Ani de zile, a muncit pe branci ca sa faca bani. Erau mai importanti decat orice pentru ea. Dupa opt ani, cand incepea sa-si ia avant si fusese avansata la serviciu, soarta i-a oprit elanul. S-a imbolnavit de tuberculoza multidrog rezistenta si abia acum a inteles ca „Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!” nu e o vorba goala. „Mai bine mananci o ceapa sparta pe masa cu paine de acum trei zile, dar stii ca nu iei atatea pastile cate luam noi la MDR”, spune Camelia acum, in prag de 30 de ani, de pe patul spitalului.
I.: In ce domeniu lucrezi?
R.: Am lucrat, nu mai lucrez. Am lucrat la un restaurant al statului, foarte circulat si, fiind ore foarte multe, programul foarte incarcat, lucram peste program. Nu aveam timp nici sa dorm acasa. Dormeam la hotel, coboram la restaurant si tot asa. Mesele nu le luam la timp… Una e cand te asezi la masa si mananci ca tot omul sanatos si alta e cand mananci pe fug. Plus oboseala….
I.: Cu ce te ocupi, propriu-zis?
R.: Si serveam, luam comenzi, si aveam foarte multi colegi care… cum sa va zic, prindeam mai repede. Ei erau mai in varsta, eu eram cea mai mica si erau toti pe mine, sa invat meserie. Deci lucram si pe hotel, deci lucram cu multa lume si cu lume buna, numai VIP-uri, persoane care apartineau sectorului public, numai de la stat. M-au vazut ca ma descurc si deja incepusem sa avansez in meseria asta, nu mai eram jos, pe restaurant, eram sus, pe hotel. Erau doua ture si am inceput sa lucrez si pe tura cealalta, ca ma cauta lumea. Si am inceput sa lucrez foarte mult, cu salariile stiti cum e la stat, minim pe economie, la vechime iti dadea foarte putin, dupa patru ani de vechime. Incepusem si eu sa prind asta, dupa opt ani de vechime, incepusem si eu sa am ceva acolo petru asta, deci… Dar eram ca un copil de gradinita, fata de altii, care aveau 30-40 de ani de vechime in acelasi loc, unde s-a deschis pe timpul lui Ceausescu. Deci acolo nu intra oricine, trebuia sa stai bine ori cu cunostinte, ori…
„Mi-am zis ca mai importanti sunt banii, pe primul loc, decat sanatatea. Nu stiam”
I.: Si cum de v-ati imbolnavit de TB?
R.: Incepusem, acum doi ani de zile… Colegii mei isi luasera concediu de odihna si eu, fiind august, am avut activitate foarte multa, am lucrat pe ambele ture. Lucrasem doua saptamani in continuu, in doua saptamani am dormit doua ore pe noapte.
I.: Foarte putin…
R.: Exact. Nu am bagat de seama ca incepusem sa slabesc… Asta nu se vedea chiar asa, dar vedeau cei de acasa, care incepusera sa nu ma mai vada. Venea tata o fuga, doar la munca – „Ce faci?”, „Bine”… plecau. Nu aveam timp de ei, nu aveam timp nici sa mananc sau sa beau un pahar de suc. Si aveam la discretie tot ce voiam. Urmam un tratament de slabit – de pe net. Nu pastile, nu…, dar cu astea, fructe, legume, nu stiu ce. Fiind vara si magazine aproape de zona unde lucram, mancam inghetata. Nu cantitati mari, ca stiam cum lucrez si ca n-am voie sa transpir, dar, fiind cu imunitatea mai slaba – ca stiam chestia asta de la serviciu, ca se faceau analize peste analize – si m-am intalnit cu o persoana, cadru medical. O ruda. Si mi-a zis „Nu prea arati bine”, mi-a spus si la telefon „lasa munca, mai las-o, ca nu e bine!” Eu nu i-am dat importanta, mi-am zis ca mai importanti sunt banii, pe primul loc, decat sanatatea. Nu stiam, ca daca as fi stiut… Plus ca incepusem sa am niste bubite, dimineata, cand ma pregateam sa ma duc la serviciu. Mi-am zis ca o fi urticarie, de la inghetata, mancare… ca era vara si mananci fel si fel de chestii. N-am luat in seama. A doua dimineata, la fel. Din ce in ce mai accentuate erau. Atunci, mi-am rupt cateva minute din programul de la serviciu, m-am dus in vestiar si am sunat-o pe verisoara mea. Mi-a zis ca s-ar putea sa fie de la alimentatie, vara fiind. Seara, am sunat-o din nou, ca am niste dureri in spate, dupa ceafa. „Ce dureri?” „Sunt niste dureri ca niste puncte”, atunci nu stiam. Si ea mi-a zis ca „sa nu fie de la curent, de la baile pe care le faci mereu la munca, te schimbi, alergi, cand e cald si soare, cand rece, cand… Si tot asa. Cand poti tu, intr-o duminica – duminica la noi, cand nu era activitate, plecam si noi mai devreme…” M-am intalnit cu ea si i-am aratat… A zis „Eu nu te vad bine”.
