Uimitorul caz al băiatului-lup din Brașov

• Acum mai bine de două secole, în pădurile din jurul Braşovului, a fost găsit un tînăr sălbăticit, care trăise într-o haită de lupi
• Cazul este considerat cel mai bine documentat, autentic şi interesant din istorie

Există în istorie zeci de în­tîmplări cu copii crescuţi de ani­male, începînd cu cea mai fru­moasă ficţiune, „Cartea Junglei“, pînă la cazurile reale, unele chiar foarte recente. Copii sălbăticiţi, care au su­pra­vieţuit în compania fia­re­lor, au fost găsiţi pe toate conti­nen­tele, în toate timpurile. Se purtau ca animalele, mîncau ca sălbăticiunile, comunicau prin urlete şi mîrîituri, umblau în patru labe. „Sindromul Mow­gli“, cum au fost numite aceste manifestări ale copiilor sălbăticiţi, a fost investigat de cercetători şi oameni de ştiin­ţă. Subiecţii au fost doar studiaţi, practic, niciodată aceşti copii lipsiţi de contactul cu fiin­ţe umane nu au fost pe de­plin recuperaţi, nu au ajuns ceea ce numim oameni normali. Cel mai răsunător caz şi cel mai amplu descris vreodată s-a întîmplat în secolul XVIII, la Braşov. Este şi „cel mai bătrîn“ caz cunoscut, băiatul-lup fiind găsit la vîrsta de apro­ximativ 25 de ani. Semnalată încă din 1794, povestea băia­tului-lup din Braşov este reper important în lucrările de spe­cia­litate, deoarece, în noianul de poveşti de senzaţie şi falsuri grosolane, s-a dove­dit a fi o re­latare 100% autentică.

Creatura din pădurile Braşovului

În anul 1794, Michael Wag­ner publica la Viena, în lu­cra­rea „Contribuţii la antropologia filosofică şi ştiinţele cone­xe“, cazul unui tînăr, găsit în pădurile din jurul Braşovului, în 1781. Băiatul era total săl­bă­ticit, trăise cu lupii. Un ţăran l-a luat pe lîngă gospodăria lui, a încercat să-l umanizeze, dar a reuşit, cu mare greutate, după cîţiva ani, să-l facă doar să poarte încălţăminte şi haine şi să aducă apă de la fîntînă. Băiatul-lup n-a putut să înveţe să articuleze niciun cuvînt. Descrierea lui Wagner a fost preluată de academicianul ame­rican Robert M. Zingg şi redată în 1940, în „Omul sălbatic şi cazuri de extremă izolare“. Zingg spune că: „Acest nefericit tînăr era de sex masculin şi avea înălţime medie. Avea o privire foarte sălbati­că. Ochii îi erau adînciţi în cap şi priveau în jur într-un mod sălbatic. Fruntea lui ciudată era bombată spre interior, părul de culoare gri-cenuşiu era scurt şi dur. Sprîncenele groase îi cădeau peste ochi“. Descrierea continuă cu alte amă­nunte: guşă, respiraţie pe gură, cu limba aproape nemiş­cată, piele galbenă, nas mic şi plat, piept foarte păros, muşchi puternici, unghii foarte lungi, degete la picioare neobişnuit de lungi. „La prima vedere, nu simţi că acest chip anima­lic aparţine vreunei creaturi ra­ţionale“, chiar dacă, bătăturile din palme indicau „dife­rite utilizări“. Acest portret su­mar este, însă, cel mai amplu descris vreodată în literatura de specialitate, astfel că băia­tul-lup din Kronstadt a devenit celebru în lumea ştiinţifică.

Urla cînd vedea muntele Tîmpa

Băiatul sălbatic mergea ver­tical, dar greoi, „ca şi cum s-ar fi aruncat de pe un picior pe altul. Ţinea capul şi pieptul înainte“. Umbla desculţ, pentru că „nu-i plăcea să ţină pantofi în picioare“. În ceea ce priveşte vorbitul, „nu putea să articuleze niciun cuvînt, singurele sunete erau nişte murmure neinteligibile, scoa­se atunci cînd îşi vedea îngrijitorul. Cîrîielile lui creşteau în intensitate atunci cînd vedea pă­durea sau fie şi numai un copac“, ceea ce pentru Wagner a semnificat manifestarea înclinaţiei spre „reşedinţa uzua­lă“. Atunci cînd a văzut muntele Tîmpa, a scos un ur­let îngrozitor, ca semn al „do­ru­lui de viaţa lui anterioară“. Psihiatrul american Erwin Friedman remarcă în această descriere faptul că băiatul-lup din Braşov este unicul care ma­nifestă interes faţă de sexul opus. Zingg preciza: „La în­ce­put, el nu a arătat nici cea mai mică emoţie la vederea femei­lor. Cînd l-am văzut din nou după trei ani, acea apatie dispăruse. De îndată ce a văzut o femeie, a izbucnit în strigăte violente de bucurie şi a încercat să-şi exprime dorinţele sale trezite prin gesturi specifice“. În ceea ce priveşte agresivitatea, băiatul sălbatic îşi arăta mînia şi nemulţumirea cînd îi era foame şi sete „şi atunci ar fi putut ataca omul, dar în alte ocazii n-a făcut niciun rău oamenilor şi ani­ma­lelor“. Temîndu-se de reac­ţiile lui, oamenii l-au legat la început şi l-au păzit, ca să nu încerce să fugă înapoi în pă­dure.

