Atenţie, români, se apropie Centenarul Marii Uniri:

              TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (I)

                           Adevăraţii noştri strămoşi

„Neamul tracilor este, după acela al indienilor, cel mai mare dintre toate (…) ar fi de neînvins şi, după cum cred ei, cu mult mai puternici decât toate popoarele” (Herodot, părintele Istoriei).

Au avut „grijă” sforarii acestei lumi, prea preocupaţi să ne înghesuie ca pe nişte dobitoace într-un ţarc planetar (de unde nu se mai poate înţelege naţiune cu naţiune şi om cu om!), să privim cu ochi hipnotizaţi (şi cu braţele neputincioase!) cum, în încercarea de a ne impune cât mai repede noua ordine mondială, să şteargă cu buretele peste întreaga istorie a umanităţii, să ne degreveze pe toţi de drepturi şi libertăţi cucerite prin jertfelnice mişcări sociale consacrate apărării demnităţii omului şi, în definitiv, să ne „spele creierele” până la a fi transformaţi în „oameni noi”, cum îşi dorea Lenin, numai „buni” de a fi amăgiţi cu iluzia că suntem şi noi „cineva”… într-o revoluţie globalizantă, generatoare a unei mentalităţi colective de sclavi, prin care să nu mai ştim din ce fel de neam provenim, cine suntem, pentru ce trăim, încotro ne îndreptăm… Desigur, ca să se ajungă la acest furt de identitate în masă, ni se vor tot induce, prin „tembelizoare”, veşti înspăimântătoare despre crize nesfârşite, crime care „necesită” să fim monitorizaţi electronic, rescrierea în mod fals a istoriei popoarelor, războaie între neamurile mari şi mici ale pământului etc! Până atunci însă, când s-ar dori să fie pedepsită chiar şi simpla amintire despre existenţa lui Dumnezeu, ar fi cazul să facem „front comun” toţi românii (înainte de ne fi interzise şi sancţionate scrierile care nu le sunt pe plac antihriştilor globalizării) şi să le spunem copiilor noştri adevărata istorie a strămoşilor noştri, ca nu cumva aceştia să apuce să fie smintiţi de cei care aiurează, ca şi Engels, că noi, românii, am fi un popor „fără istorie”, sortit spre dispariţie, aşa cum de altfel o face şi insultătorul eseist Boia (fraţilor, acest evreu a fost profesor de Istorie la Universitatea din Bucureşti!) când ne consideră insignifianţi şi fără drepturi istorice în Transilvania, or filosoful în tipare gregare, Patapievici (fraţilor, Uniunea Scriitorilor l-a propus să fie membru în Academia Română!) când ne consideră pe toţi românii ca fiind o „turmă” etc.

Ca urmare, avem obligaţia morală să spunem, indiferent cât de mare este „valul toxic” al unor istorii dirijate şi protejate (ocultic) inclusiv cu concursul serviciilor speciale (extrem de interesate ca nu  cumva să apucăm a afla ce fel de informaţii favorabile nouă se ascund în arhivele de la Vatican, Tel Aviv, Viena, Budapesta, Moscova, Istanbul etc), că – deşi străinii ne-au furat ce au vrut din Arhivele Naţionale şi „cineva” a avut misiune să ne văduvească piaţa cărţilor de adevăratele lucrări ştiinţifice – suntem descendenţii unor strămoşi cutezători care, trăind încă din Preistorie pe pământul frumos şi mănos situat geografic în spaţiul carpato-danubiano-pontic (bogăţiile noastre naturale au „cunună” munţii Transilvaniei) au făcut parte din al doilea neam ca mărime (cel al tracilor), din ramura cea mai importantă a acestuia: geto-dacii (acest aspect este mult mai relevant decât legăturile pe care le-am avut cu romanii şi slavii, care ne-au călcat pământurile pentru a ne împuţina, jefui şi cuceri).