I.: Lucreaza in domeniu?
R.: Ea fiind cadru medical. Si mi-a zis „Vino la mine la cabinet, sa-ti fac un control”. I-am zis ca nu stiu cand, ca nu am timp. Ea mi-a zis sa fac schimb cu cineva si i-am spus ca eu nu pot, colegii mei au nevoie de mine, eu lucrez pe ambele ture si fac trei saptamani deja de cand fac ambele ture, zi de zi. Am cerut voie la conducere si mi-au zis „bine, ok, du-te si fa-ti niste analize”. Mi-am facut niste analize si verisoara mea mi-a zis „du-te la un specialist”. Mi-a facut analize de sange, prima data. A vazut ca ceva nu e in ordine si mi-a zis „hai sa facem o radiografie”. Am facut radiografia la Spitalul Colentina. Mi-au spus ca nu pot sa citeasca radiografia, ca nu stiu ce… Eu, viata de sportiva, plus ca si lucram, nu am luat in seama. Nu fusesem internata niciodata, nu luam medicamente… Mi-au spus sa mi le citeasca cine m-a trimis. Verisoara mea mi-a facut trimitere. Bine, aveam si o tuse… tuseam in casa de se zguduia mobila! O tuse foarte… Si m-am dus la spital la Sf. Stefan cu radiografia, da-i cu tuse… Am spus ca o caut pe o doamna doctor, sa-mi citeasca si mie radiografia, sau sa fac alta radiografie. O doamna care era de garda de zi s-a ocupat de mine, eu tuse, ea si-a pus masca si m-a bagat la radiografie imediat. Dupa zece minute, ma astepta pe hol. Eu tot tuseam, desi nu imi curgea nasul, nu eram racita sau… Si a venit la mine si zice: „Imi pare rau ca iti spun, dar trebuie sa te internam”. Eu, cand am auzit – parca si acum traiesc momentul – cand am auzit ca trebuie sa ma internez in spital de plamani, am zis ca nu se poate asa ceva. Eu, care traiam… Aveam mesele date peste cap, orele de somn date peste cap… Si nu stiam ce o fi, in viata mea nu avusesem asa ceva si nici familia mea, neamurile, n-au avut asa ceva… Deci m-am blocat. Intrasem intr-un blocaj si mi-a facut o injectie ca sa-mi revin. M-a intins in pat intr-un salon liber. Si mi-am zis „Doamne, da-mi puterea sa trec si ziua asta, ca maine nu stiu ce va fi”.
„Ma sigilasem sufleteste”
I.: N-ati vorbit cu nimeni?
R.: Am sunat pe mama, i-am zis… Mama, la telefon, nu si-a aratat durerea, suferinta. Eu am simtit-o. Eram false una cu cealalta, ca sa nu ne aratam… In fine. Am stat acolo, cu bune, cu rele, fiind aproape de casa, veneau ai mei, deci era bine. Tratamentul usor, foarte usor, deci nu-l simteam. Incepusem sa ma invat cu ideea „e, un tratament de sase, sapte, opt luni, nicio problema. Zece pastile, le iau ziua jumatate, seara jumatate.
I.: Deci era TB simplu.