S-a obişnuit cu mîncarea gătită, nu şi cu banii

În ceea ce priveşte vîrsta băiatului-lup, Wagner aprecia că avea între 23 şi 25 de ani. După trei ani de „viaţă domestică“, tot nu vorbea, însă făcu­se unele progrese. Dacă la în­ceput sălbaticul prefera tot felul de frunze, iarbă, rădă­cini şi carne crudă, „încet-încet, după un an, s-a obişnuit cu mîncarea gătită, în special legume, dar numai din mîna persoanei care l-a îngrijit şi cînd sălbăticia lui animalică s-a mai diminuat“. Expresia lui se mai îmblîn­zise, folosea lingura şi scotea cîteva sunete atunci cînd cerea de mîncare. Acceptase să poarte haine şi pantofi, dar nu îl interesa că erau rupte. Ştia să se întoarcă acasă, fără să fie însoţit. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a fi de ajutor celui ce-l adăpostise era să umple găleata la fîntînă şi să o aducă plină în casă. De asemenea, ştia să bată pe la casele din Şchei şi să ceară de mîncare. „Instinctul de imitaţie a apă­rut în mai multe rînduri, dar fără să îi fixeze vreo impresie. Chiar dacă a imitat ceva de mai multe ori, curînd a ui­tat din nou, cu excepţia acţiunilor care aveau legătură cu ne­voile sale naturale, cum ar fi mîncarea, băutura, dormi­tul“. De exemplu, casa era lo­cul în care intra seara ca să doarmă şi la prînz ca să mă­nînce. Dar locuinţa nu însemna nimic altceva pentru el. N-a învăţat niciodată valoarea ba­ni­lor, dar se juca cu monedele, iar dacă le pierdea, nu-i păsa. „În general, era în toate pri­vinţele ca un copil ale cărui ca­pacităţi încep să se dezvol­te, dar cu diferenţa că nu poa­te să vorbească şi nici să facă progrese în acest sens. Semăna cu un copil prin faptul că stătea cu gura căscată la tot ceea ce i se arăta. Dar era lipsit de concentrare şi interes cînd îşi muta privirea de pe un obiect vechi pe unul nou“.

Îi plăcea muzica

„Atunci cînd i s-a arătat o oglindă, s-a uitat în spatele ei, căutînd imaginea, dar a ră­mas complet indiferent cînd nu a găsit-o“, transcria Zingg din notiţele lui Wagner, des­criind clasicul test al oglindei, la care animalele reacţionează, de regulă, exact ca băiatul-lup. În schimb, părea să fie atras de muzică: „Cînd l-am condus în faţa pianului din ca­mera mea, a ascultat melodii­le cu o plăcere aparentă, dar nu a îndrăznit să atingă cla­pele. I s-a făcut foarte frică atunci cînd am încercat să-l forţez să facă acest lucru“. An­tropologul Michael Wag­ner îşi încheia uimitoarele ob­servaţii asupra adolescentului-lup cu dezamăgirea că „din 1784, anul în care a pă­ră­sit Kronstadt-ul, nu am mai avut şansa să primesc ra­poar­te despre el“. Soarta acestui tînăr sălbăticit a fost cruntă. Se pare că a fost plimbat în lanţ prin bîlciurile Austro-Ungariei. Ziarele de mai tîr­ziu, amintind curiosul caz din Braşov, spuneau că băiatul-lup ar fi murit într-un sat din Ungaria, „la o vîrstă înaintată“. Dar, fiindcă fusese ex­pus ca o curiozitate de pe ur­ma căruia cineva cîştiga bani, chirurgul francez Serge Aroles, care a scris un studiu asupra copiilor crescuţi de lupi în 2007, s-a grăbit să catalogheze cazul din Braşov ca fiind fie o ficţiune, fie o farsă. Adică n-a fost un copil care a trăit în pă­dure, ci doar un retardat. În 1965, însă, dr. Erwin Friedman a reluat acest caz şi a des­coperit nu numai că a fost cît se poate de real, dar şi că e mai important decît se credea. În „A Historical Note to the Wild Boy of Kronstadt“, el semna­lează că psihologul ungur O. A. Vertes a descoperit un do­cument extrem de valoros. Este vorba de o scriere a unui student pe nume Mihaly Fro­be­nius, ataşată lucrării lui Wag­ner. Frobenius descria îm­prejurările în care a fost gă­sit băiatul-lup, amănunte care sporesc autenticitatea cazului din Braşov.

