Povestea leuţului

Orice asemănare cu personajele din această poveste este pură necesitate!

A fost odată (nu prea de mult), ca niciodată (adică aşa ceva nu s-a mai petrecut şi nici nu se va mai petrece vreodată), că de n-ar fi… nu s-ar povesti.

Într-o junglă (destul de aproape), trăiau fericite şi în bună înţelegere toate vieţuitoarele, sub cârmuirea preaînţeleaptă a Regelui-Leu. Regele era bun şi blând, cum nu se mai văzuse.

El avea mai mulţi fii şi fiice: leuţi, tigrişori, maimuţele, zebrişoare… şi îi iubea pe toţi la fel de mult. Unul dintre ei avea să-l urmeze la tron şi el îşi dădea toată osteneala cu educaţia lor. Tot el îi hrănea cu tot ce era mai bun şi îi răsfăţa peste măsură, pentru că îi erau tare dragi.

Puiuţii se jucau cât era ziulica de mare cu codiţele în ţărână sau cu ce mai puteau şi ei, se zbenguiau şi se urcau adesea pe spatele blândului Rege, crezând astfel că-s mai presus decât el. Regele zâmbea îngăduitor şi păşea cu multă grijă, legănându-se uşor, veghind mereu ca ei să nu alunece şi să cadă. O dată doar dacă şi-ar fi scuturat coama cea bogată, ei s-ar fi rostogolit prin scaieţi şi mărăcini şi şi-ar fi zdrelit lăbuţele firave.

Timpul a trecut pe nesimţite, iar ei au crescut la fel, fără nici un fel de griji.

Unul dintre ei, prinţişorul-leu, când se făcu mărişor, se îndrăgosti de o tânără leoaică dintr-o junglă vecină. Urmă apoi o nuntă mare, ca în poveşti.
Au trăit ei fericiţi, dar nu prea mult timp, pentru că… într-o bună zi, leoaica îi spuse gingaş leuţului:
– Vreau să fiu regină!
– Da, iubito! – răspunse prinţişorul, cam neatent, pentru că era prins într-o lectură foarte interesantă, exclusiv spirituală.
Văzând că nu-i dă atenţie, ea îi întoarse foaia şi răcni:
– Vreau să fiu regină !
– Da, iubito ! – răspunse prinţişorul, şi porni agale să-i satisfacă pofta consoartei sale, căci ştia că altfel nu va mai avea linişte.
De la culcuşul lor şi până în poieniţa unde se ţinea de obicei sfatul junglei erau doar câţiva paşi şi avu aşadar suficient timp să încropească un plan. Ca să fie ea regină, trebuia să fie el rege, şi pentru aceasta trebuia ca Marele Rege să plece într-un lung turneu… Simplu! „Da, Da – se încuraja el – lui i-ar prinde bine o vacanţă şi mie mi-ar prinde şi mai bine să conduc jungla că sunt tânăr şi că pot!”

Când ajunse în faţa tatălui său, îi spuse fără şovăială că a auzit strigăte disperate venind dinspre satul de la marginea junglei. Regele-Leu, fără să bănuiască nimic rău, îi lăsă sceptrul îndată, şi alergă spre sat. Acolo însă, oamenii, văzând un exemplar atât de nobil şi de rar, îl puseră după gratii, gândindu-se că-l vor vinde la un preţ nemaipomenit de bun. Leul-Rege, fiind bun şi prietenos din fire, îşi spuse: «Ce oameni buni! Mă obligă să mă odihnesc!» Şi rămase acolo o vreme. Dar zilele treceau şi îşi dădu repede seama că nu era de folos nimănui acolo, aşa că … într-o bună zi, dispăru.

Întors în jungla lui, Regele-Leu fu uimit: în plină zi, era întuneric-beznă, iar jungla… nu mai era junglă… arborii nu mai erau arbori, lianele nu mai erau liane… nici iarba nu mai era iarbă. Leii nu mai erau lei, tigrii nu mai erau tigrii, zebrele nu mai erau zebre… nici măcar norii, pe cer, nu mai erau nori. Îşi dădu repede seama ce se petrecuse, dar întrebă totuşi cu blândeţe:
– Ce ai făcut, fiule?
– Le-am revelat sinele, tată!
– La toţi deodată?
– Da, tată, la toţi deodată! – răspunse el mândru.
Regele-Leu deschise gura larg şi un sunet nespus de melodios şi de gingaş umplu văzduhul.
Apoi… jungla redeveni junglă, copacii redeveniră copaci… lianele redeveniră liane… iarba redeveni iarbă. Leii redeveniră lei, tigrii redeveniră tigrii, zebrele redeveniră zebre… şi chiar şi norii de pe cer, redeveniră nori, iar un soare mare şi strălucitor lumina acum totul.
Leuţul îşi înţelese greşeala. Cuprins de remuşcări, îşi acoperi faţa cu laba dreaptă şi îi spuse ruşinat tatălui său: «Iartă-mă, tată!»
Regele îl iertă… şi au trăit apoi cu toţii într-o deplină armonie şi fericire… ca în poveşti!