R.: Da, TBC simplu, mi-a zis ca am niste pete, ca se rezolva, ca trebuie sa urmez un tratament putin mai puternic – bine, fata de asta de MDR, ala de linia I era floare la ureche! La inceput, mi s-a parut putin dur, ca nu stiam, eu nu luam nici macar o pastila de cap. Deci am luat tratamentul, au mers bine analizele, am facut tratamentul acasa opt luni de zile, eram negativa. Am fost apta de munca, colegii mereu m-au sustinut. Ma vizitau, fiind si aproape de munca, stiau si veneau la mine. Au fost si ei la analize si unii m-au luat la rost, ca le-a depistat alte boli, cu tensiunea, cu altele. Parintii mei au plecat la munca in strainatate, tata plecase deja de cand aveam eu sase luni de tratament de linia I. Au zis ca nu e nevoie sa stea aici, m-au vazut ca sunt o luptatoare, sunt mai iute ca fire. Mama, la fel. M-a intrebat: „Ce zici, esti de acord sa plec din tara, sa muncesc?” Eu atunci eram ok, eram la serviciu deja. I-am zis ca sa se duca, oricum eu sunt pe picioarele mele, chiar daca locuiam impreuna. Eu nu sunt cu „mama, ma doare” sau „tata, am nevoie de tine”, nu.
I.: Deci te descurcai bine.
R.: Da. Si mama ce o fi zis: „A terminat tratamentul de linia I, analizele au iesit bine, e apta de munca…” Aveam o luna si ceva de cand mergeam la serviciu. Nu mai munceam atata cat munceam inainte, chiar daca aveam momente in care simteam nevoia sa mut muntii din loc. Dar am zis „Stop, nu e bine ce fac, hai s-o iau mai usurel, sa-i las pe altii care sunt mai puternici ca mine. Ma tineau acolo, asta nu era nicio problema, dar nu mai faceam atata conditie fizica. Si cand simteam nevoia sa dorm, eram in stare sa ma ascund sub mese, pe scaune sau in hotel, sa dorm cinci minute, zece minute. Pentru mine era ceva foarte important. Altii, care erau sanatosi, nu stiu prin ce am trecut eu si psihic, si… Au plecat parintii mei si patru luni de zile a mers bine. Dupa aceea, au intervenit niste probleme in familie, munca multa, stres, oboseala – au inceput sa se acumuleze pentru mine. Toate le faceam singura. Incepand de la tratament, din dormitor si pana la locul de munca, toate le faceam singura: piata, curatenie, mancare, caine, animale – ca aveam si animale… dorul de parinti… Cat incercam eu sa fiu tare si…, dar nu se putea. Incepusem sa cad psihic. Incepuse sa-mi scada imunitatea, tensiunea – ca sunt si cu tensiunea – si a inceput sa-mi dea semne.
I.: Le-ai recunoscut?
R.: Pana de Paste, anul trecut, eram acasa. Vorbeam cu matusa mea. M-a sunat sa ma intrebe ce fac, cum sunt, ma verifica mereu. Eu plangeam intruna. Nu mai aratam, dar ma simtea. Si i-am spus ca mi-e dor de parinti, cu gandul asta, cazusem psihic, nu mai dormeam. Eram in vacanta doua saptamani de la serviciu, ca daca eram la munca poate nu era chiar asa sau poate nu mai ajungeam aici. Si am varsat sange. Era 22.00-23.00, noaptea.
I.: Dar alte simptome aveai?
R.: Nu. Plangeam mult. Si o musca daca intra in camera la mine si zicea „da-te mai incolo”, pur si simplu plangeam. Nu mai zic de lumea din jurul meu. Aveam foarte multi prieteni la care puteam sa apelez, dar nu voiam sa ma auda nimeni. Ma sigilasem sufleteste. Poate ca, pe dinafara, zicea lumea ca-s o luptatoare, dar in sufletul meu, numai eu stiam. Ma gandeam cum a fost la linia I, cum m-am imbolnavit. Ca, la orice chestie mica, incepi sa te uiti in spate foarte mult, ca si cum ai merge pe o strada foarte lunga.
