Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord.

Este o carte biografica, amintita in toate scrierile ulterioare despre lumea din interiorul pamantului.

Exista un mister profund care inconjoara Polul Nord si care, timp de secole, a interesat savantii. Norvegianul Olaf Jansen a facut unele revelatii iesite din comun, socante. El si-a dezvaluit experiente fantastice si a innebunit lumea. Exista un interes enorm pentru studierea Polului Nord, unde s-au angrenat mai multe natiuni care incearca sa rezolve misterul care infierbanta imaginatia multora. Marinarul explorator norvegian si-a sarbatorit a 95-a aniversare in S.U.A. si ultimii sase ani ai vietii sale si i-a petrecut intr-un modest bungalow, in afara drumului de la Glandale si la o scurta distanta de cartierul oamenilor de afaceri din Los Angeles (California). Si-a petrecut 12 ani intr-un stat din Middle Est. Dar, inainte de asta, a fost pescar pe coasta norvegiana, in regiunea insulelor Lofoden, de unde a efectuat turnee catre Nord pana la Spitzberg si chiar pana la Pamantul lui Franz Josef. Polul Nord fascineaza continuu si lasa loc de nenumarate speculatii. Este locul central al gravitatiei Terrei, leaganul mareelor, unde acele magnetice o iau razna, unde aurorele boreale ilumineaza noaptea polara si unde spiritele curajoase se aventureaza pentru a explora necunoscutul in zone periculoase. Doctorul Orville Livingston a declarat „posibilitatea unui Pamant in interiorul planetei a fost adus mai intai cunostintei mele cand am descoperit o geoda pe malurile Marilor Lacuri. Geoda este o piatra sferica aparent solida dar chiar atunci cand este despicata se observa ca ea este scobita si acoperita in interior cu cristale. Pamantul nu este decat o geoda putin mai mare si principiul care a procedar la crearea geodei, golirea in interior, indubitabil a modelat de asemenea Terra.”

Olaf Jansen pretinde ca la Polul Nord exista o mare libera, acolo unde exista deschiderea nordului si ca largimea acesteia poate fi de aproximativ 1400 de mile in diametru. Exploratorul Nansen a scris in cartea sa: „Niciodata nu am plutit intr-un mod atat de splendid. Catre nord, cu fermitate in directia nordului, cu un vant bun, la fel de bine cum valul si panza ne fac sa putem inainta, o mare libera, mila dupa mila, perioada de observare dupa perioada de observare, din aceste regiuni necunoscute, mereu mai clare si mai libere de gheata, aproape ca se putea zice: «cit timp va dura asta?» ochiul fix intotdeauna spre directia nordului ca si cum se masoara un punct. El priveste viitorul. Dar exista intotdeauna acelasi cer intunecat inainte si care semnifica prezenta marii libere.” La 10 mai 1884, in revista Norwood din Anglia se scris: „Nu admitem ca exista gheata pana la pol – o data in interiorul marii bariere de gheata, o noua lume se impune exploratorului, climatul este dulce ca cel din Anglia si, dupa , inmiresmat ca in insulele grecesti.” Vechile scriituri hinduse, japoneze si chinezesti cat si hieroglifele raselor stinse de pe continentul nord – american, toate vorbesc de traditia adoratorilor soarelui care veneau din Pamantul Interior. Este un fapt notabil ca pe masura ce ne apropiem de Ecuator, statura rasei umane este mai putin mare. Dar patagonienii din America de Sud sunt probabil singurii aborigeni din centrul Terrei care au iesit prin deschiderea obisnuit desemnata prin Polul Sud si sunt numiti rasa gigantica.

Olaf Jansen declara ca, la inceput, lumea a fost creata de Marele Arhitect al Universului, pentru ca omul sa poata ajunge pe suprafata „interioara” care a fost locuita dintotdeauna de „poporul” ales. El a navigat dincolo de Alaska si de coasta siberiana, unde a gasit cimitire continand oase de fildes in cantitati atat de mari incat sugera ca locul era format din vechi locuri de inmormantare. Olaf Jansen crede ca aceste resturi provin de la marea viata animala prolifica care abunda pe campuri si paduri si pe numeroasele fluvii din Lumea Interioara. Resturile de animale au fost aduse de curentii oceanici, sau au fost purtate de banchize si s-au acumulat ca copacii plutitori pe coasta siberiana. Asta ar dura de o eternitate, in timp formand aceste cimitire misterioase. Privind acest subiect William F. Warren, in cartea sa, spune: „Stancile arctice ne vorbesc de o Atlantida pierduta mai minunata decat cea a lui Natan. Straturile de fosile din fildes din Siberia depasesc tot ceea ce exista de acest fel in lume.” Povestea extraordinara a lui Olaf JansenIata dezvaluirile facute de acest navigator norvegian, privind explorarea arctica: „Numele meu este Olaf Jansen. Sunt un norvegian, desi sunt nascut in oraselul rusesc de marinari Uleaborg, pe coasta orientala a Golfului Bothnia, bratul de nord al Marii Baltice. Parintii mei se aflau la pescuit in Golful Bothnia si locuiau in oraselul rusesc Uleaborg in momentul nasterii mele, la 27 octombrie 1811. Mama mea, Jens Jansen, s-a nascut la Rodwig pe coasta scandinava, in apropiere de insulele Lofoden, dar dupa casatoria sa s-a mutat in casa sa la Stockholm, pentru ca mama mea si familia sa acolo locuiau. Cand am avut sapte ani, am inceput sa-l insotesc pe tatal meu la pescuit de-a lungul coastei scandinave. Foarte tanar, mi-am aratat aptitudinile pentru carti, si la varsta de noua ani, am fost dat la o scoala particulara la Stockholm, unde am stat pana la varsta de 14 ani, apoi mi-am urmat tatal regulat in toate turneele sale de pescuit. Tatal meu masura 1,90 m si cantarea peste 95 kg, un scandinav tipic avand o viata dintre cele mai aspre si capabil de cea mai mare rezistenta, dupa marea mea cunostinta, mai mult decat oricare om. El poseda dulceata unei femei in cele mai mici lucruri ale vietii si in acelasi timp determinarea si vointa sa erau indescriptibile. Vointa sa nu admitea nicio infrangere.

Aveam 19 ani cand am intreprins ceea ce s-a adeverit a fi ultima noastra calatorie ca pescari si care a ajuns la povestea stranie care trebuia revelata lumii, dar nu inainte de a ajunge la capatul calatoriei mele pamantene.
Nu am permis ca faptele pe care le cunosc sa fie publicate cat traiesc de teama sa nu suport umilire, inchisoare si suferinta. Mai intai, am fost pus in lanturi de capitanul navei baleniere care m-a salvat, pentru simplul motiv ca i-am vorbit de minunatele descoperiri facute de tatal meu si de mine. Dar eram departe de a ajunge la sfarsitul torturilor mele.

Dupa patru ani si opt luni de absenta am ajuns la Stockholm, pentru a constata doar ca mama mea murise anul precedent si ca proprietatea fusese lasata de parintii mei familiei mamei mele, insa ea mi-a restituit-o imediat. Totul ar fi putut sa continue bine astfel daca as fi eliminat din memoria mea povestea aventurii noastre si moartea inspaimantatoare a tatalui meu.
In fine, intr-o zi am povestit istoria in detaliu unchiului meu, Gustav Osterlind, un barbat avand bunuri considerabile si pe care l-am grabit de a organiza o expeditie pentru mine in scopul de a realiza o alta calatorie catre pamantul straniu.

Mai intai am crezut ca el va favoriza proiectul meu. Parea interesat si m-a invitat sa ma prezint in fata anumitor functionari si sa le explic, cum am facut pentru el, povestea calatoriilor noastre si a descoperirilor noastre. Imaginati-va deceptia si oroarea mea cand, pe concluzia povestii mele, unele hartii au fost semnate de unchiul meu si fara avertisment, am fost arestat si m-am gasit repede sub efectul si ingrozitoare incarcerari intr-un azil de nebuni, unde am ramas timp de 28 de ani, ani lungi, plictisitori si plini de suferinte!
Nu am incetat niciodata de a afirma ca aveam un spirit sfant si de a protesta contra nedreptatii inchiderii mele. In fine, la 17 octombrie 1862, am fost eliberat. Unchiul meu era mort si prietenii din tineretea mea erau acum straini. Intr-adevar, un barbat de peste 50 de ani, a carui singura informatie care se cunostea despre el privea un nebun, care nu are niciun prieten.

Am fost lasat sa ma descurc, insa instinctiv, m-am indreptat spre port unde erau ancorate numeroase barci de pescari si intr-o saptamana m-am imbarcat pe un vas de pescuit pe nume Yan Hansen, care a inceput o lunga croaziera de pescuit in insulele Lofoden. In acest moment, precedentii mei ani in care am calatorit atat de mult, mi-au fost de un foarte mare avantaj, in special pentru a-mi afirma utilitatea. Nu a fost numai inceputul altor calatorii, ci printr-o cumpatare economica, am fost in cativa ani, capabil de a poseda propriul meu vas de pescuit.
Timp de 27 de ani, apoi, am parcurs marea ca pescar, lucrand timp de 5 ani pentru altii si 22 de ani pentru mine.
In toti acesti ani, am studiat cu sarguinta un maxim de carti, la fel de dur ca un muncitor in meseria mea, dar am avut o mare grija de a nu mentiona nimanui povestea privind descoperirile facute de tata si de mine-insumi. Chiar in aceasta ultima zi, mi-e teama de a sti ca cineva a putut vedea sau cunoaste lucrurile pe care le scriu, si notele si hartile pe care le pastrez langa mine. Cand zilele mele pe Terra vor fi terminate, voi lasa harti si note care vor lumina si, sper, fii utile Omenirii.
Amintirea lungii mele inchideri alaturi de maniaci si toate angoasele oribile si suferintele suportate sunt prea vii pentru a da o alta sansa unei arestari. In 1889, mi-am vandut barcile de pescuit si am constatat ca am acumulat o avere suficienta de a ma intretine tot restul vietii. Apoi am venit in America.
Timp de doisprezeece ani, am locuit in Illinois, in apropiere de Batavia, unde mi-am adus majoritatea cartilor din prezenta mea biblioteca, cu toate ca am adus multe volume alese din Stockholm. Mai tarziu, am venit la Los Angeles, ajungand aici la 4 martie 1901. Am cumparat aceasta casa umila si aici, in intimitatea propriului meu domiciliu, inconjurat de cartile mele, am inceput sa fac harti si desene ale noilor tari pe care le-am descoperit si de asemenea de a scrie povestea in detaliu in timpul in care eu si tatal meu am parasit Stockholmul pana la evenimentul tragic care m-a despartit in Oceanul Antarctic.

