Apeluri ciudate

Sună telefonul, așezat lângă laptop, pe măsuță. Mă uit la ceas, 21,45. ”Cine poate fi la ora asta?” Mă cuprinde îngrijorarea, la ceas atât de târziu nu poate fi decât ceva de rău iar la celălalt capăt cineva care îți aduce vești triste. Mă uit la ecran: ”Secretariat”. Doamne, oare la care dintre ei o fi telefonul și ce i s-a întâmplat!? Mă trec fiorii. Într-o fracțiune de secundă îmi trece fugitiv prin memorie un alt moment când, mult prea de dimineață, tot la un sfârșit de săptămână, a sunat telefonul și… a trebuit plâng după o tânără secretară, un copil extraordinar care a plecat spre stele într-un accident de mașină, zdrobită pe șoselele unei patrii condusă de neputincioși care n-au știut a ne face în 25 de ani autostrăzi. Răspund cu emoție, ”alo!, alo!” dar din partea cealaltă nu-mi răspunde nimeni. Insist, din ce în ce mai febrilă. Nimic, tăcere. Închid, hotărâtă să sun înapoi. Deja mă doare capul iar mâinile îmi tremură.
Trece o fracțiunea de secundă, nu apuc să sun când sună din nou telefonul. Mă reped la ecran ca apucata, aproape să îl scap pe jos. Nu, nu mai scrie ”secretariat”, e afișat numele unui client. ”Un client?, vineri seara, la ora asta?”, îmi spun intrigată, aproape vorbind cu voce tare. Nici n-am timp să-i răspund lui Virgi care mă întreabă, la fel de nedumerit, ”Cine naiba te sună la ora asta”. Las pe mai târziu apelul către telefonul aflat la unul dintre angajații mei și răspund apelului. De la capătul celălalt, o voce îngrijorată mă întreabă:
– Doamna notar, m-ați sunat?
– Eu?, nu, în nici într-un caz, îi răspund clientului meu. Dumneata m-ai sunat pe mine.
– Da, eu. Dar v-am sunat pentru că acum câteva secunde am primit un apel de la dumneavoastră, am răspuns și de la capătul celălalt nu se auzea nimic.
– O fi fost o greșeală, eu nu v-am sunat, îi spun sec și închid din ce în ce mai nelămurită.
”Ce-o fi, Doamne, doar o coincidență?”. Mă scarpin în cap, neștiind dacă să mai apelez telefonul înscris în agendă ”secretariat” sau să mă opresc. Mă gândesc câteva secunde și mă opresc, ”iar ne bagă apeluri cei de la Orange sau ne ascultă securitatea”, îmi zic. Pentru că… îmi aduc minte de o întâmplare mai veche.
Cu câțiva ani buni în urmă, într-o dimineață superbă de primăvară. Locuiam în București, într-o căsuță cu teren puțin, pe care înghesuisem câteva floricele. Ne-am trezit devreme, soarele pătrunsese hoțește prin perdelele subțiri de la ferestre și ne-a făcut cu ochiul. Virgil s-a apucat să facă cafeaua, destul de somnoros, iar eu am ieșit în curte să ud floricelele care își scoseseră timid capul la lumina voioasă a soarelui.
– Gata, cafeaua e gata, hai!, m-a adus înapoi în casă glasul lui Virgi, ajutat de aroma de cafea îmbietoare, pe care o simțisem prin ușa lăsată deschisă.
– Bine, vin, oricum mă jucam, pământul e încă reavăn, nu-i trebuie prea multă apă. Și nici nu-s prea trează, am ochii cârpiți de somn.
– Mie-mi spui! Dacă nu era soarele ăsta năzdrăvan, aș mai fi dormit măcar o oră.
Într-un living micuț, aranjat dintr-un vechi hol, se afla așezată la geam o măsuță de cafea iar de o parte și de cealaltă a ei, două fotolii uriașe, făcute manual de un meșter de la munte, de care eram tare mândră. Pe măsuță, dragul meu drag pusese ceștile de cafea cu licoarea dumnezeiască care aburea ca o vrajă și, între cele două cești, tronau două telefoane mobile, unul lângă celălalt.
Nici nu ne-am așezat bine că au început să sune ambele telefoane, în același timp. Ne-am uitat unul la altul, eram patru ochi care își transmiteau același lucru, ”cine dracu mă sună la ora asta?”. Am pus mâna fiecare pe propriu telefon și am exclamat amândoi, într-un glas:
– Tu mă suni pe mine? Cum se poate asta?
Am lăsat telefoanele jos pe măsuță, unul lângă altul și le-am privit prostiți. Ecranele ambelor aparate ne arătau clar și fără echivoc că Lili îl suna pe Virgil și Virgil o suna pe Lili. Două telefoane pe care nu le atinsesem hotărâseră să se sune unul pe celălalt, așa, de capul lor, fără să ne întrebe dacă suntem sau nu de acord.

Berita Situs Judi Online Indonesia