Ipoteza Big-Foot

Studentul braşovean care a completat observaţiile lui Wagner a făcut descrieri foar­te amănunţite, „cu un talent neobişnuit de a descrie reac­ţiile omului sălbatic la sti­muli, comportamentul social şi gra­dele de dezvoltare de-a lungul scurtei sale vieţi în civilizaţie“, după cum apreciază psihiatrul american. Acesta subliniază finalul lucrării, în care braşo­vea­nul îi dă o replică lui Jean-Jacques Rousseau, celebrul filosof care preamărea întoar­ce­rea omului în natură: „Spu­neţi că aceia sînt fericiţi care se mută din societate în pă­dure. Dacă aţi putea să-l ve­deţi pe acest om mizerabil, aţi putea vedea cît de fericit este statutul dumneavoastră faţă de al lui“. Raportul lui Frobenius l-a făcut pe specialistul american să considere cazul Kronstadt drept „unul dintre cele mai autentice, bine observate şi documentate cazuri din literatură“. Antropologul rus Dmitri Bayanov, specialist în relatări despre aşa-numitul Big-Foot, omul preistoric care ar trăi şi în prezent, a studiat şi el cazul de la Braşov, pe care îl consideră „unul dintre cele mai detaliate şi de încredere ca­zuri de oameni sălbatici în captivitate“. El crede că băia­tul-lup a fost, de fapt, „un om păros cu o anatomie perfectă de Neanderthal“, sugerînd că Wagner a descris nu un copil sălbăticit, ci un exemplar de om primitiv, rudă cu Yeti, care a evoluat izolat în pădurile din jurul Braşovului, în paralel cu Homo Sapiens. Nu vom şti niciodată cine a fost acel nefe­ri­cit copil, cum a ajuns departe de familie şi de lumea civili­zată. Nu ştim dacă într-adevăr a trăit cu lupii şi a fost hrănit de fiare. Nu ştim nici dacă i s-a dat vreun nume. Însă po­ves­tea lui este o sursă docu­men­tară importantă pentru cercetătorii care încearcă să afle răspunsul la întrebarea: Cît din noi reprezintă produsul culturii, educaţiei, mediului în care ne ducem existenţa, şi cît e rodul genelor, al factorilor în­născuţi? De fapt, ce ne face cu adevărat umani?

Cum e posibil?

• Animalele au instincte de protejare a puilor neajutoraţi, care func­ţio­nează şi în cazurile în care micuţul respectiv este om. Astfel, ele adoptă copii care ajung membri ai haitei cu drepturi depline, uneori jucînd chiar rolul de lideri. Oamenii de ştiinţă au observat că aceşti copii îşi dezvoltă excesiv vederea, simţul olfactiv şi auzul, însă nu şi graiul ar­ticulat, comunicarea rămînînd instinctivă. Dezvoltarea vorbirii are loc la om pînă la vîrsta de 7 ani, iar dacă micuţul pierde această perioadă, nu va mai învăţa niciodată, creierul lui fiind adaptat altor nevoi. Ştie să urle ca lupii, să mormăie ca urşii, să grohăie ca porcii, să latre sau să behăie, în funcţie de specia care l-a crescut. Prognosticul recuperării acestor copii sălbăticiţi este minim, chiar dacă sînt înconjuraţi de afectivitate şi au parte de cei mai buni psihologi. Copiii care au crescut în săl­băticie nu dispun de competenţele sociale de bază care sînt în mod normal învăţate în procesul de culturalizare. Nu pot învăţa să folo­sească toaleta, nu pot merge în poziţie verticală. Adesea, prezintă tulburări mintale. Este aproape imposibil ca astfel de copii să rede­vină membri relativ normali ai societăţii. De obicei, nu trăiesc mult după ce au fost aduşi în civilizaţie. Este dificil de stabilit dacă ar fi avut o speranţă mai mare de viaţă în mijlocul animalelor.