Imi amintesc bine ca am parasit Stockholmul in vasul nostru de pescuit in a treia zi din aprilie 1829 si am navigat la sud, lasand insula Gothland la stanga si insula Oeland la dreapta. Cateva zile mai tarziu am atins Punctul Sandhommar si am trecut stramtoarea care separa Danemarca de coasta scandinava. Am facut escala in orasul Christiansand, unde m-am odihnit doua zile si apoi am plecat de-a lungul coastei scandinave catre vest, indreptandu-ne catre insulele Lofoden. Tatal meu avea un spirit vesel, datorita beneficiilor satisfacatoare si excelente pe care le-a obtinut la ultimul nostru pescuit pe care l-a comercializat la Stockholm, in loc sa-l vanda in unul dintre orasele marinaresti de-a lungul coastei scandinave, A fost in mod special fericit cu vanzarea a cativa colti de fildes pe care i-a gasit pe coasta de vest a Pamantului lui Franz Joseph in timpul uneia dintre croazierele sale in nord anul precedent si si-a exprimat speranta ca de data asta vom putea din nou sa fim destul de norocosi de a ne incarca micutul nostru vas de pescuit cu fildes, in loc de moruni, heringi, scrumbi si somoni.

Am facut escala la Hammerfest, care este la 71°40´ latitudine N, pentru a ne odihni cateva zile. Am ramas acolo o saptamana si ne-am facut provizii suplimentare si cu mai multe butoaie de apa potabila si imediat am navigat catre Spitzberg.
In primele zile, aveam o mare libera si cu vant favorabil si apoi am intalnit multa gheata si multe iceberguri. Probabil ca o nava mare nu ar fi putut gasi ca vasul nostru mic drumul prin labirintul de iceberguri care se strang in canale abia deschise. Acesti munti de iceberguri se prezentau intr-o succesiune infinita de palate de cristal, de catedrale masive si de lanturi de munti fantastici, sinistri si parand ca niste santinele, imobile ca cateva faleze impozante din roca solidificata, inaltandu-se silentioase ca un Sfinx, si rezistand valurilor agitate ale marii miscatoare.
Dupa ce am scapat de numeroase accidente, am ajuns la Spitzberg, la 23 iunie si am aruncat ancora la Baie Wijade pentru scurt timp, unde ne-am strans mana pentru pescuitul nostru. Atunci am ridicat ancora si am traversat stramtoarea Hinlopen si am navigat de-a lungul coastei Pamantului de Nord-Est. Un vant puternic ne-a abordat venind dinspre sud-vest si tatal meu a spus ca era mai bine de a profita sa atingem Pamantul lui Franz Josef, unde, cu un an inainte, accidental, gasise mormanele de fildes care i-au adus un pret atat de bun la Stockholm. Niciodata, inainte sau dupa, nu am vazut atat de multe pasari de mare; erau atat de numeroase incat ascundeau stancile litoralului si intunecau cerul.

Timp de mai multe zile am navigat de-a lungul coastei stancoase a Pamantului lui Franz Josef. In fine, un vant favorabil ne-a impins catre coasta de Vest si, dupa ce am navigat cu panza 24 de ore, am ajuns la un magnific brat al marii.
Abia puteam sa credem ca acolo era indepartatul Pamant al Nordului. Locul era verde cu o vegetatie dezvoltata si desi zona nu reprezenta decat unul sau doua acre, aerul era cald si linistit. Acest punct a fost locul unde influenta Golfului Stream s-a simtit cel mai profund.

Pe coasta de Est, erau numeroase icerberguri, desi ne aflam aici intr-o apa libera. Departe catre Vest, in acest timp, se vedeau blocuri de gheata si mereu mai departe, catre vest, apareau in forma de lanturi de coline joase de gheata. In fata noastra si direct la nord, se intindea o mare libera. Tatal meu era un adept arzator al lui Odin si Thor si-mi zicea frecvent ca zeii au venit de departe de acolo de la „Vantul Nordului”.

Tatal meu imi explica ca conform unei traditii, spune ca exista mai departe catre nord, un pamant mai frumos decat tot ce s-a cunoscut vreodata de oricare muritor si care este locuit de poporul „ales”. Tanara mea imaginatie a fost stimulata de ardoarea, de felul si fervoarea religioasa a tatalui meu si am exclamat: „De ce nu navigam spre acest pamant dragut? Cerul este senin, vantul favorabil si marea deschisa.”

Chiar si acum pot sa vad expresia de agreabila surpriza a minei sale, cand s-a intors catre mine si m-a intrebat: „Fiul meu, doresti sa mergi si sa explorezi cu mine dincolo unde niciun om nu s-a aventurat niciodata?” I-am raspuns afirmativ. „Foarte bine”, a raspuns el. „Fie ca Ondin sa ne protejeze!” Si, ridicand rapid panzele, a aruncat un ochi pe busola noastra, a intors prova drept in directia nordului si traversand pe o cale libera, a inceput calatoria noastra.

Soarele era sus la orizont, cum putea fi inca in tot acest inceput al verii. Intr-adevar, aveam aproape patru luni pentru a naviga inainte de a sosi din nou noaptea polara. Vasul nostru mic de pescuit a tasnit inainte ca si cum ar fi dorit cu ardoare sa se lanseze ca noi – insine in aventura. Dupa 36 de ore am pierdut din vedere extremitatea punctului nordic al litoralului Pamantului lui Franz Josef. Un curent puternic se indrepta catre nord prin nord-est si parea sa ne transporte. Departe la dreapta si la stanga noastra se etalau iceberguri, dar vasul nostru mic a trebuit sa mearga de-a lungul stramtorilor inguste si culoarelor atat de fine in anumite locuri, incat daca ambarcatiunea noastra nu ar fi fost de forma redusa, n-am mai fi putut iesi niciodata.

In a treia zi am ajuns la o insula. Tarmurile sale erau scaldate de o mare libera. Acolo tatal meu a decis de a face tabara si de a pleca in explorare timp de o zi. Acest nou pamant era privat de lume de constructie, dar acolo am gasit o mare acumulare de lemne aruncate de mare, pe tarmul nordic. Unele trunchiuri de copaci erau de 40 de picioare lungime (aproape 12 metri) si doua picioare in diametru (60 cm).

Dupa ce am explorat timp de o zi litoralul acestei insule, am ridicat ancora si ne-am indreptat prova catre nord in directia marii libere. Imi amintesc ca nici tatal meu, nici eu-insumi nu am mancat nimic timp de aproape 30 de ore. Poate asta s-a datorat tensiunii de excitare a calatoriei noastre stranii in cele mai indepartate ape din nord, unde dupa tatal meu, nimeni nu se aventurase inainte. Puterea noastra de sugestie ne-a calmat apetiturile fizice.
In locul unui frig intens dupa cum prevazusem, era intr-adevar mai cald si din ce in ce mai agreabil decat in regiunea Hammerfest pe coasta de Nord a Norvegiei, cu sase saptamani inainte de asta. Amandoi admiteam ca ne era foarte foame si imediat, am pregatit o masa substantiala gratie camarii noastre garnisita bine. Dupa ce ne-am saturat copios, i-am spus tatalui meu ca simteam ca voi adormi si ca ma voi duce sa ma culc. „Foarte bine”, mi-a raspuns el „voi ramane de paza”.

Nu pot determina cat timp am dormit; stiu numai ca am fost trezit brutal de zdruncinatura groaznica a vasului. Am fost surprins atunci de a descoperi ca tatal meu dormea profund. Am urcat pentru a-l trezi si imediat era in picioare. Intr-adevar, daca n-ar fi apucat repede bastingajul, ar fi fost cu siguranta in valurile infierbantate.
O furtuna de zapada feroce facea ravagii. Vantul era direct in spate, impingandu-ne vasul cu o viteza enorma si amenintand in fiecare moment sa ne rastoarne. Nu era timp de pierdut, panzele trebuiau stranse imediat. Vasul nostru se rasucea in convulsii. Cateva iceberguri pe care le cunoasteam, ne loveau de-o parte si de alta si din fericire s-a deschis un canal indreptandu-ne direct spre nord. Dar va fi pentru mult timp? In fata noastra, incingand orizontul de la stanga la dreapta se etala o ceata vaporoasa sau o negura uneori neagra ca noaptea egipteana pe marginea apei si uneori alba ca un nor inalt de vapori, pe care il pierdem pana la urma din vedere pe cand se confunda cu mari fulgi albi de zapada care cad. Nu era niciun mijloc de a determina daca acoperea un iceberg sau vreun alt obstacol ascuns contra caruia se indrepta micutul nostru vas si ne-am precipitat intr-o groapa lichida, sau era pur si simplu manifestarea unei cete arctice.

Prin ce miracol am scapat de la o suprema distrugere, n-as putea sa spun. Imi amintesc ca micuta noastra ambarcatiune a scartait si a gemut, ca si cum incheieturile sale se sfarama. S-a balansat si s-a clatinat, inainte si inapoi ca si cum ar fi fost zgaltaita de un curent submarin feroce invartitor sau de un vortex.
Din fericire, busola noastra fusese fixata cu suruburi lungi de o traversa. Majoritatea proviziilor noastre, au fost aruncate in acest timp de pe locul marfurilor si daca n-am fi luat precautia chiar de la inceput, de a ne lega ferm de catargul vasului, am fi fost maturati in valurile dezlantuite.

