„Îl plânge Ardealul, scumpa patrie și poporul român”, așa anunțau gazetarii vremii moartea lui Avram Iancu, în septembrie 1872. Cel supranumit „Crăișorul Munților” a pierit cu o mare durere în suflet: n-a reușit să-și vadă națiunea fericită.
După ce armata maghiară din Transilvania a fost înfrântă, în 1849, de armata austriacă sprijinită de cea țaristă, au fost dezarmate și trupele lui Avram Iancu din Munții Apuseni. Așteptările celui supranumit „Crăișorul Munților” față de răsplata împăratului de la Viena, pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor, s-au dovedit a fi prea îndrăznețe. În ciuda mitului „bunului împărat”,rațiunile politice imperiale nu concordau cu planurile lui Iancu și ale românilor ardeleni.
După ce evenimentele revoluționare s-au stins, Avram Iancu a profesat o perioadă ca avocat.
Avram Iancu, „mortul Națiunii”
Din memoriile profesorului Ștefan Manciulea, aflate în manuscris, aflăm că, după 1860, Avram Iancu „a redevenit blând, copilăros și ascultător. Gheorghe Barițiu l-a văzut în acest timp, bucurându-se de înfățișarea pe care o avea. La rugămintea prietenilor a încercat să-l înduplece să-și reia activitate de advocat. Avram Iancu îi vorbi până la un loc, ca orice om cuminte, normal, răspunzând logic și precis, dintr-odată însă, fixându-l enervat, zise: «Hm, doar nu-i vrea și dumneata să mă aresteze iarăși nemții austrieci?» Vechea fobie nu era încă vindecată”, notează Manciulea în însemnările sale.
Avram Iancu-în centrul imaginii-alături de principalii lideri revoluționari din Transilvania
Anul 1872 îl găsește bolnav și istovit. Câteva luni a fost îngrijit în spitalul din Baia de Criș, pentru o hemoragie puternică. chinuit greu de tusă. În august după un scurt popas în Valea Bradului, a plecat din nou spre Baia de Criș.
„În dinimeața zilei de 10 septembrie nou, 1872 l-au găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, sub streașina unei clăi de fân din ograda brutarului Ioan Stupină, zis Liebe, din Baia de Criș. Apoi corpul neînsuflețit al eroului fu cules de pe iarba înlăcrimată de roua dimineții și înălțat pe un catafalc pompos, în casele advocatului Simionașiu, asesor la sedria orfanală”, se mai spune în manuscris.
Conducătorii Zarandului din acea vreme au hotărât să-l declare pe Avram Iancu „mortul Națiunii” și să-i organizeze funeralii naționale. Anunțul funebral a fost dat în numele Națiunii Române. „Curierii porniți călări în josul și susul văii, către Hălmaj și Brad, purtară în lungul satelor tristul mesaj. În urma lor prinseră a vui clopotele pe toate văgăunele pe toate culmile, și vestea morții lui Iancu se răspândi cu iuțeala fulgerului”, povestește profesorul Manciulea.
„Îl plânge Ardealul, scumpa patrie și poporul român”
Virtuțile marelui dispărut au fost evidențiate în toate articolele publicate în ziarele românești de de dincoace și de dincolo de Carpați.
„Martir al sorții națiunii du-te la masa cea pompoasă a eternei memorii, unde cu eroii lui Ștefan cel Mare și Mihai, mișcați zeii, ca să nu fie târziu a împrăștia toți norii ce vor a întuneca orizonturile vieții naționale, politice, a fraților și nepoților voștri din Ardeal, cari cu pietate vă divinizează. Eternă a ta memorie pe aripile faptelor tale, săpată în istoria națiunii române”, scria „Gazeta Transilvaniei” din Brașov, în necrologul care anunța moartea Iancului.
În ziarul „Federațiunea” vestea morții era anunțată astfel: „Brazii și stejarii plâng, și suspină munții, căci a murit decoarea (podoaba), mândria lor, Iancu, îl plâng muntenii, nedespărțiții săi soți de arme, cu care adeseori, în umbrele munților ținea sfaturi de bătălie, și împreună cu ei se bucura de succesele armelor, și unde seara, înconjurat de resoluții săi tribuni, la via flacără a focurilor se cufunda în cugete adânci. Îl plânge Ardealul, scumpa patrie și poporul român, pentru a cărui nume, libertate și existență, a purtat spada română și a băgat frică și respect în casele boierilor și ale negrilor dușmani, și națiunea întreagă, de la mare până în munți, este în doliu, și varsă lacrimi la scumpul sicriu”.
Din București, ziariștii de la „Românul” scriau: „Plânge tot românul de la munte până la mare” .
Înmormântarea a fost fixată pe ziua de 15 septembrie la ora două după amiază, în cimitirul de la Țebea sub gorunul lui Horia. „Se adunaseră la întristata solemnitate mii de țărani din întreg cuprinsul Zarandului și zeci de delegați în frunte cu primarii și notarii satelor. Când porniră spre groapă, și norodul se închiegă în rânduri de câte patru, cortegiul funerar fu atât de lung, încât capul lui cu praporii, ajunsese în cimitirul din Țebea, iar sfârșitul era în curtea caselor lui Simionaș, în Baia de Criș”, povestește Manciulea în manuscrisul citat.
La moartea sa, printe miile de participanți s-a infiltrat și poliția secretă maghiară, ce ar fi avut ordine clare de la Budapesta: să se infiltreze printre oamenii care îl conduc pe ultimul drum, pentru a urmări starea de spirit a românilor. Erau vizați liderii politici români și oaspeții de peste Carpați. Cu alte cuvinte, chiar și mort, Avram Iancu le dădea fiori ungurilor.
Devenit erou printre moți cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieții, amintirea lui Avram Iancu trezește și azi sentimente și emoții puternice pentru orice român din Transilvania.
(Articol scris de NICU NEAG)