Poveşti incredibile, dar adevărate

• Relatări despre copii care au fost crescuţi de jivine există din cele mai vechi timpuri, întîmplări reale sau legende, cum ar fi cea a fraţilor Romulus şi Remus, alăptaţi de o lupoaică. Pînă în pre­zent, au fost descrise cir­ca 100 de cazuri, dintre care două sînt din România. Copiii crescuţi de urşi, lupi, păsări, maimuţe, porci, antilope, jaguari, oi au ajuns şi subiecte de film, cele mai îndrăgite fiind desenul animat „Cartea Junglei“ şi serialul „Tar­zan, omul maimuţă“. Dar acestea sînt ficţiuni, cazurile reale nu sînt de­loc amuzante. Iată cîteva dintre acestea:

– Victor din Aveyron (1788-1828) a fost găsit la vîrsta de 12 ani, după ce îşi petrecuse cea mai mare parte a copilăriei în pădure. De trei ori a evadat de la familia în grija căruia era şi s-a întors în pădure. Medicul Jean Marc Gaspard Itard, care a lucrat cu băiatul timp de cinci ani, a încercat să-l înveţe să vorbească, dar fără succes.

– Peter (1725-1785) a trăit într-o pădure din Germania o perioadă necunoscută de timp mîncînd plante şi umblînd în patru labe. Nu a învăţat să vorbească. Mormîntul lui se află în curtea bisericii St. Mary, Northchurch, din Marea Britanie.

– John Ssebunya a fost găsit în 1991 în Uganda, de către un fer­mier. Băiatul de aproximativ cinci ani trăise în compania maimuţelor. Fugise de acasă în 1988, după ce văzuse cum tatăl lui îi ucisese mama. A fost îngrijit într-un orfelinat şi a învăţat să vorbească. Astfel, John a povestit cum s-a împriete­nit cu maimuţele şi cum acestea l-au hrănit şi l-au învăţat să-şi cau­te hrana şi să se caţere în copaci. John este astăzi complet reabi­litat şi lucrează ca interpret în cercetările asupra comunicării între maimuţe.

– Rochom Pn’gien din Cambogia a fost prinsă pe 13 ianuarie 2007 furînd alimente de la o fermă. Poliţistul care a investigat cazul a constatat că e chiar fiica lui, dispărută împreună cu sora ei cu cîţiva ani în urmă, în junglă. Rochom mai ştia cîteva cuvinte, printre care „mamă“ şi „tată“. Ani de zile n-a rostit alte cuvinte, n-a reuşit să înveţe să meargă în picioare şi nici n-a acceptat haine. După trei ani a fugit în junglă.

– Oksana Malaya a fost găsită în 1992, mîrîind şi dezvelindu-şi dinţii, în timp ce stătea în patru labe. Părinţii ei al­coo­lici o băteau, au neglijat-o, astfel că fetiţa s-a împriete­nit cu nişte cîini, iar animalele au învăţat-o să supravieţuiască. Avea opt ani cînd a fost găsită în Ucraina. Înţelegea ceea ce îi spuneau oamenii, astfel că, în scurt timp, fetiţa-cîine a putut merge la şcoală, a învăţat să brodeze şi să cînte. Cei mai buni prieteni ai ei sînt şi acum cîinii.

– Ivan Mishukov s-a născut în 1992. Pe la patru ani, a fugit de acasă, de la părinţii lui alcoolici. Cîinii l-au apărat, l-au hrănit şi l-au încălzit în nopţile de iarnă. La vîrsta de şase ani, poliţia a reuşit să-l captureze, lăsîndu-i mîncare ca momeală. Totuşi, băieţelul a scăpat de trei ori, luînd pachetul cu alimente. Şi-a revenit uimitor, la vîrsta de 11 ani, Ivan a intrat la şcoala militară.

– În februarie 2002, un copil a fost găsit în apropierea Fă­gă­ra­şu­lui, mîncînd dintr-un leş. Se crede că a trăit în sălbăticie ani de zile, sub protecţia mai­da­nezilor din zonă. Arăta a copil de patru ani, dar după dantură, avea 7. Avea rahitism, anemie, burta umflată şi degerături la picioare. După o săptămînă, a fost identificat ca Traian Căldărar, pierdut de părinţi în urmă cu trei ani. După ce a fost reeducat la un orfelinat din Braşov, a ajuns înapoi, la mama lui în vîrstă de 23 de ani din Viştea de Jos. Acum, copilul şi-a revenit şi joacă fotbal.

– Amala şi Kamala au fost două fetiţe crescute de lupi, într-o pădure din India. Au fost găsite în 1920 şi trimise la orfelinat. Erau foarte active noaptea şi vedeau bine pe întuneric. Mîncau carne crudă şi urlau. Amalia a murit în 1921, în urma unei infecţii la rinichi. Rămasă singură, Kamala a început să deprindă anumite obiceiuri, reuşind să stea dreaptă şi să pronunţe cîteva cuvinte. A murit în 1929, din cauza unei uremii.

Home