Cum să nu fii aşadar impresionat când ştii că marele neam la tracilor, a cărei rădăcină etnică o reprezentăm noi astăzi, a avut o cultură avansată, certificată arheologic (ne putem lăuda, printre altele, cu marea descoperire de la Tărtăria, din judeţul Alba, care datează din 4700 înainte de Hristos), într-o epocă istorică de dinaintea înfiinţării Romei, a înfloririi Greciei, a venirii ungurilor în Europa! Cum să nu fii deci mândru când afli că aceşti strămoşi ai noştri, stând neclintiţi în „calea răutăţilor” (cum scria cronicarul Ureche), s-au luptat semeţi cu atâţia migratori (a se citi opera savantului Pârvan), chiar dacă au fost cotropiţi şi transformaţi în cel mai furat popor din istorie (este foarte important de reţinut că, deşi romanii au dus la Roma 165,5 tone de aur exploatate din Munţii Apuseni, până azi s-au extras din minele noastre 2700 t aur – iar cea mai mare parte nu românii le-au folosit! – şi mai dispunem, ca o binecuvântare de la Dumnezeu pentru noi, de încă de trei ori mai multe zăcăminte), beneficiem şi în acest moment de suficiente bogăţii naturale, conform Enciclopediei Resurselor Minerale ale României, ca să ne putem plăti datoria externă de 7 ori! Din păcate, ni le exploatează nişte „parteneri” occidentali care, ţinându-ne în sărăcie şi sclavaj, au tupeul să ne jignească naţional cu invectivele de leneşi şi furăcioşi, după ce ne-au pustiit Ţara în chip viclean şi ne-au „cumpărat” o parte însemnată din pământ…

                            Seminţia geto-dacă a românilor

„Geţii (dacii – n.a.) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, părintele Istoriei)  

Că vor sau nu să accepte detractorii noştri, obsedaţi în mod extremist să privească la geneza noastră etnică numai dacă iau în calcul rolul determinant al Romei sau al Budapestei, adevărul istoric este că noi, românii, proveniţi din rândul geto-dacilor, de seminţie suntem legaţi „ombilical” de primul mare popor-indo-european care a intrat în Europa în 3500 îHr. , facem aşadar parte integrantă din prima geneză etnică (preistorică) de pe teritoriul Europei şi, din postura aceasta (traco-dacică) de a avea rădăcini istorice adânci în cea mai veche, mai numeroasă  (180-200 triburi) şi mai înaltă cultură(anterioară civilizaţiei sumeriene), suntem îndreptăţiţi să fim indignaţi la pretenţia unor falşi istorici de a ne fura identitatea, reducându-ne la a fi expresia „enigmatică” a „civilizaţiei” unor jefuitori, romanii şi maghiarii, cu toate că, iată, logica elementară a cronologiei ne arată clar că strămoşii noştri, traco-geţi, au fost pe acest pământ românesc cu vreo 2000 de ani înainte ca romanii să apară pe harta Europei în antichitate (noi având deci o scriere şi o limbă cu mult înainte de civilizaţia greco-romană) şi cu 5600 de ani înainte ca ungurii să fi pătruns în secolul IX după Hristos în Europa.

Subliniind însă încă o dată că strămoşii noştri geto-daci au fost cei mai însemnaţi dintre toate neamurile tracice, conform izvoarelor istorice din epocile străveche şi veche, nu ne rămâne decât să deplângem îngusta viziune de ansamblu a acelora care – neputând să înţeleagă „norul” de mărturii lăsate posterităţii de 63 de autori antici (32 în greacă şi 31 în latină) care ne-au vorbit despre cei care alcătuiesc baza etnică a poporului nostru, adică geto-dacii – îşi „justifică” atitudinea antiromânească pe „teoria” că istoria noastră propriu-zisă ar începe o dată cu năvălitorii romani sau unguri, „uitând” astfel să reţină esenţialul, anume că noi, românii, suntem singurul popor european ce are o continuitate de 6700 de ani pe acelaşi teritoriu, cu limbă şi scriere la fel de vechi.

În consecinţă, ca să nu se mai vorbească „după ureche” despre originea noastră, ar fi mai mult decât necesar ca falsificatorii genezei românilor să facă bine să pună mâna pe carte şi să fie atenţi la ceea ce spuneau strămoşii noştri geto-daci (cu multe secole înainte de a călca picior de ungur în Europa) marile minţi luminate ale antichităţii:

• poetul grec Homer (sec.VIII îHr), în Poemele homerice (geţii nu sunt cu nimic mai prejos decât grecii);
• istoricul grec Hecateu (550-476 îHr), în „Înconjurul pământului” (existau două triburi de geţi în sudul Dobrogei);
• poetul grec Sofocle (496-406 îHr), în „Triptolem” (invoca prezenţa dacilor);
• istoricul grec Tucidide (460-398 îHr), în „Războiul peloponesiac” (geţii erau, în secolul V, sub stăpânirea regelui odrizilor);
• istoricul grec Herodot (484-425 îHr), în „Istorii” (în 514 îHr., geţii dobrogeni nu au vrut să se închine, fiind înfrânţi, de uriaşa armată cu care regele persan Darius I a pornit împotriva sciţilor, care îi tulburau ţinuturile);
• generalul roman Pompeius (106-48 îHr), în „Prolegomena” (că în Transilvania era rege Rubobostes);
• dictatorul roman Caesar (100-44 îHr), în „De Bello Gallico” (scrie despre daci);
• istoricul roman Diodor (80-21 îHr), în „Cartea 21 din Biblioteca istorică” (ştiri despre geţii lui Drohimete);
• poetul roman Horaţiu (65-8 îHr), în „Ode” (sublinia pericolul dacilor faţă de Roma);
• istoricul şi geograful grec Strabon (63îHr – 26 dHr), în „Geografia” (geţii şi dacii, care vorbesc „aceeaşi limbă” sunt aproape egali cu grecii);
• filosoful grec Dio Chrysostom (40-120 dHr), în „Discursuri” (geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii);
• astronomul şi geograful Ptolemeu (87-165dHr), în „Geografia” (descrie expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor în 335, dar şi faptul că regele get Dromihete l-a făcut prizonier pe fiul lui Lisimah în 300, luându-i în captivitate pe toţi atacatorii în 292 îHr);
• împăratul roman Traian (53-117 dHr), în „De Bello Dacico” („Dacii pe care i-am învins erau cei mai valoroşi războinici din lume”);
• istoricul roman Cassius Dio (155-229 dHr), în „Istoria romană” (războaiele daco-romane sub Domiţian şi Traian) etc;

                                                    Urme … „uitate”!

„Sunt unul din specialiştii cei mai cunoscuţi, nu numai în Europa, ci în toată lumea şi spun adevărul. Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră. Voi sunteţi cu siguranţă urmaşii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioadă şi au plecat. Este adevărat că au lăsat şi câteva urme prin această trecere temporară, pe teritoriul dac. Au lăsat puţină latină, pentru că latina era limba oficială, au lăsat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, şi foarte puţine obiceiuri, dar ei nu au putut să schimbe structura poporului dac, până la plecarea lor şi nici după aceea. Poporul român, care desigur a suferit şi alte influenţe, se deosebeşte radical de cel italic (…) Aveţi peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare. După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Şi asta este un lucru rar şi excepţional, de care puteţi să fiţi mândri (…) Nici la Luvru, nici la Britsh Museum şi nici în muzeele din S.U.A. nu găsim ce există în muzeul dumneavoastră (Muzeul Naţional al României – n.a.). Este regretabil că voi, românii, nu aţi profitat de această istorie scrisă în aur, aşa cum aţi fi meritat, mă gândesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forţa pe care aurul vostru a avut-o în construirea unei civilizaţiei demne de marile civilizaţii ale lumii. Aici, la voi, nu găsim aur cumpărat sau obţinut prin cuceriri, ca în alte muzee ale lumii. Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton. Voi, poporul român, puteţi să fiţi mândri cu originea voastră şi să vă consideraţi cel puţin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrâna Europă” (B.D. Lippitz, cel mai renumit expert în aur din Europa).  

Pe cât s-au străduit marii noştri arheologi să dezgroape numeroasele vestigii ale etnogenzei, mai valoroase decât aurul, pe atât s-au chinuit prădătorii acestor meleaguri de poveste, cu complicitatea unor români doar cu numele, să le „îngroape” (în cel mai fericit caz) în fondurile lor de arhive speciale sau în muzeele din Washington, Vatican, Budapesta, Tel Aviv, Viena, Moscova, Istanbul etc. Nu ar fi o surpriză prea mare că nu ni se doreşte din exterior a mai avea ţi noi un loc sub soare, căci ne-am convins pe propria „piele” cât şi cum ne-au „civilizat” (cu parul) străinii, dar să şi dispunem de „specialişti” în Istoriecare să accepte cu indolenţă să ne elimine trecutul traco-dac de dinaintea invaziilor romane, din manualele elevilor clasei a XII-a, acest lucru este de fapt o crimă spirituală de neimaginat a celor care au preferat să ne rupă rădăcinile istorice pentru o mână de arginţi. De aceea, stimaţi cititori, în continuare vă voi prezenta pe scurt – întru neuitare – câteva repere arhitecturale fundamentale, înainte să năvălească peste noi romanii, din istoria traco-dacă.