I.: Deci a doua oara ai simtit, te-ai gandit ca ar putea sa fie…
R.: …ca s-ar putea sa ma dea peste cap. In momentul ala, am sunat-o pe doamna doctor. „Doamna doctor, ma scuzati ca va sun la ora asta…” „Ce-i cu tine?” „Am varsat sange”. A doua zi, vineri, am mers la cabinet la dansa – mi se pare ca era o zi in care aveau liber, ceva – i-am aratat mostra de acasa si luni mi-a zis sa ma pregatesc pentru internare. Si asa am ajuns la MDR aici, anul trecut. Am urmat tratamentul, a mers bine, patru luni si aproape o saptamana am stat aici… Parintii mei erau tot plecati, nu puteau sa vina.
I.: Le-ai spus?
R.: Da, le-am spus. Ei a vrut sa faca tot posibilul sa vina in tara, eu „nu, stati acolo, ca e bine”, le-am zis ca iau pastile de linia I, dar de fapt luam din astea ca acum, de doua ore trebuie sa stai linistit,relaxat, nu ai voie sa te superi, sa te enervezi… mai ales pentru ci cei mai sensibili. Sunt multe reactii adverse, dar multe sunt si pe baza starii psihice. Daca stai bine cu psihicul, anumite chestii ti le faci tu. Altii nici nu vor sa auda, nici macar nu incearca, sa zica „hai sa fac o schimbare, macar sa ma pacalesc singur”. Eu asa am facut, m-am pacalit singura, dupa gusturi, dupa mirosuri… Si asta fac in continuare. Ca doua-trei ore dupa ce iau tratamentul stau in camera. Bine, fata de anul trecut, cand luam tratamentul si ieseam pe hol sau ieseam afara, ma plimbam. Acum sunt bolnava de MDR de anul trecut. Am luat pastile, am stat acasa opt luni de zile, iarna m-a dat peste cap, gandurile, parintii… si a inceput sa mearga prost tratamentul, nu mai mancam, nu mai dormeam…
Cand copilul isi protejeaza parintii…
I.: Dar iti luai dozele de tratament?
R.: Da, le luam. Le luam la cabinet. Injectii si pastile. Stateam acolo o ora, o ora si jumatate, doua ore. Aveam si niste prieteni care veneau – de dus, ma duceam eu, dar la intoarcere, mi se parea o vesnicie drumul. Foarte greu, enorm de greu.
I.: Si din ce traiai in perioada aceasta, cat nu mergeai la serviciu?
R.: Din banii pe care mi-i trimiteau parintii. Pensia mi-am facut-o anul trecut, de-abia de la 1 ianuarie mi-a venit si mie pensia. Dar, din septembrie pana in ianuarie, mi-au dat parintii mei, cu economiile pe care le mai aveam si eu stranse, ca orice tanar, pentru o masina sau pentru altele. Am inceput sa ma folosesc de acele economii. Eu ma descurcam singura la spital. Plus de asta, ma si deplasam singura acasa, aveam grija si de casa. Cu acordul domnului doctor, ma duceam pe-acasa, plecam, veneam.
I.: Deci in iarna te-ai repozitivat.
R.: Da. Si merge mai greu acum, sa incepi din nou, sa te negativezi. Din cauza gandurilor si pentru ca n-ai caldura sufleteasca. Sa te intrebe cineva „Ai nevie de ceva?”, chiar daca nu aveai nevoie. Adica, la starea mea…
I.: Dar de ce nu i-ai lasat pe parintii tai sa vina, atunci cand ai avut nevoie de ei?
R.: M-am gandit ca ei au plecat pe un contract de munca, au prins si mai greu locul acesta de munca, il asteptau de foarte mult timp.
I.: Daca tu ai avea un copil, nu ai face pentru el…?
R.: Da, dar a fost chestia ca sa nu vada ei, sa nu sufere foarte mult. Nu am vrut eu, i-am pacalit.
I.: Nu te-ar ajuta daca ar fi parintii cu tine?
R.: Acum da. Au venit.
I.: Cand au venit?
