Pornind de la această caricatură – simbolică pentru vremurile actuale – constat că autorul a apelat la elemente vizuale explicite referitoare la raportul şi echilibrul dintre popor/societate şi putere. Astfel, grupul de oameni aşezaţi la capătul stâng al scândurii – simbolul Societăţii – crează vectorul siguranţei către omul singur de la capătul drept al scândurii – simbolul Politicianului/Statului.
Observaţi că în grupul oamenilor, doar unul îşi ia tălpăşiţa, făcând notă discordantă cu masa.Părăsirea scândurii de către un individ simbolizează ieşirea cetăţeanului din zona manipulării. Trezit fiind din iluzii, începe să privească realitatea cu ochii larg deschişi, începe să gândească dar şi să ia atitudine diferită de masa încă oarbă. Ceilalţi, manipulaţi într-o revoltă, flutură pancarte, huiduie şi cască gura la minciunile politicianului. „Vânzătorul de poveşti”, atins de sindromul Munchausen, are în mânecă un as: ştie că puterea şi stabilitatea sa este condiţionată de grupul care-l aclamă sau îl huiduie. Şi mai ştie că atâta vreme căt vălul prostiei nu se va ridica de pe ochi, grupul nu va părăsi scândura. Prostimea nu-şi cunoaşte propria putere!!! Grupul NU-ŞI CONŞTIENTIZEAZĂ FORŢA! Fiind deţinător teoretic de forţă şi neînţelegându-şi capacitatea uriaşa de schimbare a destinului, grupul va continua să riposteze cuminţel pe scândură! Ca şi cum ar suferi de amnezie sau acefalie, nu realizează că o simplă deplasare a grupului în afara scândurii ar putea schimba cursul tuturor evenimentelor!
Scândura simbolizează echilibrul dintre putere şi societate; societatea este formată dintr-o multitudine de indivizi, fiecare cu problemele şi nevoile personale iar puterea – adică statul – este reprezentată de un singur om, izolat vizibil de societatea pe care o guvernează. Statul este UNUL, intangibil, impasibil, atoateştiutor şi ZEU peste muritorii care-l aclamă sau îl ponegresc, ignorând faptul că adevărata putere o deţine grupul!!!
Statul este unitar şi predictibil mai ales atunci când un funcţionar de-al său săvărşeşte o faptă reprobabilă. Soluţionarea cauzei îmbracă două forme:
1) întreg aparatul funcţionăresc se pune în mişcare pentru salvarea membrului „dalmaţian”aplicând metode specifice statului mafiot:
- a) va fi „spălat” cu celeritate de orice vinovăţie prin instrumentul numit Justiţie;
- b) va fi promovat în ţară sau în străinătate.
2) dacă migrează spre zona „societăţii” şi va reclama alte nereguli comise de colegii săi,devine brusc şi indubitabil duşmanul numărul 1 al statului şi va fi executat fără milă. După condamnarea răsunătoare dar pestilenţioasă, fostul funcţionar va fi dat ca exemplu pentru potenţialii „trădători” de castă şi i se va rezerva un loc de „cinste” în raportul MCV, elogiindu-se instituţiile statului de către mult prea înalţii „justiţiari” europeni !!!!
Întorcându-mă la caricatură, remarc neputinţa omului politic/statul veşnic dependent de grup/societate. Statul supravieţuieşte exclusiv datorită cetăţenilor contributori; odată ce majoritatea îşi retrage sprijinul, statul intră în colaps, moare. Statul, în raport cu cetăţeanul, are o vulnerabilitate mult mai accentuată . Aceasta nu poate fi nici înlocuită şi nici neglijată. Dacă grupul/societatea ar părăsi capătul stâng al scândurii, echilibrul s-ar rupe total şi politicianul/statul ar dispărea din peisaj. Individul izolat – statul – nu ar trebui să mizeze continuu pe prostia şi inacţiunea grupului care-l ţine în viaţă. Evenimentele au ajuns atât de grave încât o implozie urmată de potop poate avea loc oricând.
Când un stat nu-şi mai poate îndeplini atribuţiile constituţionale faţă proprii cetăţenii, se impune o revoluţie majoră, singura capabilă să schimbe radical sistemul de guvernământ şi politicienii.
https://romaniafarajustitie.wordpress.com/