Este aşadar cu neputinţă să trecem cu vederea, dacă mai avem pretenţia să ne respectăm ca neam, ce anume au însemnat pentru înaintaşii noştri descoperirea uneltelor de prund de pe Valea Dârjovului(Muntenia), obiectelor de cult de la Parţa (Timiş), podoabelor de aur (expuse acum la Viena şi Budapesta) de la Moigrad (Sălaj), brăţărilor spiralate de la Ariuşd (Covasna), necropolelor zonei Criş (Banat, Transilvania), figurinelor de lut ars de la Boian (Muntenia), ceramicilor pictate de la Gumelniţa(Muntenia), bordeielor de la Vădastra (Oltenia), statuetelor de la Hamangia (Dobrogea), mormintelor princiare de la Agighiol (Tulcea), armelor de la Gostavăţ (Olt)… Şi încă oare ce ar mai fi de spus despre cele 3 tăbliţe de lut ars de la Tărtăria (Mureşul mijlociu), datând din 4700 îHr, considerate ca simbolizând cea mai veche scriere atestată în Europa, cu mult anterioară scrierilor proto-greceşti şi romane! Sunt, desigur, suficient de elocvente motive de mândrie naţională! Cum de altfel este şi faptul că, încă din mileniul II îHr., Transilvania dispunea de atâtea cetăţi, în Munţii Orăştiei, considerate nici mai mult, nici mai puţin, decât „un sistem de fortificaţii ce nu-şi are egal” (I.H. Crişan) etc.

                                       Strămoşii noştri, anteromani

„Poporul român s-a născut din mai multe elemente etnice. Nu există popor pur. Popoare neamestecate nu există pe lume… Există un element autohton, traco-dacic. Apoi a venit elementul cuceritor, latinofonii (romanii). Al treilea element a fost cel mai migrator, cu elementul slav preponderent” (prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, academician).

Bineînţeles că „ghimpele” geto-dac, ca ramură desprinsă de traci în mileniul I îHr. (Herodot, H. Daicoviciu), incomodează astăzi o istoriografie maghiară care, ignorând cu o nonşalanţă uimitoare dovezile istorice despre plasarea strămoşilor noştri de-o parte şi de alta a Carpaţilor (a se vedea cele 30 de tezaure descoperite – precum cel covăsnean de la Surcea, în aşa zisul „Ţinut Secuiesc”, izvoarele literare anteptolemeice despre triburile transilvănene (apulii în apropiere de alba, ansamensii pe Someş), scrierile geografului Ptolemeu despre tribul ratacensilor din Transilvania, scrierile lui V.Pârvan şi chiar… consemnările istoricilor unguri Szamoskozy, Losonczy etc), considerând pur şi simplu că civilizaţia geto-dacă este o „poveste” (ungurii au şi scos acest capitol, din cărţile româneşti, apărute după genocidul cultural oficializat în 1867), fără să mai ţină câtuşi de puţin cont că aceşti strămoşi ai noştri  (amplasaţi într-un spaţiu geografic având la nord Carpaţii Păduroşi, la vest râul Tisa, la sud Dunărea şi la est Nistrul şi marea neagră), figurau – în sec.I îHr. – printre cele mai importante trei popoare europene, alături de romani şi celţi!

De asemenea este şi faptul că sfidarea istoricilor unguri nu vizează doar descoperirile arheologice, de pe actualul teritoriu al României, ci şi extraordinarele însemnări făcute de străini despre aspectul că aici, cu un mileniu înainte de a ne invada şi cuceri, exista un popor identic, bine conturat, numit geţi în izvoarele greceşti (începând cu sec.VI îHr) şi daci în izvoarele romane (începând cu sec.I îHr.). Cu siguranţă că despre vechimea acestor autointitulaţi lupi (Strabo, O. Drâmbă), având un stindard în formă de lup, ar putea să ne edifice mult mai mult în special arhivele Vaticanului, dar acestea sunt controlate de catolici şi noi suntem ortodocşi… Şi descindem şi din traci, la origine, aşa cum ne lăsa să înţelegem şi renumitul lingvist G. Pruteanu, prof.univ.dr., când ne flata zicând: „Vă salut cu cea mai tracică solemnitate!”…

                          Ungurii ne-au „şters” pe Burebista şi Decebal!