Deasupra tumultului asurzitor al valurilor care faceau ravagii, am auzit vocea tatalui meu zicandu-mi: „Fii curajos, fiul meu”, apoi a urlat „Odin este zeul apelor, insotitorul curajosilor si el este cu noi. Nu-ti fie frica.” Mi se parea ca nu mai exista niciun mijloc de a scapa de o moarte oribila. Micutul vas taia apa, zapada cadea atat de abundent incat ne orbea literalmente si valurile ne hartuiau cu spuma lor alba cu o furie neobosita. Nu puteam spune, in ce moment, ne-am precipitat spre un anume bloc de gheata aflat in deriva. Talazuirea enorma ne ridica chiar pana pe culmile valurilor colosale apoi, ne grabeam in profunzimile lor scobite ca si cum vasul nostru de pescuit era o cochila fragila. Valuri gigantice de o albeata inimaginabila, se ridicau ca niste ziduri adevarate, ale unei imprejmuiri in fata si in spate.

Aceasta proba inspaimantator de exasperanta, prin nenumaratele sale orori in forma de suspans si temeri angoasante indescriptibile, a durat mult mai mult de trei ore si in tot acest timp a fost o fuga inainte cu mare viteza. Atunci deodata, ca si cum ar fi cedat eforturilor sale frenetice, vantul a inceput sa-si diminueze furia si a disparut progresiv. In fine, s-a facut un calm perfect. Ceata a disparut de asemenea si ea si in fata noastra se intindea un culoar fara gheata poate de 10 sau 12 mile largime cu cateva iceberguri departe la dreapta noastra si un arhipelag clar mai mic la stanga noastra.

Mi-am observat atent tatal si m-am decis sa raman tacut pana ce el va lua cuvantul pentru moment; si-a dezlegat coarda din jurul taliei, si fara a spune un cuvant, a inceput sa face sa lucreze pompele, care din fericire nu au fost stricate, golind vasul de apa care se acumulase in timpul furtunii grozave. A desfacut apoi panzele vasului la fel de calm precum si-a aruncat navodul si imediat am remarcat ca eram gata pentru a primi vant favorabil deindata ce se starnea. Curajul si constanta sa erau intr-adevar remarcabile.
Dupa inspectie am constatat ca o treime din proviziile noastre erau inca disponibile, dar nelinistea noastra a fost foarte puternica, cand am descoperit ca butoaiele noastre de apa cazusera peste bord in timpul plonjonurilor violente ale vasului nostru.

Doua dintre butoaiele noastre erau in cala principala, dar amandoua erau goale. Aveam o provizie suficienta de alimente, insa apa dulce deloc. Atunci am realizat caracterul inspaimantator de dramatic al situatiei. Pentru moment am fost incercat de o sete devoratoare: „Este intr-adevar foarte alarmant”, a remarcat tatal meu. „In acest timp, sa ne uscam hainele ude, caci tremuram pana la os. Ai incredere in zeul Odin, fiul meu. Nu dispera.” Soarele stralucea prin raze destul de inclinate, ca si cum eram la o latitudine mai la sud, in loc de a fi intr-o regiune foarte la nord. Se balansa, ici si colo, orbita sa nu era niciodata vizibila si urca din ce in ce mai sus in fiecare zi, frecvent acoperit de negura, parand sa priveasca intotdeauna fix traversand patura de nori ca un ochi nelinistit al destinului, paznic al misteriosului Nord si observand gelos nazbatiile oamenilor. Departe la dreapta noastra razele ornau prismele de iceberg fiind magnifice. Reflexiile lor emiteau flashuri de granat, de diamant, de safir. O panorama pirotehnica de culori si de forme nenumarate, in timp ce aici jos, puteam sa vedem colorarea verzuie a marii si cerul in tenta purpurie. Dincolo de vantul de nord Am incercat sa uit setea mea si m-am straduit de a aduce din cala cateva provizii si un recipient gol. Aplecandu-ma peste rampa laterala, am umplut recipientul cu apa in scopul de a-mi spala mainile si fata. Spre stupefactia mea, atunci cand buzele au intrat in contact cu apa, nu era sarata. Descoperirea m-a facut sa sar. „Tata!” am zis eu. „Apa, apa este dulce.” „Ce spui tu acolo, Olaf?” a urlat tatal meu, aruncand un ochi pe fuga in jur. „Te inseli cu siguranta. Nu exista niciun pamant in imprejurimi. Trezeste-te.” „Dar gusta asta!” i-am strigat. Si astfel am facut descoperirea ca apa era intr-adevar dulce, fara cel mai mic gust sarat, nici chiar o presupusa savoare sarata. Imediat ne-am umplut ultimele doua butoaie si tatal meu a declarat ca era o favoare celesta venind de la zeii Odin si Thor. Debordam de bucurie, dar foamea ne-a adus repede la realitate. Acum, ca gasisem apa dulce in mare, la ce mai trebuia sa ne asteptam, la aceasta latitudine stranie unde niciun vas nu a navigat inaintea noastra niciodata si unde nu am auzit niciodata zgomotul vreunui avion? Abia ne-am potolit foamea, cand o briza a inceput sa ne umfle panzele inerte si, aruncand un ochi pe busola, am constatat ca extremitatea de nord a acului lovea dur sticla aplecandu-se.

Ca raspuns la surpriza mea, tatal meu mi-a spus: „Am auzit vorbindu-se de asta inainte; este ceea ce se numeste cresterea punctului nordic al acului”. Am scos busola de pe soclu si am intors-o in unghi drept in raport cu suprafata marii inainte ca punctele acului sau sa nu se elibereze de sticla si ca gravitatia sa actioneze liber. Si ea s-a miscat cu dificultate si a parut la fel de instabila ca un barbat beat, dar in fine s-a angajat intr-o directie. Inainte de asta ne-am gandit ca vantul ne purta spre nord – nord – vest, insa, cu acul liber, am descoperit ca navigam usor prin nord – nord – est. N-am urmat niciodata directia de nord plin. Marea era foarte calma, abia cu un val subtire si vantul viu si exaltant. Razele soarelui ne loveau si ne furnizau o caldura dulce. Si astfel timpul s-a scurs, zi dupa zi si am scris in cartea noastra de bord, ca am navigat 11 zile de la furtuna suportata intr-o mare inalta. Desi ne-am folosit proviziile cu o economie stricta, au inceput sa se epuizeze. Intre timp, unul dintre butoaiele noastre de apa s-a epuizat si tatal meu mi-a spus: „Il vom umple din nou”. Dar, am constatat cu neliniste ca apa era acum la fel de sarata ca in regiunea insulelor Lofoden de pe coasta Norvegiei. Asta a necesitat din partea noastra, de a avea o vigilenta extrema pentru butoiul ramas. Uneori aveam o pofta profunda de a dormi, acesta fiind efectul experientei pasionante a navigatiei cu panza in ape necunoscute, sau este una din consecintele excitatiei teribile datorata aventurii noastre in furtuna care a trecut, sau chiar era datorata dorintei mele de hrana? Nu puteam sa spun.

Ma intindeam frecvent pe buncarul micului nostru vas si observam foarte sus in cer bolta sa albastra; si, in pofida soarelui care stralucea departe la est, vedeam intotdeauna o singura stea deasupra mea. Timp de mai multe zile, cand am scrutat aceasta stea, ea era intotdeauna acolo direct deasupra noastra. Atat cat imi amintesc, era 1 august. Soarele sus pe cer era atat de stralucitor incat nu mai puteam sa vad steaua singuratica care mi-a atras atentia cu cateva zile mai devreme. In una din aceste zile, tatal meu m-a facut sa susotesc atragandu-mi atentia asupra unui nou spectacol care se prezenta departe in fata noastra, aproape la orizont. „Este un soare artificial”, a urlat tatal meu. „Am citi deja asta undeva; este numit o reflexie sau un miraj. Va disparea curand.

Dar acest soare rosu pal, cum ne-am imaginat, nu a disparut timp de mai multe ore; si pe cand ignoram cum putea sa emita razele sale de lumina, exista mereu un moment in care maturand orizontul, puteam zari stralucirea acestui pretins fals soare timp de o perioada de cel putin 12 – 24 ore. Norii si negurele aproape puteau sa-i ascunda din timp in timp amplasamentul insa niciodata in intregime. Progresiv, a parut sa se ridice mai mult, deasupra orizontului cerului de un mov pal in timp ce noi inaintam. Abia puteam sa spunem ca apartinea soarelui nostru, daca nu ar fi fost forma sa circulara si cand, liber de nori sau de cetele oceanice, a luat coloratura unui rosu neguros, o aparenta dogoritoare care a trecut la o lumina alba ca un nor luminos, reflectand o lucire venind de aiurea. In fine ne-am pus de acord, discutand ca, oricare ar fi motivul fenomenului, acest soare dogoritor si lucios, nu era o reflexie a soarelui nostru, ci o planeta intr-un fel – o realitate. Intr-o zi, imediat dupa asta, m-am simtit extrem de somnolent si am cazut intr-un somn reparator. Dar mi s-a parut ca am fost imediat terzit de scuturarea viguroasa a umarului meu de tatal meu care striga: „Olaf, trezeste-te; exista un pamant in fata!” Am sarit in picioare si, ah, o bucurie inefabila! Acolo, departe, si in acelasi timp in directia pe care o urmam, pamanturile ieseau cu indrazneala din mare. Urma litoralului se intindea foarte departe la dreapta noastra, la fel de departe pe cat putea sa vada ochiul si de-a lungul intregii plaje de nisip, valurile explodau, intr-o spuma agitata care se retragea, sau avansa din nou, murmurand, venind din profunzimi, sonoritati repetative si tunatoare. Rapele erau acoperite de arbori si de vegetatie. Nu pot exprima sentimentul de mare fericire, care ma insotea in timpul acestei descoperiri. Tatal meu a ramas in picioare, imobil, cu mana pe bara privind drept inainte, deschizand efuziunile inimii sale, la rugaciunea de recunostinta si la actiunea gratiilor fata de zeii Odin si Thor. In acest timp, o plasa recuperata din stocul din arimaj, a fost aruncata si am prins catava pesti care s-au adaugat proviziilor noastre care se imputinasera.

