Scorurile la testele de inteligenţă cresc, dar realitatea demonstrează contrariul…
Voi deschide acest articol cu o scurtă descriere a efectului Flynn şi a paradoxului pe care îl surprinde. În psihologie, efectul Flynn desemnează fenomenul de creştere constantă a scorurilor IQ înregistrate la testele de inteligenţă din ultimii 100 de ani.
Statisticile indică o evoluţie clară a coeficientului de inteligenţă măsurat în ultimele decenii pentru aproape toată populaţia lumii.
Dar oare chiar am devenit mai inteligenţi?
Ei bine, însuşi Flynn (2007) remarcă şi atrage atenţia asupra faptului că, în realitate, singura dimensiune mentală aflată pe o pantă ascendentă este gândirea ipotetică.
Această formă de gândire abstractă s-a impus ferm în accepţiunea modernă a conceptului de inteligenţă, deşi este lesne de observat că cei cu un IQ ridicat nu posedă neapărat şi inteligenţa practică sau acea „inteligenţă de viaţă.”
De fapt, de multe ori se întâmplă ca IQ-ul măsurat la teste să fie invers proporţional cu abilităţile empatice, abilităţile sociale sau înţelepciunea în genere.
Inteligenţa cuprinde multe dimensiuni, printre care şi cea analitică, cea emoţională, cea corporal-kinestezică, cea spaţială, cea intrapersonală şi cea interpersonală. Aceste forme de inteligenţă nu coincid, dar nici nu pot fi separate de alte dimensiuni psihice precum cogniţia, discernământul (simţul raţiunii), conştiinţa, înţelepciunea şi temperamentul, aşa că este surprinzător cum astăzi am ajuns să măsurăm inteligenţa exclusiv prin prisma „cunoştinţelor” şi a rezultatelor la teste şi examene.
Cunoştinţele preluate şi însuşite din cărţi tind să separe, să scindeze lumea în fragmente, amănunte, date şi fenomene izolate. Iar un creier-enciclopedie nu presupune neapărat inteligenţă autentică. Oare ce procentaj din cunoştinţele teoretice serveşte la rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm în viaţa reală?
Cunoştinţele, dar şi gândirea logică şi raţională reprezintă doar o parte a intelectului, o faţetă îngustă a inteligenţei depline. Această faţetă este necesară, dar nu şi suficientă pentru o inteligenţă de viaţă sau o înţelepciune veritabilă.
Michael Polanyi (1958) şi Mary Midgley (1992) au evidenţiat modul în care intelectul restrânge de fapt capacitatea de înţelegere. Când eşti prins în iureşul gândirii abstracte, ajungi să crezi că inteligenţa se rezumă la a gândi, deşi inteligenţa reală cere şi cunoaştere personală, îndeosebi interpersonală.
Inteligenţa de viaţă presupune capacitatea de a mentaliza cu oamenii, capacitatea de a simţi ceea ce simt alţii şi de a te pune în pielea lor. Inteligenţa reală înglobează inteligenţa social-relaţională. Este o dimensiune atât intelectuală cât şi emoţională.
Oamenii cărora le lipseşte empatia şi care sunt înzestraţi doar cu un intelect superior sau cu o capacitate de însuşire a cunoştinţelor teoretice ieşită din comun se comportă uneori în moduri care trădează stângăcia sau chiar incapacitatea de a se descurca în societatea relaţională, diversificată şi bazată pe cooperare a acestor vremuri.
În plus, cei care au avantajul unui intelect superior, dar care şi-au pierdut sau nu au stabilit niciodată o conexiune empatică cu fiinţele vii pot deveni uşor o ameninţare atunci când ajung în poziţii de putere. Oare chiar merită titulatura de „genii”?
Surse:
Flynn, J.R. (2007). What is intelligence? New York: Cambridge University Press.
Polanyi, M. (1958). Personal knowledge: Towards a post-critical philosophy. Chicago: University of Chicago Press.
Midgley, M. (1992). Science As Salvation: A Modern Myth and Its Meaning. London: Routledge.