R.: Prin martie-aprilie. Au vazut ca… Cand au auzit ca imi scartaie tratamentul… Acum ei lucreaza in Bucuresti, ma viziteaza, ii vizitez si eu, ca sunt negativa acum. Dar tot mi-e frica, desi sunt negativa. Pana nu aud eu, de la domnul doctor, sa zica: „Ai terminat tratamentul definitiv, nu mai ai nimic, deci tratament, analize, radiografii, totul e ok” – atunci poate, poate!, mi se ia o piatra de pe inima. Pana atunci, si cand vorbesc cu mama in casa sau in curte, mai mult la aer stau cu ei, la distanta… si simte mama, simte, ca inainte, cand eram sanatoasa, ii luam in brate, ii pupam, era altfel. Dar acum, vad, simt, au durerea aia, vad ca ii resping, ca nu mai sunt asa glumeata, acum e alta atmosfera.
I.: Ei nu au fost nevoiti sa-si faca analizele?
R.: Ba da, si-au facut. Isi fac din trei in trei luni, dar nu au nevoie de chestia asta, pentru ca eu sunt negativa si, cand eram pozitiva, n-au avut contact cu mine, n-au fost in tara. Am apucat sa stau cu ei in casa doar vreo trei-patru zile, dar eram negativa si chiar atunci si-au facut radiografia.
I.: Acum tusesti de la raceala?
R.: Da, sunt racita. E si curent, colega mea de camera e pozitiva si trebuie sa las intotdeauna geamul deschis, ma linisteste asta. Plus ca eu nu suport mirosul inchis, simt ca ma sufoc. Dar si ca e pozitiva colega. Bine, stiu, am citit pe net, m-am interesat, cat am stat acasa, opt luni de zile. Dar in anumite situatii, incepi sa te interesezi tot mai mult, sa citesti mai mult, incepand de la haine, ce trebuie sa porti, pana la incaltaminte. Nu mai zic ca alimentatie, ce trebuie si ce nu ai voie, ca avem niste reguli. Acum, depinde de bugetul fiecaruia. Dar nu avem voie sare, nu avem voie chiar asa dulce cum mancam inainte, din cauza ca pastilele astea iti dau stare de sete.
I-a respins pe toti cei dragi. Sa nu sufere si ei.
I.: Ai tot vorbit numai despre munca. Prieteni si timp liber nu aveai?
R.: …Ba da, aveam, dar toate bazate pe telefon sau pe Facebook.
I.: Nu te intalneai cu prietenii?
R.: Ba da, dar nu asa… Doar sambata, duminica, la evenimente sau la mine, la munca, in fuga. Eu nu mai aveam timp sa ma bucur de o plimbare in parc, de o bicicleta, desi am bicicleta. Asta depindea de ture, duminica, daca ieseam mai devreme cand nu aveam activitate. Cand aveam… Cand ieseam de la munca, la 3.00-4.00 dimineata, ma duceam sa ma schimb, ma urcam pe bicicleta si plecam in Herastrau. Faceam ceva kilometri, dar asa, incet, sa-mi dau drumul la picioare, ca atatea ore in pantofi, numai in picioare…
I.: Prietenilor tai le-ai spus ca ai TB?
R.: Stiu, le-am zis. Si au inteles. Si-au facut si ei analize… Le-am spus ca asta e pe baza de stres, nu ca n-am avut conditii. Ei sunt bine, deci nu sunt un pericol public. Daca eram pericol public, nu ieseam de aici. Sau poate ieseam pana la paine, cum am iesit anul trecut, cand nu aveam ajutor de la nimeni. Poate aveam, dar nu am vrut sa ma vada prin ce am trecut, cu perfuzii, cu…
I.: Deci tu i-ai tinut departe.
R.: Eu. Si de la linia I, eu i-am respins pe toti care voiau sa vina la spital sa ma vada sau i-am tinut la distanta, pentru ca asa aveam eu conceptia asta, de ce sa sufere si altul? N-am avut pe nimeni langa mine, m-am descurcat singura. Ma duceam singura sa-mi iau tratamentul, pe vant, pe ploaie, pe ninsori, ma imbracam gros. Nu mai purtam manusi de piele, fite, nu stiu ce, purtam ca bunica-mea, din blana!