Busola pe care o fixase din nou la locul sau, temandu-ne de o noua furtuna, indica franc directia nordului si se deplasa pe pivotul sau, ca si cum am fi fost la Stockholm. „Ridicarea acului” incetase. Ce putea sa insemna asta? Atunci, de asemenea, numeroasele noastre zile de navigatie cu panza ne facusera cu siguranta sa depasim de departe Polul Nord. Si in acest timp acul continua sa se indrepte spre nord. Perpecsitatea noastra a crescut dureros, caci sigur ar fi trebuit sa fim acum in directia sudului. Am navigat timp de trei zile de-a lungul litoralului si imediat am ajuns la intrarea unui fiord sau a unui rau de marime imensa. Acesta semana mai degraba cu un golf mare si acolo ne-am manevrat ambarcatiunea, urmand usor directia nord – est sud. Ajutati de un vant nebun sufland timp de 12 – 24 ore, am continuat sa inaintam in interior pe aceasta cale, care s-a adeverit apoi a fi un rau puternic si pe care, am aflat ulterior, locuitorii il numeau Hiddekal.

Ne-am continuat calatoria timp de 10 zile apoi si am constatat ca am patruns din fericire in interior pana la locul unde mareele oceanice nu mai aveau efect asupra apei, care devenise dulce. Descoperirea nu a venit imediat, si s-a produs cand ultimul nostru butoi de apa aproape s-a epuizat. Nu ne-am pierdut timpul umplandu-ne butoaiele si am continuat sa urcam raul.
De-a lungul malurilor rapoase, puteam sa vedem paduri mari care se intindeau pe mai multe mile lungime pe litoral. Copacii aveau o marime enorma. Am acostat si dupa ce am aruncat ancora in apropierea unei plaje de nisip, am ajuns din nou la rau pe picioare si am fost recompensati gasind o mare cantitate de nuci foarte agreabile la gust si putand sa ne satisfaca foamea si aducand o schimbare binevenita in monotonia noastra alimentara.

4Eram in jur de 1 septembrie (1829) si am calculat ca trecusera mai mult de cinci luni de cand ne-am luat adio de la Stockholm. Subit am simtit o teama, auzind in departare cantul anumitor persoane. Imediat dupa am zarit un vas enorm care cobora raul, drept in directia noastra. Cei care cantau la bord formau un cor puternic al carui ecou se repercuta de la un mal la altul al raului ca o mie de voci, umpland intregul univers de o melodie vibranta. Muzica de acompaniament era executata pe instrumente cu corzi care nu semanau cu harpele noastre.

Nu am vazut niciodata un vas asa de mare si atat de diferit in materie de constructie. In acest moment precis, vasul nostru se gasea calm intr-un loc nu departe de mal. Marginea raului era acoperita intr-un mod frumos, cu arbori gigantici de mai multe sute de picioare inaltime. Ni se parea a fi la inceputurile unei paduri primitive care fara nicio indoiala, trebuia sa se intinda mult in interior. Imensa ambarcatiune, a facut o pauza si aproape imediat dupa o salanda a fost pusa pe apa si sase oameni de statura gigantica s-au apropiat de micul nostru vas. Ne-au vorbit intr-o limba stranie. Am ghicit, in acest timp, din modul lor de a actiona ca nu erau inamici. Au vorbit intre ei un timp si unul dintre ei a fost cuprins de un ras nebun enorm ca si cum vederea noastra devenise pentru ei o descoperire stranie. Unul dintre ei ne-a examinat cu scrupulozitate busola care a parut sa-i intereseze mai mult decat orice alta parte a vasului nostru.

In fine, seful a facut un semn de parca ar fi vrut sa ne intrebe daca doream sa ne abandonam vasul pentru a ne duce la bordul vasului lor. „Ce-ti spune, fiul meu?” m-a intrebat tatal meu. „Nu pot face nimic mai bine decat sa ne ucida.”
„Par sa aiba intentii bune”, i-am raspuns. „Dar ce giganti inspaimantatori! Acestia sase trebuie sa fie elita regimentului de prima clasa a regatului. Priveste-le numai marimea.” „Putem sa mergem voluntar mai degraba de a fi luati cu forta”, a spus tatal meu surazand, „caci sunt cu siguranta capabili de a ne captura.” Dupa asta, le-a indicat prin semne, ca eram gata de a-i insoti. In cateva minute, eram la bordul vasului si o jumatate de ora mai tarziu micutul nostru vas a fost ridicat fizic de apa printr-un fel de aparatura stranie cu coltisori si tras la bord ca o curiozitate.

Erau mai multe sute de oameni la bordul acela ce, pentru noi, era acest vas gigantic, care, am descoperit ca se numea „Naz”, cuvant insemnand, cum am invatat apoi, „Placere”, sau pentru a da o interpretare mai apropiata, vasul „Excursia Placerii”.
Daca eu si tatal meu am fost observati cu curiozitate de ocupantii vasului, aceasta rasa stranie de giganti ne-a oferit de asemenea o sursa egala de uimire.
Nu era niciun singur om la bord care sa nu fi masurat 12 picioare (3,67 m) in inaltime. Purtau toti barbi pline, nu special de lungi, dar aparent taiate foarte scurt. Aveau fete dulci si frumoase, extrem de oneste, cu o tenta rosiatica. Parul si barba unora erau negre si ale altora de un blond roscat si chiar ale altora erau galbene. Capitanul astfel l-am desemnat noi, demnitarul care comanda nava mare, depasea cu un cap pe oricare dintre camarazii sai. Femeile masurau in medie 10 – 11 picioare inaltime. Trasaturile lor erau in special regulate si rafinate, in timp ce aspectul lor prezenta un ten dintre cele mai delicate, pus in valoare de marca unei sanatati splendide.

Barbatii si femeile, in ansamblu, pareau sa posede aceasta dezinvoltura speciala in manierele lor pe care le consideram ca un semn al bunei educatii si, in ciuda staturii lor gigantice, nu era nimic la ei care putea sa sugereze neindemanarea. Pe cand eram copil la 19 ani, eram, fara nicio indoiala considerat ca un adevarat Tom Degetel. Cei 1,92 m ai tatalui meu nu-i plasa capul peste centura acestor oameni. Fiecare dintre ei parea sa rivalizeze cu confratele sau de curtoazie si de gentilete la adresa noastra, dar toti radeau calduros, imi amintesc, cand au trebuit sa improvizeze scaune pentru tatal meu si pentru mine – insumi pentru a ne aseza la masa. Erau bogat imbracati cu un propriu costum special si foarte seducator. Barbatii erau imbracati in tunici elegant brodate din matase si din satin si incinse pe talie. Purtau un chilot care se termina la genunchi si ciorapi de o textura rafinata, in timp ce picioarele lor erau incaltate de sandale ornate cu bucle de aur. Am descoperit rapid ca aurul le era cunoscut, ca unul dintre materialele cele mai comune si ca era folosit larg in decoratie. La fel de straniu pe cat ar putea parea, nici tatal meu nici eu – insumi n-am avut nici cea mai mica neliniste pentru siguranta noastra. „Am ajuns la limitele propriei noastre cunoasteri”, mi-a spus tatal meu. „Este finalitatea la care ne pofteste traditia care mi-a fost inoculata de tatal meu si de bunicul meu si de toate generatiile numeroase din urma ale poporului nostru. Este, cu siguranta, pamantul de dincolo de Vantul de Nord.” Am facut o asa de buna impresie asupra comunitatii, incat ne-au lasat in sarcina pe unul dintre oamenii lor Jules Galdea si pe sotia sa, pentru a ne putea invata limba lor; si noi, de partea noastra, eram de asemenea avizi de a primi instructiunile lor.

La ordinul capitanului, nava s-a pus in fine in miscare si a inceput sa urce pe cursul raului. Masinaria, desi silentioasa, era foarte puternica. Rapele si copacii de pe fiecare parte defilau precipitat. Viteza vasului, uneori, o depasea pe cea a oricarui tren pe care m-am putut urca, chiar aici in America. Era minunata. In acest timp am pierdut din vedere razele soarelui dar am gasit o emanatie interioara provenind de la soarele mat-rosu care ne atrasese deja atentia, aruncand acum o lumina alba aparent nascuta dintr-o adunatura de nori departe in fata noastra. Difuza o lumina mai intensa, trebuie s-o spun, decat doua lune pline intr-o noapte clara. In 12 ore acest nor albicios a disparut din vedere, ca si cum s-ar fi ascuns si in urmatoarele 12 ore urmau sa corespunda noptii noastre. Am aflat destul de devreme ca acesti oameni stranii erau adoratorii acestui mare nor de noapte. El era „Dumezeu care fumeaza” din „Lumea Interioara”. Vasul a fost echipat cu un model de luminare pe care il consider acum a fi electricitate, dar nici tatal meu, nici eu – insumi nu eram suficient de instruiti in mecanica pentru a intelege de unde venea puterea care servea de a face sa functioneze vasul, sau alimenta magnificele focuri care raspundeau la aceleasi obiective corespunzand metodelor noastre actuale de luminat strazile oraselor noastre, casele noastre si institutiilor de afaceri. Trebuie sa amintim ca epoca in care am scris corespundea toamnei lui 1829 si ca pe suprafata noastra „exterioara” a Terrei nu cunoastem nimic atunci despre electricitate. Aerul supra incarcat de electricitate era un constant revitalizator. Nu m-am simtit niciodata mai bine in viata mea ca in cei doi ani in care eu si tatal meu am stat in interiorul Terrei. Sa rezumama urmarea evenimentelor : vasul pe care navigam a sosit intr-un port, dupa doua zile am fost primiti la bordul sau.Tatal meu a spus cu o aproximatie destul de precisa ca putea sa-l evalueze, ca eram direct sub Stockholm sau Londra. Orasul pe care l-am atins, se numea „Jehu”, insemnand un oras formand un port la mare. Casele erau mari si magnific construite si in aparenta cu o perfecta uniformitate, dar in acelasi timp fara a merge pana la identitate. Ocupatia principala a oamenilor parea a fi agricultura; versantii colinelor erau acoperiti de podgorii, in timp ce vaile erau consacrate cresterii graului. Nu am vazut niciodata o asemenea etalare de aur. Captuselile usilor erau incrustate si mesele placate cu protectie de aur. Acoperisurile cladirilor publice erau din aur. El era folosit cu foarte mare generozitate in finisarea marilor temple de muzica.