„Este un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. (…) şi a fi descendentul unui popor plin de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi de libertate… n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată” (Mihai Eminescu, poetul naţional al României).

Deşi recunosc că au fost migratori, veniţi din Asia ca să cucerească Europa, unii istorici şi oficiali unguri nu au catadixit „să doi bani” pe tematica geto-dacă, cu mult anterioară vremii când ne-au cotropit, eliminând-o literalmente (din sistemul de învăţământ şi din abordările istoriografice conforme politicii lor de stat) sub considerentul, extraordinar! că dacii au dispărut din istorie şi că Transilvania era goală când s-a refugiat strămoşii lor în zona spaţiului actual românesc. Dar şi mai grav este însă că, după ce ne-au „învârtit” în formă mascată prin lovitura de stat din Decembrie 1989, ungurii au reuşit să-şi impună concepţia, anti geto-dacă, folosindu-se de „trompetele” lor care din spatele sau din faţa guvernărilor postdecembriste, au promovat în România o politică de discreditare a etnogenezei româneşti, frustrându-i pe elevii noştri, la examenul naţional de Bac, să mai ştie câte ceva despre cine au fost, în istoria noastră, personalităţi remarcabile precum Burebista (82-44 îHr) şi Decebal (85-106 dHr).

Ca urmare, ar fi indicat ca detractorii originii noastre să meargă până în Bulgaria, la Muzeul de Istorie Naţională, unde pot să vadă fragmentul inscripţiei de la Dionysopolis, Balcic, din al cărei ansamblu se menţionează că Burebista a fost „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind toată ţara de dincolo de fluviu (Dunăre – n.a.) şi pe cea de dincoace”, or să reflecteze la scrierile lui Strabo, cel care afirma că „Burebista, getul (…) a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor pe toţi vecinii: ba era de mare primejdie şi pentru romani” (celţi, illiri etc). Centrul puterii lui, înconjurat de un sistem de fortificaţii foarte bine pus la punct, se afla în „inima” Transilvanei, în munţii Orăştiei, întinzându-se de la Carpaţii Păduroşi până la Dunărea Mijlocie şi munţii Slovaciei.

Însă şi celălalt cârmuitor, Decebal, al cărui nume înseamnă „cel curajos”, este considerat şi el ca nesemnificativ în istorie, pentru linia oficială a istoriografiei maghiare, cu toate că, îndrăznind să „ţină piept” (fără izbândă) armatei de jefuitori romani, l-a determinat pe Cassius Dio să îl descrie ca „viteaz în luptă (…) el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”, să fie elogiat de însuşi împăratul roman Traian (98-117 dHr), a cărui armată cunoscuse „rănile uriaşe provocate de coasele dacilor”, apucase în sfârşit să îi vadă capul tăiat, alături de „satisfacţia” Senatului şi a tot poporul, acestui mare duşman pe care îl învinsese în două campanii miliare de cucerire. Atât de mare i-a fost atunci bucuria, după ce marea Romă trăise în 88 dHr. Drama de a încheia o pace ruşinoasă cu strămoşii noştri, încât „serbările” victorioşilor, consacrate la Roma jafului, s-au conturat pe nelegiuiri întinse (record!) pe 123 de zile, când sute de mii de spectatori de la Colloseum au „gustat” dintr-un spectacol macabru la care au participat 10.000 de gladiatori şi 11.000 de animale – un bun prilej ca poporul roman să fie „fericit” că i s-a refăcut visteria imperială, i s-au scutit contribuţiile pe timp de un an, i-au fost suprimate toate datoriile şi datorită pradei de război adusă de la străbunii noştri (Lucius şi Dio Cassius ne vorbesc de faptul că romanii ne-au degrevat de 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint). Iată deci cât de mult s-au bucurat conducătorii atât de temutului Imperiu roman, cu a sa cea mai puternică armată din lumea antică, pentru că a reuşit să „pună mâna” pe Dacia Traiana, transformând însă în provincie imperială numai Transilvania (fără colţul sud-estic dintre Oltenia şi Carpaţi), Banatul şi Oltenia, căci în Maramureş, Crişana şi nordul Moldovei au continuat să zburde, ca „păsările cerului”, dacii liberi…

Atenţie, români, se apropie Centenarul Marii Uniri:

           TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (II)

                Suntem aici înainte de năvălirea ungurilor!

„Cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Originile daco-romane, legendă, ubicuitate – o mare enigmă. Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii… Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator numeşte migrator pe altul categoric sedentar. El vine însă cu un << titlu de nobleţe>> : de cuceritor cu sabia şi violenţa calului faţă de blândeţea boului şi a oii… „ ( Prof. univ. dr. David Prodan, academician).

La un „semn” al magnatului american de origine maghiară Söröş, care şi-ar dori să confere tuturor popoarelor o nouă identitate, o puzderie de figuri cosmopolite şi-au ridicat la unison vocile (sponsorizate) ca să arunce în derizoriu, prin deturnări grosiere, studiile ştiinţifice ale savanţilor din domeniul etnogenezei lumii. În „demitizarea” orchestrată de el, planetară, a „rostogolit” în cele 4 zări „tone” de dolari şi astfel, cum era de aşteptat, o „armată” de unelte ale mediocrităţii s-au înfruptat ca vulturii din „stârvul” escrocheriilor sale, punând umărul la falsificarea istoriei, răstălmăcirea valorilor consacrate şi, nu în ultimul rând, la o nouă „ordine” postdemocratică. La noi, în România, printre zgomotoasele sale portavoci – care ne-au contestat originile daco-romane cu scopul de a ne prezenta în istorie ca un popor de pripas, numai „bun” de „călărit” de unguri (etc) – s-a regăsit şi „prestigioasa” editură Humanitas, condusă de filosoful politruc Liiceanu, care a girat lansarea în spaţiul public a unor opinii speculative şi defăimătoare la adresa originii, vechimii şi demnităţii noastre naţionale!

Astfel, în tumultul creat de cei care obişnuiesc să vorbească dincolo de ceea ce ştiu, o serie de „români” – în consens cu orientarea noii „şcoli” (politice) ungureşti – ne-au „rupt” legătura cu geneza istorică din neamul traco-dacilor, ne-au „exterminat” o dată cu invazia romană (ne-au redus etnogeneza la a ne considera ca fiind urmaşii exclusivi ai coloniştilor romani, cum au făcut şi greco-catolicii Şcolii Ardelene!), ne-au contestat romanizarea şi elementele sale specifice (nu neapărat că nu am înţelege şi încercarea forţată a unora de a ne „împinge” identitar pe axa Romei catolice), ne-au blamat continuitatea daco-romană pe pământul de astăzi (de după retragerea unei părţi a armatei şi administraţiei romane, în 271 dHr.), ne-au considerat venetici la noi acasă (de aceea am fost toleraţi şi persecutaţi atâtea secole în Transilvania, politizându-ni-se romanitatea în special după ce Transilvania a intrat, din 1699, sub dominaţia austriacă), ne-au prefabricat internaţional o imagine de neam primitiv şi criminal…

Cu riscul de a mă repeta, în încercarea de a-i invita pe batjocoritorii istoriei românilor să mai pună şi ei mâna pe carte, aş vrea să invoc numele a 7 personalităţi din istoriografia maghiară care ne-au atribuit provenienţa de popor romanic (ceea ce înseamnă şi o recunoaştere implicită a faptului că românii locuiau în Transilvania înainte de a năvăli ungurii): T. Ortvay, A.Hustti, Ş.Zamosius, I. Szamoskozy, S. Keza, L. Istvan, L. Kövari (lor li se adaugă şi savanţi italieni, polonezi, germani etc), câteva documente excepţionale (din secolele X-XIII) pe acelaşi subiect (cronicele lui Gardizi, Kekaumenos şi Kynnamos; actele imperiale din vremea împăraţilor bizantini Vasile II Macedoneanul, Constantin VII Porfirogenetul; scrierile papilor Inocenţiu III, Pius II şi Clement VIII), numeroasele descoperiri arheologice de după 271 (numai în Harghita şi Covasna sunt 50 de puncte arheologice, datând din perioada secolelor VII-XI), scrierile savanţilor români despre continuitatea daco-romană (Iorga, Xenopol, Haşdeu, Cantemir, Giurescu). Toate aceste documente, pentru cine este curios să ne perceapă trecutul dincolo de răstălmăcirile interesate ale ungurilor, se pot regăsi – înainte să le secretizeze globaliştii – în biblioteci, arhive, muzee…

    Cine (şi de ce) răstălmăceşte vechimea românilor în Transilvania ?

„Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare” (D. Prodan, academician).

Oficialii de la Budapesta nu au precupeţit de-a lungul timpului nici un fel de eforturi, de mijloace perfide, ca să îşi atingă scopul de a ne domina şi discredita, în virtutea convingerii lor că provin dintr-o rasă superioară, dar şi de a face presiuni ca marile cancelarii europene să le recunoască dreptul istoric de a fi stăpânii Transilvaniei, în ciuda desfiderii cu nonşalanţă a tuturor documentelor care atestă prezenţa noastră înaintea năvălirii lor în Terra ultrasilvana şi a regulilor elementare de bună convieţuire interetnică! Cu o insistenţă dusă deseori până la extrem, ungurii ne-au confiscat identitatea, ne-au făcut să ne simţim ca nişte străini în propria noastră casă, ne-au batjocorit şi discriminat („pozitiv”) chiar şi până în zilele noastre! Ridicolul situaţiei nu derivă însă neapărat din aceea că s-au găsit peste noapte promotori care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi istoricul maghiar I. Wellmann („Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (românilor – n.a.). De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare… Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”), ci din faptul – de neînţeles – de a nesocoti informaţiile despre prezenţa românilor în Transilvania înaintea ungurilor, dincolo de cercetările în acest sens făcute de doi academicieni români (I. Lupaş, D. Prodan etc), cum reiese concludent din analiza a două documente istorice de bază ale istoriografiei maghiare (Gesta Hungarom, Hungaria diplomatica), a poziţiilor exprimate de doi istorici maghiari (H. Mihaly, S. Keza), a concluziilor la care au ajuns doi regi maghiari (Bela IV, Coloman) şi, nu în ultimul rând, a argumentelor invocate de trei istorici străini (J. Thunmann, M.G. Lehr, Seaton-Watson) etc.  Aşa se face că acum este întreţinut şi ia amploare fenomenul incredibil, atât de clamat anarhic astăzi şi pe străzile României, că de Istorie şi de orice altceva se pot ocupa mai nou oamenii de rând, nu neapărat cei avizaţi (specialiştii)!

                             O teorie fără suport istoric!

„Am eliminat teoria (imigraţionistă – n.a.), am restabilit identitatea poporului român din Transilvania, dreptul la pământul său, am eliminat halucinaţia fiinţei sale de popor rătăcitor cu turmele sale de-a lungul şi de-a latul ţării? Aş. Ea va dăinui împotriva tuturor existenţelor, pentru că este unica armă, oricât de paradoxal, unicul argument de apartenenţă a Transilvaniei la Ungaria. Zadarnică strădania de a-l elimina (…) Vor renunţa (ungurii – n.a.) vreodată la acest eşafodaj, la această mistificare? Nici vorbă. Vor cultiva-o, în ciuda tuturor evidenţelor. Nu se pot lipsi de ea, este doar unicul temei pe care reclamă o stăpânire (…) Pumnalul crunt de ieri în inima Transilvaniei de nord n-a fost de ajuns. Iată-ne din nou cu spectrul lui în faţă… Am scris însumi în tinereţe o replică istorică la teoriile revizioniste din 1944, sub titlul TEORIA IMIGRAŢIEI, tradusă şi în limba franceză, care a rămas fără replică… Nici nu a fost înregistrată nicăieri de istoriografia maghiară… Ungurii nu de adevăr au nevoie, ci de mistificarea lui, de un drept istoric care nu li s-a cuvenit niciodată. Ei au nevoie de propriile viziuni, care depăşesc istoria” (academician David Prodan, istoric).

