În vremea în care abia îmi terminasem doctoratul, psihologii și alți experți în sănătatea mintală au început să recomande adulților ca în momentele în care stau de vorbă cu un copil, să se aplece pentru a fi la nivelul vizual al copilului. Se presupune că această postură docilă reprezintă un mijloc de a-i arăta respect copilului, fără ca acesta să simtă că ar trebui să fie atent și să se supună deoarece adultul este mai mare.
Era această recomandare bazată pe vreo dovadă conform căreia copiii se simt nerespectați, umiliți și intimidați când adulții vorbesc din poziția verticală? Bineînțeles că nu! A fost făcută o cercetare în privința asta? Bineînțeles că nu! După cum este cazul multor recomandări profesioniste de parenting, și aceasta a fost scoasă din joben. Continuă experții în sănătate mintală să recomande vorbitul de la egal la egal? Bineînțeles!
Cam în aceeași perioadă, cei mai influenți specialiști în parenting din industria sănătății mintale promovau familia democratică. Adică, o familie în care nu există practic nicio distincție efectivă între părinți și copii, nicio sursă clară de autoritate. În această familie utopică, copiii au o voce la fel de importantă ca părinții, când vine vorba de deciziile familiei (restaurante, vacanțe, setările de căldură șamd) iar dezacordurile dintre părinte și copil se negociază până când se ajunge la o situație în care toată lumea iese câștigătoare. Minunat! Singura problemă cu acest aranjament postmodern, pe care nimeni nu pare să o observe, este că persoana care determină când se termină negocierea este copilul. Dacă părinții termină discuția, rezultatul nu este democratic.
Familia democratică nu se poate spune că a funcționat. Poate că ați observat că în multe familii unde părinții vorbesc de la egal la egal și negociază cu copiii, rezultatul este tirania. Mai e nevoie să identific tiranul? În familiile amintite, părinților le e frică să-i supere pe tirani deoarece își doresc să fie plăcuți de tirani. Se poate identifica rapid cine este părintele care caută aprobarea copilului. Cu alte cuvinte, cel care nu îi spune copilului să facă nimic. Ei doar sugerează, lucru demonstrat și de faptul că fiecare „comandă” pe care o transmit se încheie cu semnul de întrebare „ok?”
Revenind la presupusa nevoie ca părinții să-și respecte copii, întrebarea care persistă este: „ce dovezi avem că există o nevoie a copilului de a fi respectat de adult?” Răspunsul: nici măcar una. În urmă cu șaizeci de ani, înainte ca părinții să-i asculte pe experții în sănătate mintală despre cum să-și crească bine copiii, părinții nu pretindeau că-și respectă copiii. Și cu toate acestea, sănătatea mintală a copiilor era mult mai bună decât este astăzi. Copiii au nevoie de dragoste necondiționată și autoritate clară. Nu au nevoie și nici nu au de câștigat respect. Aceasta este o idee nouă și cum este cazul cu majoritatea noilor idei în privința copiilor, care au fost furnizate în ultimii 50 de ani de breasla psihiatrilor, este încă o nouă idee greșită și lipsită de valoare.
Dar ideile, bune sau rele, au consecințe. În cazul ideilor greșite și lipsite de valoare despre educația copiilor, consecința o reprezintă mulțimea de părinți confuzi, neliniștiți, stresați și măcinați de vină. Îngenunchează, negociază, fac doar sugestii care se termină cu „ok?” și fac tot ce le stă în putință să demonstreze respectul pentru copii.
Din nefericire, copiii lor nu întorc gestul.
Traducere de pe rosemond.com
In sfirsit un material pedagogic occidental care merita toata atentia:
Mi-a placut exemplul de mai jos de pe situl lui:
Don’t Tolerate Sassy Behavior
Q: Our 8-year-old has suddenly developed a very sassy mouth. She picked this up from a new neighborhood friend who speaks to her mother in a very disrespectful tone, like she’s the girl’s servant. There are no other girls this age in the neighborhood, so I hesitate to put a stop to the relationship but at the same time I want to nip this new skill in the bud before it becomes habit. Do you have any suggestions?
A: First, there are reasons to forbid a child a certain association, but this is not one of them. Assuming you make it perfectly clear that you will not tolerate similar behavior from her, there is great potential benefit to allowing your daughter to witness this other child disrespecting and disobeying her mother.
Second, understand that while part of this is explained as “monkey see, monkey do,” your daughter is conducting an experiment. She has seen the mother’s passive reaction to her daughter’s back-talk and wants to find out what your reaction is going to be. In effect, she’s asking, “Do all adults just ‘take it’ when children disrespect them?”
When my daughter Amy was around your daughter’s age, she developed a friendship with a girl who talked to her mother, a single parent, like she was an underling. Thinking that her daughter was angry about the divorce or some such nonsense (following a divorce, it is not uncommon for parents to unwittingly extend some form of behavioral entitlement to children), the mother did nothing but occasionally complain. One day, Amy returned from playing with this friend and began acting like she was possessed by the child’s demons. Determined to nip her sass in the bud, I took her to her room and told her she was staying there for at least an hour, during which time she was to “find the real Amy inside of you and let her come back out because so-and-so is not allowed to live here.”
The next few times she came home from playing with this friend, either her mother or I asked, “Are you Amy or sassy so-and-so?” She would say, “I’m Amy,” upon which we would say, “Then you may come in.” It was a somewhat playful but completely serious way of sending her the intended message: to wit, you can play all you want with the sass-bucket who lives down the street, but you will not carry home any sass from the bucket.
That rather libertarian approach allowed Amy the freedom to see her friend’s relationship with her mother with new eyes. She even began reporting to us, incredulously, incidents she had witnessed while at so-and-so’s house. That simply confirmed that we had acted rightly by not prohibiting the relationship (thus increasing the likelihood of some form of rebellion). Eventually, Amy realized that she and this other child had little in common and she moved on.
One of the more popular parenting adages of bygone days was “Give a child enough rope and he will hang himself.” That is sometimes the case, for sure. But it is also the case that giving a child a liberal amount of rope sometimes results in invaluable learning that might not have taken place otherwise.