Vegetatia crestea cu o mare exuberanta si fructe de toate felurile aveau o savoare din cea mai delicata. Ciorchinii de struguri de patru – cinci picioare lungime, fiecare strugure la fel de mare ca o portocala si mere mai mari decat capul unui om caracterizau minunata dezvoltare a tuturor lucrurilor din „interiorul” Terrei. Marii arbori de acaju din California ar fi considerati ca simpli pomisori in comapratie cu arborii giganti din padurea care se intinde pe mii si mii de kilometri in toate directiile. De-a lungul muntiilor, in diverse locuri, am vazut turme enorme de animale in timpul ultimei zile a calatoriei noastre pe rau. Am auzit mult vorbindu-se de un oras numit „Eden”, dar am ramas la „Jehu” timp de un an intreg. Catre sfarsitul perioadei de timp petrecuta acolo am invatat sa vorbim destul de bine limba acestui straniu popor. Instructorii nostri, Jules Galdea si sotia sa, au facut dovada unei rabdari, care a fost cu adevarat laudabila. Intr-o zi un reprezenatnt al „Conducatorului” din „Eden” a venit pentru a ne vedea si timp de doua zile intregi, tatal meu si eu – insumi, am suportat proba unei serii de intrebari surprinzatoare. Ei au vrut sa stie de unde venim, ce fel de oameni locuiesc acolo, ce Dumnezeu adoram, credintele noastre religioase, modul de viata de pe Terra noastra si mii de alte lucruri. Busola pe care am adus-o cu noi, a primit din partea lor o atentie speciala. Tatal meu si eu am facut remarci intre noi asupra faptului ca busola arata intotdeauna nordul, desi stim acum ca am navigat pe curbura sau pe marginea deschiderii Terrei si ca erau departe catre sud pe suprafata „interioara” a crustei terestre, care dupa estimarea tatalui meu si a mea, trebuie sa fie de aproximativ 300 de mile grosime (aproximativ 556 km in mile marime) „din interior” la suprafata „exterioara”.

Comparativ, nu este mai groasa ca cochilia unui ou, cu toate ca ar fi la fel de multa suprafata pe „interiorul” cat pe „exteriorul” Terrei. Marele nor luminos sau sfera de foc – rosu intunecat _ arde in rosu dimineata si seara si in timpul zilei degaja o frumoasa lumina alba, „Dumnezeu care fumeaza”, _ este aparent suspendat in centrul marelui vid „interior” al Terrei si sta in acest loc conform legii permanente a gravitatiei, sau unei forte atmosferice centrifuge, dupa caz. Ma refer la puterea cunoscuta centrifuga sau centripeta care actioneaza in toate directiile. Baza acestui nor electric sau a acestui astru central, sediul lui Dumnezeu, este sumbru si netransparent, exceptand mici deschideri nenumarate, care apar pe fondul marelui suport sau altarul Divinitatii, pe care sta „Dumnezeul Fumator” si focurile stralucitoare prin majoritatea acestor deschideri stralucesc noaptea in toata splendoarea lor si par a fi stele, la fel de naturale ca stelele pe care le-am vazut stralucind din casa noastra la Stockholm, mai putin atunci cand apareau mai mari. „Dumnezeu care fumeaza” deci, au fiecare revolutie cotidiana a Terrei, pare sa rasara la est si sa coboare la vest cum face soarele nostru pe suprafata externa. In realitate, oamenii „din interior” cred ca „Dumnezeu care fumeaza” este tronul acestuia si ca este stationar. Efectul de noapte si de zi este, deci, produs prin rotatia cotidiana a Terrei. De atunci am descoperit ca limba oamenilor din Lumea Interioara se apropie mult de sanscrita. Dupa ce am dat informatiile emisarilor guvernului central al continentului interior, si tatal meu, la cererea lor, le-a desenat, in mare harti privind suprafata „exterioara” a Terrei, aratand despartirile de pamant si apa si dand numele fiecarui din continente, marilor insule si oceane, au fost vehiculati pana la orasul „Eden”, cu ajutorul unui transport diferit de tot ceea ce aveam in Europa sau in America. Acest vehicol era indubitabil de o oarecare adaptare electrica. Era silentios si aluneca pe o singura cale de fier intr-un echilibru perfect.

Calatoria s-a facut cu o foarte mare viteza. Am fost transportati pe inaltul colinelor si in josul valcelelor, traversand vai, si din nou de-a lungul flancurilor muntosi abrupti, fara sa apara cea mai mica tentativa facuta pentru a nivela pamantul cum o facem noi pentru caile ferate. Scaunele masinii erau enorme si in acelasi timp de o factura confortabila si foarte sus plasate deasupra planseului masinii. Pe varful fiecarei masini a fost adaptata in partea de sus aparatura formata din roti de pilotaj, pe fiecare parte, si care sunt automatic ajustate in functie de viteza masinii, si cu cat viteza este mai mare, cu atat cea a rotilor creste. Jules Galdea ne-a explicat ca aceste roti se invarteau la fel ca rotile ventilatoarelor de la varful masinilor, anulau presiunea atmosferica, sau ceea ce este in general inteles ca fiind gravitatie si gratie subpresiunii acestei fortei sau anularii sale, masina nu mai poate bascula de-o parte si de alta a caii unice ca si cum ar fi fost in vid ; rotile de pilotaj in revolutiile lor rapide distrugeau eficace pretinsa putere a gravitatiei, sau forta de presiune atmosferica sau oricare ar fi influenta putere care ar putea fi aceasta, care este la originea faptului ca toate lucrurile nesustinute tind sa cada de sus in jos pe suprafata Terrei sau pe cel mai apropiat punct de rezistenta. Surpriza tatalui meu si a mea-insami a fost indescriptibila cand, travesrsand un hol spatios magnific, am fost condusi in sfarsit in fata Marelui preot, domnind peste toata regiunea. Era imbracat bogat si mult mai inalt decat cei care se gaseau in jurul sau si nu puteau sa aiba mai putin de 4,26 m sau 4,57 m. Camera imensa, in care am fost primiti, parea a fi construita din blocuri solide de aur abundent incrustate cu bijuterii de o stralucire surprinzatoare.

Orasul „Eden” se situa in ceea ce parea sa fie o vale frumoasa, dar, de fapt, el domina platoul muntos cel mai ridicat al Continentului Interior, de mai multe mii de picioare, mai inalt decat orice parte din campul inconjurator. Este locul cel mai frumos pe care l-am contemplat vreodata in toate calatoriile mele. In aceasta gradina se aflau tot felul de fructe, podgorii, arbusti, arbori si flori crescand intr-o abundenta notorie. In aceasta gradina patru fluvii isi luau sursa dintr-o fantana arteziana puternica. Ele se divizau si curgeau in patru directii. Acest loc este numit de locuitori „buricul pamantului”, sau la inceput „leaganul rasei umane”. Numele raurilor sunt Eufrat, Pison, Gihon si Hiddekel. In acest palat al frumusetii ne astepta o surpriza, atunci cand ne-am gasit micutul nostru vas de pescuit. A fost adus in fata Marelui preot, perfect conservat in forma sa, la fel ca atunci cand l-am scos din apa, in acea zi in care a fost incarcat la bordul navei de gigantii care ne-au descoperit pe rau cu un an inainte. Ni s-a acordat o audienta de mai mult de doua ore cu acest mare demnitar, avand bune dispozitii si o amabila atentie. El s-a aratat foarte entuziast si ne-a pus numeroase intrebari care continuau sa revina asupra elementelor care scapasera agerimii emisarilor sai. La sfarsitul intrevederii, ne-a suscitat satisfactia intrebandu-ne daca doream sa ramanem in tara sa sau daca vom prefera sa ne intoarcem in lumea noastra „exterioara”, sugerand ca calatoria de intoarcere, incununata de succes, era posibila traversand barierele formate de centurile de gheturi care incercuiau deschiderile de la nordul si sudul Terrei.

Tatal meu a raspuns: „Ne-ar fi foarte agreabil, mie si fiului meu, de a vizita tara voastra, universitatile voastre si palatele voastre de muzica si de arta, marile voastre domenii, padurile voastre minunate din lemn de constructie; apoi, dupa ce vom fi avut acest privilegiu apreciabil, ne va place sa ne intoarcem la casa noastra pe suprafata «exterioara» a Terrei. Acest fiu este singurul meu copil si buna mea sotie trebuie sa fi obosit asteptandu-ne intoarcerea.” „Ma tem ca nu va veti putea intoarce niciodata”, a raspuns Marele preot sef, „pentru ca calea este cea mai periculoasa. In acest timp, veti vizita diferite tari cu Jules Galdea ca escorta si vi se va oferi de fiecare data curtoazie si bunatate. De indata ce veti fi gata de a intreprinde o calatorie de intoarcere, va asigur ca vasul vostru care este expus aici, va fi pus pe apa la varsarea raului Hiddekel, si noi va vom ura calatorie buna sub protectia lui Jehovah.” Astfel s-a terminat singura noastra intrevedere cu Marele preot sau Marele Demnitar al continentului. In lumea interioara Am aflat ca barbatii nu se casatoreau inainte ca ei sa fi atins perioada de varsta mergand de la 75 la 100 de ani si ca varsta la care femeile se casatoreau era usor inferioara si ca barbatii si femeile traiau frecvent de la sase la opt sute de ani si in unele cazuri mult mai mult. In anul urmator am vizitat multe sate si orase, principalele orase fiind Nigi, Delfi, Hectea si tatal meu a fost solicitat de nu mai putin de 6 ori in scopul de a revedea hartile pe care le realizase incepand de la crochiurile unde figura impartirea pamanturilor si apelor de la suprafata „exterioara” a Terrei.