Cu o alergie organică la români, atât de transparentă şi în nepoliteţea diplomatică cu care ne tratează de secole oficialii Budapestei, un căpitan în armată austriacă şi născut la Baden (Germania), numit Franz Sulzer (1727-1791), a comis o crimă spirituală împotriva adevăratei noastre origini şi, supărat că domnitorul A. Ipsilanti nu a vrut să facă demersurile ca să fie numit consul austriac la Bucureşti, ne-a confecţionat o „istorie” din care rezultă teoria (vânturată obsedant de unguri încă din secolul XVIII) că noi, românii, nu am fi băştinaşi în Transilvania, ci nişte venetici care (în 271) ne-am retras în sudul Dunării concomitent cu romanii şi de acolo am fi imigrat mai târziu în Transilvania! „Teoria” lui imigraţionistă, nu contează că în realitate nu are ca suport nici un document istoric, a „surâs” ungurilor în încercarea lor, de o ambiguitate ilară, de a argumenta speculativ aberaţia că timp de 1000 de ani ar fi fost un gol imens în centrul Europei (în Transilvania), adică în cea mai bogată şi fertilă regiune, unde s-ar fi aşezat… ungurii, abia în secolul IX, înaintea – „evident” – a românilor. Mă rog, dincolo de faptul că „teoria” lui şi-a găsit rezonanţă în alte minţi, cum ar fi în special a geografului german dintre sudeţi R. Roesler (1836-1874), relevant nu este atât faptul că aceste atitudini au fost emise pe când Ungaria se afla sub tutelă austriacă, ci aspectul că istoriografia românească şi cea străină, sesizând maniera hazardată cu care cei doi (şi adepţii) „jonglează” cu cronologia evenimenţială şi cu locul de unde ne-am fi „format” şi „migrat” în Transilvania (unul zice că Transilvania ar fi rămas nelocuită în 271, altul că în 106; unul că am fi migrat în Transilvania începând cu secolul X, altul susţine că pe la mijlocul secolului XIII), istoriografii serioşi dejoacă încercarea de a „strecura” în ştiinţă nişte teze speculative conform cărora românii din Transilvania ar fi „migrat” din sudul Dunării şi, pe „furiş”, s-ar fi împământenit printre ungurii deja existenţi în Transilvania („justificându-se” astfel dominaţia „stăpânilor” maghiari în Transilvania, implicit starea românilor de slugi „tolerate”, într-o vreme când şi ungurii nu erau altceva decât o provincie stăpânită de austrieci – din 1526 – vreme de 392 de ani, cu o relativă autonomie între 1867-1918).

Nu ştiu cum au reuşit unii istorici maghiari – ca G. Szekffi şi S. Zombor – să se ralieze la aceste impregnaţii para-istorice, propagate de un militar şi un geograf, dar cel puţin „interesantă” mi se pare inconsecvenţade care au dat dovadă istoricii maghiari I. Szamoskozy şi J. Benkö, precum şi ideea că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania (autorii manualului de Istorie naţională maghiară au „dat o palmă” documentului central Gesta Hungarorum, atât de drag lor)!

Nu pot să închei fără să amintesc cum şi la noi, în contextul în care mişcarea de emancipare naţională din secolele XVIII-XIX a încercat să răspundă ideilor imigraţioniste expuse mai sus, savantul filolog şi academician B.P. Haşdeu a elaborat studiul „Perit-au dacii?” cu scopul de a-i combate pe greco-catolicii Şcolii Ardelene, care ne-au alterat originile expulzându-i pe daci (prin împăratul Traian) din istorie şi făcându-ne urmaşi doar ai coloniştilor Romei, ceea ce l-a făcut să scrie dojenitor că aceşti „corifei” ardeleni „nu cunosc istoria (…) nu se roşesc de a face de râs pe bietul Eutropiu, pe care aşişderea-l cunosc mai rău, decât eu pe istoricii chinezeşti”…

                          Istoria unui „drept istoric”… furat!

„Sunt mobilizate masiv toate vestigiile cunoscute ale apariţiei ungurilor în Europa, virtuţile lor de popor de stepă. Au venit cu mare zgomot european. Au luat prin călăreţii lor Europa în copitele cailor în lung şi-n lat, au devenit groaza Europei, groaza istoriei sale. Nu numai au călcat-o, ci s-au constituit stăpâni, şi-au luat cu de la sine putere misiunea de-a ne europeniza şi pe noi, constituindu-şi un drept de veci asupra noastră şi după eliberarea popoarelor pe care le-au călcat, în loc să tragă în vreun fel consecinţele acestui act istoric” (academician D. Prodan).

Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică al faptului că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu ai nici o şansă să înţelegi, oricât ai studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania! Sigur, este foarte uşor să te opui dreptului de autodeterminare al poporului, să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI, să spui câte şi mai câte, dar totuşi nu este suficient, căci ceva din adâncul tău, vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun! Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată(Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania. Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.

Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)! În concluzie, stimaţi cititori, cele trei documente istorice invocate de mine contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică supremaţia în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un „drept istoric” care, de fapt, este al nostru…

                                                                                                                    Prof. Costel NEACŞU

http://www.justitiarul.ro