoarea beciului uriaș, săpat în deal, plin ochi cu blocuri mari de gheață, care ne răcorea numai și numai dacă ne uitam la ele. Câteodată dădeam chiar și peste câte un paznic de treabă care ne lăsa să luăm o bucățică de gheață, desprinsă din blocul mare, pe care o lingeam ca pe cea mai bună înghețată din lume.
În vara aceea n-am mai dat pe la bunica. Ne era frică că ne va alunga din nou. Ne-a iertat greu, abia în toamnă, când a fost sigură să știuleții amețiți de coafurile savante nu suferiseră reparații ireparabile și s-au copt la fel de bine ca și ceilalți.

Berita Situs Judi Online Indonesia