Imi amintesc ca l-am auzit pe tatal meu facand remarca ca poporul de giganti de pe Terra ai „Dumnezeului care fumeaza” avea aproape o idee la fel de precisa despre geografia de la suprafata „exterioara” a Terrei ca cea pe care o avea un profesor mediu de la universitatea din Stockholm.
In calatoriile noastre am ajuns la o padure de arbori gigantici, in apropiere de orasul Delfi. Daca Biblia a spus ca erau arbori impozanti de peste 91 m inaltime si de peste 9,1 m in diametru, crescand in Gradina Edenului, scriitorii Ingersoll, Tom Paine si Voltaire ar fi calificat fara indoiala asta drept mit.
Dar daca ni se vorbeste despre sequoia gigantica in California, se poate spune ca acesti arbori giganti din California sunt minusculi si insignificanti daca ii comparam cu arborii Goliatilor din padurea continentului interior, unde abunda arbori puternici de 800 – 1000 de picioare (243 m – 305 m) in diamentru care sunt din ce in ce mai numerosi in padurile care se prelungesc pe sute de mile in spatele tarii care se apropie de mare.
Oamenii au gusturi muzicale foarte inalte si au o inclinatie remarcabila spre arte si stiinte, in particular pentru geometrie si astronomie. Orasele lor sunt echipate cu enorme plalate de muzica, unde rasuna adesea nu mai putin de 25.000 de voci viguroase din acest popor de giganti venind din inimi puternice si executand cele mai sublime simfonii.
Presupunem ca copii nu urmeaza institutiile culturale inainte de a atinge varsta de 20 de ani. Atunci incepe viata lor scolara si continua timp de 30de ani, din care zece sunt uniform consacrati de ambele sexe studiului muzicii.
Vocatiile lor principale sunt arhitectura, agricultura, horticulatura, cresterea turmelor enorme de animale si constructia mijloacelor de transporturi speciale acestei tari, pentru a calatori pe pamant si pe apa. Printr-un dispozitiv pe care nu-l pot explica, ei pastreaza contactul intre ei, ramanand in comuniune cu partile cele mai indepartate de tara lor, gratie legaturilor „atmosferice”.

Toate constructiile sunt ridicate cu o consideratie speciala privilegiind forta, durata, frumusetea si simetria si cu un stil arhitectural care atrage cu suveranitate ochiul fiecaruia pe care nu l-am observat altundeva.
Aproximativ trei sferturi din suprafata „interioara” este formata din pamant si ultimul sfert este format din apa. Exista numeroase fluvii de marime enorma, unele se indreapta spre nord si altele spre sud.
Unele din aceste fluvii au 3000 de km largime si in afara acestor cai navigabile enorme, la extremitatile de nord si de sud ale suprafetei „interioare” in regiuni unele temperaturi scad puternic, se constituie icebergurile de apa dulce. Atunci ele sunt impinse in afara in mare ca niste limbi enorme de gheata, de vanturi brutale si de ape turbulente care, de doua ori pe an, matura totul in calea lor.
Am vazut nenumarate specimene de pasari vii, nu mai mari decat cele intalnite in padurile din Europa sau America. Este bine cunoscut ca in ultimii ani, o intreaga serie de specii de pasari au parasit Terra. Intr-un articol recent un autor revela cu privire la acest subiect : „Aproape in fiecare an se vede o extinctie finala a uneia sau mai multe specii de pasari. Din 14 varietati de pasari gasite, acum un secol, intr-o insula izolata din Antile, Saint – Thomas, opt trebuie sa fie considerate acum lipsa”. Nu este posibil ca aceste specii disparute de pasari sa-si fi parasit cuiburile din lumea exterioara, fara sa-si mai regaseasca un alt azil decat „in lumea interioara”?

Orice ar fi in interiorul muntilor, sau de-a lungul marii, am gasit o viata abundenta de pasari. Cand isi intind aripile mari unele pasari pareau sa masoare 9,14 m. Sunt de o mare varietate si foarte colorate. Ni s-a permis de a urca pe marginea unei stanci si de a examina un cuib cu oua. Acolo erau cinci, din care fiecare avea cel putin 61 cm in lungime si 38 cm in diametru.

Dupa ce am ramas in orasul Hectea timp de aproximativ o saptamana, profesorul Galdea, ne-a condus pe o insulita, unde am vazut mii de broaste testoase, de-a lungul tarmului nisipos. Ezit de a dezvalui marimea acestor mari creaturi. Ele masurau 7,60 m – 9,14 m in lungime, 4,57 m – 6,09 m in largime si sapte picioare (2,13 m) in inaltime. Cand una dintre ele si-a intins gatul pentru a-si scoate capul, avea aparenta inspaimantatoare a unui monstru marin.

Conditiile stranii ale „lumii interioare” sunt favorabile nu doar campiilor enorme de ierburi luxuriante, padurilor de arbori giganti si oricarui fel de viata vegetala, ci si minunatei vieti animale. Intr-o zi am vazut o mare turma de elefanti. Trebuie sa fi fost 500 dintre acesti monstri rasunatori, cu trompele lor ondulante si mereu agitate. Desi erau ramuri enorme de copaci si tropaiau cu mici impingeri. Aveau in medie peste 30, 48 m in lungime si 22,86 m – 25,90 m in inaltime.

Mi se parea, pe cand priveam aceasta minunata trupa de elefanti giganti, ca ma gaseau din nou in biblioteca municipala din Stockholm, unde am petrecut mult timp studiind minunile erei Miocen. Eram cuprins de uimire tacuta si tatal meu a ramas fara voce sub efectul fricii. Mi-a strans bratul in semn de sustinere protectoare, ca si cum teama sa ne-ar fi prins. Eram ca doi atomi in aceasta mare padure si, din fericire, aceasta enorma trupa de elefanti nu ne-a zarit si a plecat mai departe, urmarind un lider cum face o turma de oi. Ei au calcat iarba tanara pe care au intalnit-o in deplasarea lor si au sfasiat cerul cu mugetul lor profund.
Exista o usoara bruma care lasa pe pamant in fiecare noapte si ploua invariabil o data la fiecare 24 de ore. Aceasta mare umiditate cat si lumina si caldura electrice re-insufletitoare conteaza, probabil pentru a justifica vegetatia luxurianta, in timp ce aerul electric puternic incarcat si regularitatea conditiilor climatice pot sta mult la originea dezvoltarii gigantice si a longevitatii intregii vieti animale.
In unele locuri fundul vailor se intindea departe pe numeroase mile in fiecare directie. „Dumnezeu care fumeaza”, in lumina sa alba clara, privea calm in jos. Era o condensare in aerul electric supraincarcat care mangaia obrajii la fel de dulce ca o susotire rapida. Natura canta parca un cantec de leagan in murmurul usor al vantului al carui suflu era dulce cu parfumul de muguri si de flori.

Dupa ce am petrecut cu siguranta peste un an vizitand numeroase orase ale lumii „interioare” si multe tari intermediare si s-au scurs peste doi ani de la perioada in care am fost imbarcati pe marele vas de explorare pe fluviu, ne-am decis, inca o data, de a ne incerca sansele pe mare si de a ajunge la suprafata „exterioara” a Terrei.
Am facut cunoscute dorintele noastre si ei au fost impotriva, dar ne-au inteles cu promptitudine. Gazdele noastre i-au oferit tatalui meu, la cererea sa, diverse harti aratand suprafata „interioara” a intregii Terre, orasele sale, oceanele sale, marile sale, fluviilor sale, golfurile si lagunele sale. Ei au fost de asemenea generosi si ne-au oferit toti sacii de pepite de aur – unele dintre ele la fel de mari ca un ou de gasca – pe care le-am dorit sa le aducem cu noi in mica noastra barca de pescuit.
Intre timp am vrut sa ne reintoarcem la Jehu, unde am ramas o luna pentru amenajarea si revizuirea micutului nostru vas de pescuit. Dupa ce totul a fost pregatit, chiar vasul „Naz” care ne-a descoperit la origine, ne-a luat la bord si ne-a condus pana la varsarea raului Hiddekel.
Dupa ce fratii nostri giganti au organizat manevra de plecare a micutei noastre ambarcatiuni, si-au manifestat cordial marile regrete pentru despartire si au aratat multa solicitudine pentru securitate noastra. Tatal meu a jurat pe zeii Odin si Thor ca se va reintoarce cu siguranta din nou peste un an sau doi si le va face o alta vizita. Si astfel ne-am luat adio. Am pregatit si ne-am ridicat panzele, insa nu era nicio briza. Am beneficiat de acest calm timp de o ora dupa ce prietenii nostri giganti ne-au parasit si au purces la calatoria lor de intoarcere.
Vanturile suflau constant la sud, adica suflau dinspre deschiderea nordica a Terrei catre ceea ce stiam a fi sudul, dar care, conform varfului busolei noastre, corespundea direct nordului.

Timp de trei zile am incercat de a naviga si de a ne bate contra vantului, dar in van. Tatal meu a zis: „Fiul meu, sa ne intoarcem pe acelasi itinerar pe care am intrat este imposibil in aceasta perioada a anului. Ma intreb de ce nu ne-am gandit la asta inainte. Am fost aici aproape doi ani si jumatate, deci, este sezonul in care soarele incepe sa straluceasca prin deschiderea de sud a Terrei. Lungimea noptii reci se intinde actual peste regiunea Spitzberg! „Ce sa facem deci?” l-am intrebat. „Exista numai un lucru pe care-l putem face”, a raspuns tatal meu, „si acela de a merge catre sud”. In consecinta, el a virat bordul ambarcatiunii, a strans panzele la fund si am plecat urmand nordul busolei dar, de fapt, indreptandu-ne direct spre sud. Vantul era puternic si ni se parea ca am fost impinsi de un curent care ne ducea cu o rapiditate remarcabila in aceeasi directie. Dupa exact 40 de zile, am ajuns la Delfi, un oras pe care l-am vizitat in compania ghizilor nostri Jules Galdea si sotia sa, in apropiere de gura fluviului Gihan. Acolo am fost retinuti timp de doua zile si am primit cea mai buna ospitalitate de la aceiasi oameni care ne-au primit in timpul vechii noastre vizite. Am facut cateva provizii suplimentare si am pus din nou panzele, urmand nordul indicat de ac.