I.: Cat mai ai de urmat tratament?
R.: Pai am luat-o de la zero, daca m-am pozitivat iar, dar nu e nicio problema, chiar vreau sa il fac. Pe fisa mea de la pat, de anul trecut, din prima zi cand m-am internat, pana in ziua de azi, o singura zi am in care nu am luat tratamentul. 15 pastile si injectia. Luam PAS-ul, era un praf, niste plicuri – si din cauza aia am inceput, la doua luni jumatate de tratament, sa refuz medicamentele. Incepusem sa imi dau peste cap somnul, nu mai aveam mesele normale pe care le aveam inainte – trei, patru, cinci mese pe zi, ca mananci mult in boala asta.
I.: Ce reactii adverse resimti de la tratament?
R.: Acum nu mai simt nimic. Simt putin o ameteala si putin gust amarui
I.: Acum, ca nu te-ai dus atata vreme la serviciu, cum crezi ca se descurca acolo colegii tai fara tine?
R.: Nu, ca eu cu serviciul am terminat contractul. Le e mai greu fara mine, pentru ca incepusem sa fiu stalp. Eu am calificare, sunt ospatarita, sef de sala si pot sa lucrez si in alimentatie publica.
I.: Ce planuri ai pentru perioada de dupa externare?
R.: …Nu m-am gandit. M-am gandit intai la sanatate, nu m-am gandit ce fac in viitor. Dar am primit aici oferta de curs de calificare, manichiurista-pedichiurista, ca mi-a placut. In septembrie, cand am ajuns acasa, m-au sunat cei de acolo cu scoala aceasta, dar una e cand esti sanatos si alta e cand esti bolnav. Trebuie sa-ti faci anumite ore cand sa-ti iei tratamentul. Patru luni de zile am facut un program, la anumite ore la care sa iau medicamentele, ca sa nu-mi fie rau, iar in septembrie incepusera ploile, nu era vremea frumoasa, sa zici ca te duci la cursuri dimineata si spre seara, cand sunt relaxata, sa iau tratamentul. E mult mai obositor sa iei noaptea tratamentul. Noaptea trebuie sa ai opt ore de somn, iar ziua, doua ore de relaxare.
„Prefer sarac si sanatos decat bogat si bolnav”
I.: Participi la grupurile de terapie pe care le face psihologul de aici?
R.: …Cateodata. Sa ascult, nu sa vorbesc. Mie nu prea imi place sa… eu tac, ascult si invat.
I.: Si ai avut lucruri interesante de retinut de la aceste sedinte?
R.: Da. Cat am stat anul trecut, plus ca aveam psiholoaga care ma suna acasa, inca un baiat care a fost si el bolnav, tot asa, ma suna, ma verifica, stia ca sunt singura acasa.
I.: Si vei folosi acum cursul acela de manichiura-pedichiura?
R.: M-am oprit. Pentru ca imi era greu. Imi era greu acasa. Nu mai era ca la spital, mananc, dorm, imi iau tratamentul. Medicul stie care se apuca de treaba cand ajunge acasa. Ca la spital se vad lipsurile omului li medicul stie care ajunge acasa si baga munca ca nebunul, ca sa castige o paine si poate nu ia pastilele. Si mai sunt unele persoane care iau pastilele de gura doctorului sau a asistentului.
I.: Deci nu ai terminat cursul acela.
R.: Nu. L-am oprit, pentru ca venise frigul, de-abia ma duceam repede de-mi luam tratamentul si ce luam de mancare, luam in fuga, cand veneam spre casa. Sau mai comandam mancare online.
I.: Spui ca te-ai lecuit de munca peste masura.
R.: Inainte, cand eram sanatoasa, ziceam: „A, sa-ti dea Dumnezeu sanatate!”, e ziceam asa… n-o luam in serios. Si acum… prefer sarac si sanatos decat bogat si bolnav. Mai bine mananci o ceapa sparta pe masa cu paine de acum trei zile, dar stii ca nu iei atatea pastile cate luam noi la MDR.
Tatiana Dabija
