De la începutul acestui an, în presa online din România a început să fie menţionat termenul: „generaţia maşini-unelte”, atunci când se face referire la persoanele cu vârsta de peste 40 ani. Termenul este cel puţin bizar; pentru a afla mai multe, se poate da o căutare pe Google şi se ajunge la badpolitics.ro. Intrând pe acest site, orice om normal şi cu bun-simţ este cuprins de indignare citind frazele mizerabile adresate unor oameni care au realizat ceva pentru ei şi semenii lor.
Iată un exemplu: „Sunt zombie bătrâni, cu mâinile alungite de la căratul intens şi îndelungat al plaselor de rafie, cu priviri fixe, suspicioase, foarte stenici, paranoizi, cu creierul mustind de kominternism, uitaţi de Dumnezeu într-o lume cu care nu mai rezonează şi pe care nu o mai înţeleg. Singura lor raţiune de a exista ţine de satisfacerea nevoii primare de a ingurgita, de a îngloba, de a mânca. Vorbim aici, cu excepţiile notabile, bineînţeles, de generaţia 35+, şi, cu precădere, de cei de peste 40 de ani”. Sau alt exemplu: „Acesta generaţie complet ratată, pierdută, inutilă a ţinut pe loc România în ultimii 23 de ani, a perpetuat la putere o gaşcă penală de politruci kominternişti (de un nivel intelectual şi moral de o precaritate fără precedent în istoria României), cu care culmea, cel puţin aparent, nu s-a identificat, dar nici nu a găsit calea pentru a ieşi din cloaca în care s-a zbătut în toţi aceşti ani”. Iar la un post TV privat (B1), un realizator a strigat la un invitat: „Generaţia dvs. este vinovată de toate relele făcute de comunişti acestei ţări”! Aceste texte, concepute de nişte indivizi inculţi, cu o gândire primitivă, au ca scop propagarea urii în stare pură asupra unui segment al populaţiei României, care este deja marginalizată. Cum? Sa vedem. În România, oamenii care au depăşit vârsta de 40 ani sunt consideraţi incapabili de a mai face faţă rigorilor serviciului, cu precădere în societăţile transnaţionale. Întâi, printr-o „pregătire psihologica” parşivă, li se induce ideea că nu mai sunt buni. Apoi, la evaluările anuale, primesc calificative tot mai slabe, chiar dacă obţin rezultate bune. Dacă se mai întâmplă să aibă un concediu medical, sunt imediat trecuţi pe „lista neagră” a concediaţilor. După concediere, începe calvarul: căutarea unui alt loc de muncă este o treabă sortită eşecului, pentru că sunt invariabil refuzaţi. Numai pe motiv de vârstă! Iar după ce expiră cele 12 luni ale indemnizaţiei de şomaj, situaţia devine cu adevărat dramatică. Mulţi dintre ei, având o mică moştenire la ţară (o căsuţa plus un lot de pământ), îşi vând apartamentele de la oraş şi se retrag acolo, ducând o existenţă de multe ori precară. Singurul venit pe care-l pot obţine este o pensie anticipată sau o pensie de boală, până la împlinirea vârstei de pensionare. Problema este următoarea: aceşti oameni au fost activi până în momentul concedierii, au acumulat o experienţă, mai ales muncitorii cu înaltă calificare, maiştrii, chiar şi inginerii. Şi, dintr-o data s-au trezit complet nefolositori, pentru că nimeni nu mai are nevoie de ei, că vocea lor nu mai contează, că datorită propagandei pe care am descris-o anterior sunt interpelaţi de către cei tineri cu epitete ca: „boşorogi”, „fosile comuniste” şi alte asemenea porcării. Iar toate astea macină sufletele acestor oameni, ducând încet şi sigur la boală (fizică şi psihică), apoi la moarte lentă. Aceasta este „ieşirea din sistem pe cale naturală”, despre care se şuşoteşte pe la colţuri, dar este cât se poate de reală. Se pune întrebarea: ce rău au făcut aceşti oameni? Cu ce au greşit de sunt trataţi în halul