ȚIPETE INUTILE

Azi am avut treabă la Registrul Comerțului. Stând la coadă (de-ți vine să-ți iei lumea în cap), am ascultat lângă mine o convorbire între un tânăr de vreo 30 de ani și funcționara amabilă, apărută dintr-un birou să-i rezolve problema. El, cam hipsterist, șoptea timid că este delegat de către firmă să să i se elibereze un Certificat constatator din 2005. Femeia, bine hrănită, în niște pantaloni mulați pe picioarele scurte și cărnoase iar în partea de sus cu o bluză până în talie care îi scoteau în evidență șuncile, avea o voce cât un tunet furios pe furtuna care-l trezise din amorțire. Nu era nervoasă, așa înțelegea să-și facă meseria, urlând de se cutremurau geamurile. Simțeam cum în interiorul lui tânărul se face din ce în ce mai mic, ghemuindu-se în încercarea inutilă de a înțelege țipătul.
– Nu exista certificat constatator în 2005. Atunci se dădeau niște anexe. Mergeți la masa aia, scriți pe o coală fix ce anume vreți să vă eliberez și am să vă răspund. Dar să nu uitați să scriți și numărul de la anexă pentru că, dacă nu indicați exact, nu știu cum rezolv. Doar nu mă vedeți pe mine căutând în arhivă tocmai din anul 2005.
Omul nu era surd însă, după privire, era clar că nu pricepuse nimic. S-a dus la masă uitându-se în gol, ca prostul, fără să știe ce cuvinte să mâzgâlească pe foaie. Pivirea tâmpă dădea de înțeles că habar n-avea de unde să afle numărul de la anexa fără de care cererea lui nu valora nimic. Îmi venea să-l mângâi pe creștet, nici eu n-aș fi știut. Strigătele femeii mi-au adus aminte de o altă întâmplare.
Când eram mai tânără și mai proastă, a trebuit să divorțez (nu, nu de acest soț, de un altul). Motivele? N-au nici o importanță. Eram studentă la Drept și profesor de istorie la o școală generală. Acțiunea de divorț am făcut-o singură însă aveam nevoie de un avocat ca de aer, n-aveam timp de stat în instanță până-mi cresc frunze în talpă. În anii imediat de după revoluție era nebunie la Judecătorie, fiecare se judeca cu altcineva de parcă moartea comunismului înviase toate ranchiunele ținute ascunse sub preș. Dacă nu aveai un avocat care să intre în față la Judecătorul de serviciu care primea acțiunile, să ceară dosarul dimineața la termene, te mânca Gaia acolo. Puteai să stai în sală, așteptând să-ți strige grefiera dosarul, așezată incomod pe bancheta de lemn care-ți intra în fese, până îmbătrâneai. O cunoștință mi-a recomandat o doamnă avocat.
M-am întâlnit cu ea chiar pe holul tribunalului. Gemea de lume, o foșgăială agitată de oameni care alergau de colo – colo, vorbind, plângând, râzând.
– M-a trimis la dumneavoastră Irina. Știți…
– A, da, a zbierat, făcând să se întoarcă toate capetele spre noi, tu ești profesoara aia pe care a lăsat-o bărbatul pentru o amantă?
Mi-am înghițit saliva, lăsând ochii în jos.
– Da, am mărturisit șoptit, vinovată. N-am putea să vorbim în altă parte? Sau mai încet?
– Nu, de ce? a continuat cu vocea tunătoare. Povestește-mi aici ce s-a întâmplat, ce dacă aud și alții? Lasă că îți pun eu întrebări.
Vreo jumătate de oră m-a chestionat, uneori chiar repovestind pasaje ”ca să le țin minte mai bine”, pasaje pe care cred că le-au auzit toți oamenii de prin preajmă. Răspundeam din ce în ce mai stacojie, rugându-mă fierbinte ca în mulțimea de gură cască care se hlizea la picanteriile repetate de avocat, să nu fie vreo mămică sau un tătic al elevilor mei.
– Hă, hă, hă! Chiar ai crezut că a murit și el era la munte cu una? Hai, mai zi o dată cum te-a lăsat pentru o curviștină?
– Vă rog, v-am spus! Aș fi fugit în lume să nu-i mai aud vocea, care acoperea tot zumzetul de pe holuri
– Auzi, hai să spunem că te-a și bătut.
– Nuu, cum să spunem asta? Nu m-a bătut, doar s-a mutat la o altă femeie, am îndrăznit să o contrazic. Alături, câțiva bărbați mustăceau, având o privire draconică pe care o traduceam în cuvinte: ”Aha, încă una singură, numai bună de…”. Eu nu-mi doream decât să se deschidă un crater sub mine și să mă înghită cu totul.
– Ești proastă că nu vrei. Dacă avem martori care susțin că te-a bătut, merge mai ușor.
– Dar nu m-a bătut, doamnă. Spunem ce s-a întâmplat, nu inventăm.
Ne-am hârâit o vreme pe tema asta. Ea zbierăitoare, eu din ce în ce mai tăcută, cei de lângă noi tot mai curioși. Apoi n-am mai putut suporta. Am renunțat. La avocat, la acțiunea de divorț. Eram tracasată și obosită, nefericită din pricina a tot ce se întâmplase. Viața urlase suficient la mine, nu mai aveam puterea să suport și țipetele propriei mele avocate care-mi șmirgheluiau creierii.

Berita Situs Judi Online Indonesia