De la sosirea noastra la exteriorul Terrei am trecut la travesarea unui canal stramt care a vrut sa fie un drum ingust despartind doua bucati considerabile de pamant. La dreapta noastra se afla o plaja frumoasa si ne-am decis sa mergem acolo. Am ridicat ancora si am ajuns pe mal pe picioare pentru a ne odihni timp de o zi inainte de a ne continua expeditia periculoasa spre exterior. Am facut un foc, pe care l-am alimentat cu cativa busteni plutitori. In timp ce tatal meu mergea de-a lungul malului, am pregatit o mancare apreciata cu proviziile aduse.
Era o lumina dulce, pe care tatal meu a atribuit-o soarelui stralucitor in deschiderea de sud a Terrei. In aceasta noapte am dormit profund si ne-am trezit in urmatoarea dimineata cu totul refacuti ca si cum am fi fost in propriile noastre paturi la Stockholm.

Dupa micul dejun am inceput sa facem un tur pentru a descopri interiorul regiunii, dar nu ne indepartasem mult cand am zarit cateva pasari pe care le-am recunoscut imediat, ca apartinand familiei pinguinului. Nu sunt pasari zburatoare, ci inotatoare excelente de mari enorme, cu un piept alb, cu aripi scurte, cu capul negru si cu un cioc lung ascutit. Ating usor 2,73 m. Ne-au privit parca cu un mic suras si s-au batait, putin dupa, in loc sa mearga catre apa s-au indepartat innotand in directia nordului.

Evenimentele care s-au intamplat in timpul urmatoarelor 100 de zile sau mai mult sunt de nedescris. Eram pe o mare deschisa si fara gheata. Estimam sa fim in luna noiembrie sau decembrie si stiam ca pretinsul Pol arctic era intors spre soare. Deci, parasind lumina electrica interna a lui „Dumnezeu care fumeaza” si caldura sa binevoitoare, trebuia sa intalnim lumina si caldura soarelui exterior, stralucitor prin deschiderea de sud a Terrei. Ne vom insela. Uneori, micuta noastra ambarcatiune condusa de vantul care era continuu si persistent, plonja traversand apele ca o sageata. De fapt, daca am fi intalnit o stanca ascunsa sau un obstacol, micuta noastra nava s-ar fi sfaramat in mii de bucatele.

In fine am luat cunostinta ca atmosfera devenea in mod decis mai rece si, cateva zile mai tarziu, icebergurile au fost zarite departe la stanga. Tatal meu afirma si corect, ca vanturile care ne umflau panzele veneau de la climatul cald din interior. Timpul anului era cu siguranta cel mai propice pentru noi pentru a ne face saltul catre lumea „exterioara” si a incerca de a alerga cu toata viteza vasului nostru de pescuit prin canalele deschise din zona inghetata care inconjoara regiunile polare.

Am fost curand printre blocurile de gheata si cum micul nostru vas a trecut canalele stramte si a scapat de zdrobire, nu stiam ce sa mai zic. Busola a executat aceleasi miscari dezordonate si nebune, in trecerea peste curba sudului sau peste marginea carapacei Terrei, care ne-a aratat-o in timpul intrarii noastre prin nord. Se invartea si plonja ca un lucru posedat de demon.

Intr-o zi in care priveam puturos apele clare, de deasupra bordului vasului, tatal meu a strigat: „ Obstacol de bloc, drept in fata.”Privind inainte, am zarit de-a lungul unei cete care se imprastia, un obiect alb care iesea de mai multe sute de metri inaltime, taindu-ne complet inaintarea. Am coborat panza imediat si nu destul de repede. Cateva minute dupa, ne-am gasit prinsi intre doua iceberguri monstruoase. Fiecare din ele presa si se freca de vecinul sau enorm de gheata. Pareau ca doi zei razboinici luptandu-se pentru suprematie. Ne-am alarmat serios. De fapt, eram in prima linie a unei batalii regale; zgomotul tunator al scartiiturii ghetii parea ca niste tiruri continue de artilerie. Blocurile de gheata mai mare decat o casa erau frecvent ridicate la sute de picioare de forta puternica a presiunii laterale; tremurau si se balansau inainte si inapoi timp de cateva secunde, pentru a se afunda apoi cu un urlet asurzitor si a disparea in spuma apelor. Astfel a continuat timp de mai multe ore, aceasta confruntare de giganti de gheata.

Pentru noi, ni se parea ca era sfarsitul. Presiunea ghetii era enorma si desi nu ne aflam in partea periculoasa a gatului de zdrobire si ca eram salvati pentru moment, in timp ce ridicarea si smulgerea tonelor de gheata care se precipitau ici si colo in profunzimile apoase ne dadeau frisoane de frica.

In fine, spre marea noastra bucurie, frecarile blocurilor de gheata au incetat si dupa cateva ore, marea masa de gheata s-a divizat lent, ca si cum ar fi actionat Providenta, si direct in fata noastra se intindea un canal deschis. Trebuia oare sa ne aventuram cu mica noastra ambarcatiune in aceasta deschidere? Daca presiunea aparea din nou, micul nostru vas, la fel ca si noi – insine, eram trimisi in neant. Am decis sa ne incercam sansa si, in consecinta, am ridicat panza in favoarea unei brize favorabile si am plecat curand ca un cal de curse, infruntand acest canal stramt necunoscut de apa libera.

Printre blocuri de gheata
In timpul urmatoarelor 45 de zile, ne-am folosit timpul de a eschiva icebergurile si de a cauta trecatorile formand un canal. Intr-adevar, daca nu am fi fost favorizati de un vant puternic din sud si un mic vas, ma indoiesc ca aceasta poveste ar mai fi putut fi povestita lumii vreodata.

In fine, intr-o dimineata tatal meu mi-a spus: „Fiul meu, cred ca va trebui sa ne vedem casa. Suntem aproape iesiti din gheata. Vezi ca apa libera se intinde in fata noastra.” In acest timp, ramasesera cateva iceberguri care pluteau departe catre nord in apa libera, mereu in fata noastra de fiecare parte, care se intindeau pe numeroase mile. Direct in fata noastra si urmand busola, care acum s-a redresat, in plin nord, se afla o mare inalta.

„Ce minunata poveste vom putea povesti oamenilor din Stockholm”, a continuat tatal meu, in timp ce o privire plina de entuziasm, scuzabila, ii lumina fata sa onesta. „Si gandeste-te la pepitele de aur aflate in cala.” I-am adresat cuvinte amabile de elogiu tatalui meu, nu doar pentru tenacitatea si anduranta sa, ci de asemenea pentru indraznetul sau curaj de explorator in cautare de descoperiri, si pentru ca a intreprins aceasta calatorie care va avea acum un sfarsit incununat cu succes. Ii eram de asemenea recunoscator, de a fi adus provizia de aur pe care o duceam acasa.

In timp ce ne felicitam asupra abundentelor proviziilor alimentare si apei pe care le aveam inca la dispozitia noastra si asupra tuturor acelor pericole de care am scapat, am fost socati de o explozie dintre cele mai terifiante, care provenea de la spargerea unui munte enorm de gheata. A fost o scrasnire asurzitoare ca tirul unei duzine de tunuri. Navigam in acest moment cu mare viteza si am ajuns in apropierea unui iceberg monstruos care era dupa toate aparentele la fel de imobil ca o insula stancoasa. Ni s-a parut, in acest timp, ca icebergul se sparsese si sfaramase izolat si echilibrul monstrului, de-a lungul caruia navigam, era compromis si incepea sa se aplece in directia noastra. Tatal meu a presimtit rapid pericolul inainte ca eu sa inteleg teribilele sale eventualitati.

Icebergul se prelungea mai multe sute de picioare sub apa, a basculat, si partea care se afla in apa, a agatat vasul nostru ca un levier pe punctul sau de apsare si l-a proiectat in aer ca si cum ar fi fost un balon de fotbal.
Vasul nostru a cazut pe iceberg, care intre timp se intorsese si ne prezenta acum varful sau. Tatal meu era pe vapor prizonierul corzilor pe cand eu fusesem aruncat la aproape 6 metri de acolo. M-am pus repede in picioare si am tipat la tatal meu, care a raspuns: „Merge.” Chiar in acest moment, s-a prezentat o viziune in spiritul meu. Oroare dupa oroare! Sangele mi-a inghetat in vine. Icebergul era mereu in miscare si greutatea sa enorma si forta sa de rasturnare avea sa cauzeze temporar imersiunea sa.
Am realizat perfect ce vartej aspirant se va produce in elementul lichid de fiecare parte a sa. Apele s-au precipitat in toata dezlantuirea lor nebuna, ca lupii albi nelinistiti asupra unei prade umane.
In acest moment suprem de angoasa mentala, cred ca am aruncat o privire asupra vasului nostru, care era culcat pe o parte si m-am intrebat daca putea eventual sa se redreseze el-insusi si daca tatal meu putea sa iasa. Era sfarsitul luptelor noastre si aventurilor? Era moartea? Toate aceste intrebari au fost proiectate in spiritul meu intr-o fractiune de secunda si un moment mai tarziu am fost confruntat cu o intrebare de viata si moarte. Monolitul greu de gheata s-a scurs de la suprafata si apele reci m-au invadat intr-o furie frenetica. Eram intr-o farfurie, cu apele navalind de peste tot. Cateva momente mai tarziu mi-am pierdut cunostinta

Am realizat ca i-am dat turul pret de 12 ore si in timp ce o parte din inteligenta mea stia cu forta adevarul ca nu era nici cea mai mica sansa, in acest timp o aberatie fascinanta stranie si seducatoare ma constrangea mereu la seductia sperantei. O parte din creierul meu a parut sa-mi zica ca in timp ce nu era nicio posibilitate ca tatal meu sa fie inca viu, daca ma opream sa execut circuitul, daca faceam o pauza pentru un simplu moment, era de a admite infrangerea si, trebuia sa fac asta, chiar daca ma simteam ca devin nebun. Astfel, ora dupa ora m-am invartit si invartit in jurul icebergului, temandu-ma de a ma opri pentru a ma odihni, cu toate ca fizic eram neputincios de a continua prea mult timp. Oh, eram cuprins de oroarea ororilor!