ăsta? Poate că isteria acelui moderator TV când punea în cârca acestei generaţii „comunismul malefic” ne-ar putea da un indiciu… Înainte de toate, aceşti oameni s-au născut, au învăţat şi au muncit în perioada acestui „comunism” care de fapt era acea orânduire socialistă de care ştim cu toţii. Iar în socialism s-a muncit şi s-au realizat multe obiective, în industrie şi agricultură, construcţii, infrastructură etc. De aici provine această denumire spusă în zeflemea: „generaţia maşini-unelte”! Exista protecţie socială, asistenţă medicală gratuită, învăţământ gratuit la toate nivelele, inclusiv în limbile minorităţilor. Orice om, chiar dacă provenea din familii cu venituri modeste, prin învăţătură şi muncă, putea să se ridice pe scara socială. S-au construit multe blocuri de locuinţe, încât aproape fiecare tânără familie se putea muta în casă nouă, contra unei chirii modice. Nu mai vorbesc de faptul că existau locuri de muncă pentru toată lumea! Însă, după 1989, când în cercurile oculte s-a hotărât înlocuirea sistemului socialist cu „capitalismul de cazino”, a început distrugerea a tot ce era productiv. Chiar şi a fabricilor ridicate de capitaliştii de marca dinainte de 1944, fabrici pe care comuniştii nu le-au făcut una cu pământul, ci le-au păstrat, modernizat chiar. Este clar: prin această distrugere sistematică şi propaganda anticomunistă violentă, se urmăreşte o ştergere brutală din conştiinţa naţiei a tot ce a existat înainte de 1989, pentru ca „lumea nouă” formată dintr-un grup restrâns de oameni extrem de bogaţi, cărora marea masă de „sclavi” să le muncească până la epuizare. Iar, prin dictatura banului, celor de jos să le fie aproape imposibil să-şi depăşească umila condiţie hotărâtă de acest sistem malefic. Iar noi, vechea generaţie, suntem periculoşi, pentru că putem povesti copiilor noştri despre tot ce a fost, făcându-i să vadă adevărata faţă a noului sistem, în toată hidoşenia lui! Personal, mi-am dat seama de asta prin anul 2000, când lucram la transnaţionala americană de unde am fost ulterior concediat. Într-o discuţie „la ţigară” cu nişte tineri colegi, aceştia îşi aminteau de bacşişurile (cam 100$) pe care le dădeau pentru a obţine un loc la cămin în timpul facultăţii. M-au întrebat cam cât „mergea darul” pe vremea mea. Le-am replicat că, în anul 1976, când am devenit student, nu am plătit nimic, am avut loc asigurat în cămin, beneficiind din start de bursă integrală (căminul şi masa gratuite, plus nişte bani de buzunar lunar). Bursa mi s-a acordat atât datorită mediei bune de admitere, cât şi datorită veniturilor modeste (părinţii pensionari). Ei bine, pentru această discuţie, am fost chemat a doua zi la departamentul resurse umane, unde mi s-a atras atenţia să nu mai fac APOLOGIA COMUNISMULUI! Iată care sunt preocupările unei asemenea „organizaţii”, preocupări foarte depărtate de a face profit! În concluzie, generaţia noastră nu poate aştepta nimic de la cei care, aflaţi la conducerea ţării, ar trebui să aibă grijă ca noi să fim situaţi pe locul care ni se cuvine într-o societate normală! Încă mai putem face multe pentru această ţară, pentru scoaterea ei din marasmul în care se află! Trebuie să alegem conducători care iubesc această ţară cu adevărat, care să ia odată măsurile necesare pentru relansare şi refacere a tot ce s-a distrus cu bună ştiinţă! Şi care să fie cu spatele drept şi demni, nu să se plece în faţa „indicaţiilor” de la Bruxelles şi Washington! Iar tuturor îndoctrinaţilor care ne împroaşcă de zor cu fel de fel de epitete, le spunem: NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII!” Vocea Rusiei