A fi aruncat departe in aceasta larga intindere de apa, fara alimente sau bautura si abandonat numai pe acest iceberg ca iremediabil loc de odihna. Inima mea si-a pierdut puterea si orice eventuala speranta facea loc disperarii celei mai negre. Atunci mana Salvatorului s-a intins pana la mine si calmul unei singuratati morbide a devenit rapid insuportabila a fost deodata golita de semnalul tirului unei arme de foc. Am scrutat imprejurimile, in stupefactia mea inspaimantata, si am vazut la mai putin de o jumatate de mila departare, o nava de pescuit balene venind catre mine, cu panzele ridicate.

Evident mersul meu neintrerupt pe iceberg le-a atras atentia. Apropiindu-se, au pus la apa o barca si, coborand prudent la bordul apei, am fost salvat si putin mai tarziu urcat la bordul balenierei.
Am constatat ca era baleniera scotiana „Arlington” care parasise Dundee in septembrie si se indreptase imediat spre Antarctica, in cautare de balene. Capitanul Angus MacPherson, parea foarte afabil, dar la subiectul disciplina, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Cand am incercat sa-i spun ca veneam din „interiorul” Terrei, capitanul si secundul sau s-au privit, au dat din cap si au insistat asupra faptului ca trebuia sa fiu pus intr-o cuseta sub supraveghere stricta de medicul de la bord.

Eram foarte slabit din cauza lipsei de hrana si nu dormisem timp de multe ore. In acest timp, dupa repausul de cateva zile, m-am sculat intr-o dimineata si m-am imbracat fara sa cer permisiunea medicului sau altuia si le-am spus ca eram la fel de rezonabil ca oricare altul.
Capitanul m-a interogat din nou cu privire la provenienta mea si cum am ajuns sa fiu singur pe un iceberg departe in Oceanul Antarctic. I-am raspuns ca tocmai iesisem din „interiorul” Terrei si am continuat sa-i spun cum tatal meu si eu – insumi intrasem pe calea Spitzbergului si cum iesisem pe calea Polului Antarctic, dupa care am fost pus in lanturi. Apoi l-am auzit pe capitan spunandu-i secundului sau ca eram la fel de nebun ca un iepure de pe Marte si ca trebuia sa raman incarcerat pana ce voi fi destul de rezonabil pentru a da o nota veridica povestii mele.
In sfarsit, dupa multe suplicii si multe promisiuni, am fost eliberat din lanturi. De atunci, m-am decis sa inventez o poveste care il satisfacea pe capitan si de a nu ma mai referi niciodata la calatoria mea in pamantul „Dumnezeului care fumeaza”, cel putin inainte de a nu fi sigur de a fi printre prieteni.

Dupa 15 zile, mi s-a permis de a lua loc printre marinari. Putin mai tarziu capitanul mi-a cerut o explicatie. I-am spus ca experienta mea a fost atat de oribila incat ma temeam ca memoria mea a avut de suferit si l-am rugat de a pune intrebarea mai tarziu, dupa ceva timp. „Cred ca va veti reveni”, a spus el, „dar nu v-ati revenit inca din soc.” „Permiteti-mi sa fac munca pe care mi-o veti comanda”, i-am raspuns, „si daca nu va fi suficient, va voi plati imediat la sosirea mea la Stockholm, pana la ultimul penny.” Astfel chestiunea a ramas in suspans. Revenind in fine la Stickholm, cum deja v-am spus, am constatat ca buna mea mama parasise lumea fericirii cu peste un an in urma. De asemenea v-am spus cum, mai tarziu, tradarea unui parinte m-a dus intr-o casa de nebuni, unde am ramas timp de 28 de ani – ani aparent eterni – si, pe urma, dupa iesirea mea, cum mi-am regasit viata de pescar, dupa asta asiduu timp de 27 de ani, apoi cum am venit in America si in sfarsit in Los Angeles, in California. Dar toate astea nu pot fi decat de un interes minor pentru cititor. De fapt, mi se pare ca apogeul minunatelor mele calatorii a fost atins cand baleniera scotiana m-a luat de pe un iceberg din Oceanul Antarctic. Concluzie Concluzionand aceasta poveste a aventurilor mele, vreau sa declar ca cred ferm ca stiinta este inca in copilaria sa privind cosmologia Terrei. Sunt atat de multe lucruri neapreciate de cunoasterea oficiala a lumii de astazi si vom ramane mult timp de acum incolo astfel, atat timp cat pamantul „Dumnezeului care fumeaza” nu va fi cunoscut si recunoscut de geografii nostri.

Este pamantul de unde au venit marii busteni care au fost gasiti de exploratoi in apele libere departe pe malul crestei nordice a Terrei si corpurile de mamuti ale caror oase sunt gasite in straturile enorme pe coasta siberiana.Exploratorii nordului au facut mult pentru aceasta recunoastere. Sir John Franklin, Heaven Grinnell, Sir John Murray, Kane, Melville, Hall, Nansen, Schwatka, Greely, Peary, Ross, Gerlache, Bernacchi, Abdru, Amsden, Amudson si altii s-au fortat cu totii de a lua cu asalt citadela inghetata de mister. Cred ferm ca Andru si doi insotitori curajosi, Strindberg si Fraenckell, care au navigat departe in balonul „Oern” de la coasta de nord-vest a Spitzbergului in duminica dupa-amiaza de 11 iulie 1897, sunt acum in „interiorul” lumii si sunt fara nicio indoiala considerati cum tatal meu si eu-insumi am fost de bunul popor de giganti populand Continentul Atlantic interior (N.red. – Olaf Jansen face aici aluzie la pierderea echipajului acestui balon, regasit la 6 august 1930 de nava norvegiana de explorare „Bratvag”, pe insula Alba, la aproximativ 200 km nord-est de Spitzberg. Echipajul prost pregatit era mort de frig, de lipsa hranei si obosit. Olaf Jansen a decedat in 1908 si nu putea sa cunoasca acest tragic epilog din 1930.) Am consacrat multi ani studiului acestei probleme si sunt pus la curent cu definitiile acceptate privind gravitatia, si la fel de bine privind cauza atractiei acului magnetic, si sunt gata de a spune ca cred ferm ca acul magnetic este influentat numai de curentii electrici care inconjoara complet Terra ca un vesmant si ca acesti curenti inclusi intr-un circuit infinit trec prin deschiderea cilindrica sudica a Terrei, apoi se raspandesc prin difuziune pe toata suprafata „exterioara” si se precipita nebuneste in cursa lor catre Polul arctic. Si in timp ce acesti curenti aparent se precipita in spatiu la curba margii Terrei, inca o data ei se raspandesc din nou pe suprafata „interioara” si-si continua drumul catre sud de-a lungul interiorului crustei Terrei, pana la deschiderea pretinsului pol Sud.Cat despre gravitatie, nimeni nu stie ce este cu adevarat, pentru ca nu s-a decis daca este presiunea atmosferica care cauzeaza marul cazut, sau daca, la 150 de mile sub suprafata Terrei, pe cat se pare la jumatatea drumului de la crusta Terrei, exista acolo o oarecare atractie de magnet natural puternica care atrage acest mar. Deci, dat fiindca acesta din urma este, cand el se desprinde de ramura copacului, sau tras sau impins de sus in jos cat mai aproape de punctul de rezistenta, este necunoscut celor care studiaza fizica. (N.red. – Olaf Jansen nu a cunoscut, evident, teoriile lui Einstein privind gravitatia.)

Domnul James Ross a pretins ca a descoperit polul magnetic la aproximativ 75° latitudine. Este fals – polul magnetic este exact la jumatatea distantei prin crusta Terrei. Astfel, daca crusta Terrei este conform evaluarii mele de 3000 de mile grosime, atunci polul magnetic este fara nicio indoiala la 150 mile sub suprafata Terrei, putin conteaza unde este luata masura. Si in acest punct special de 150 mile sub suprafata, inceteaza gravitatia, devine neutralizata; si cand trecem in plus punctul catre suprafata „interioara” a Terrei, o atractie inversa creste in progresie geometrica atunci de la 150 mile la alte mile care conduc catre „interiorul” Terrei.Astfel, daca ar putea fi forata o gaura spre interiorul crustei Terrei la Londra, Paris, New York, Chicago sau Los Angeles, pe o distanta de 300 de mile, ea va pune in relatie cele doua suprafete. In timp ce inertia si greutatea unui corp lasat prin aceasta gaura de la suprafata „exterioara”, il va face sa depseasca punctul situat la jumatatea drumului, in fine se va opri si va cadea imediat in spate catre suprafata „exterioara” si va continua astfel sa oscileze, ca balansarea sustinuta de o pendula, pentru ca in fine sa se stabilizeze fara a misca in centrul magnetic, sau in acel punct special exact la jumatatea distantei intre suprafata „exterioara” si suprafata „interioara” a Terrei. Miscarea giratorie a Terrei in invartirea sa cotidiana spiralata in jurul axei sale de rotatie cu viteza de peste 1000 de mile pe ora, sau circa 17 mile pe secunda fac un corp de electro-productie enorm, o masina enorma, un prototip puternic ca slabul dinam construit de oameni, care, cel mult este o pala imitare a originalului naturii. Vaile din acel Continent Atlantis interior, marginand apele superioare ale nordului cel mai indepartat sunt in sezon acoperite de florile cele mai magnifice si luxuriante. Nu numai pe sute si mii, ci pe milioane de acri, al caror polen sau flori sunt transportate departe aproape in fiecare directie de miscarile giratorii in spirala ale Terrei si de agitatia vantului rezultant din aceste regiuni si aceste flori sau polen provenind din aceste imense zone florare din „interior” produc zapezile colorate din regiunile arctice care i-au subjugat astfel pe exploratorii marelui nord. Fara nicio indoiala, aceasta noua Terra din „interior” este casa, leaganul rasei umane si in functie de descoperirile pe care le-am facut, este necesar ca asta sa poata sa aiba repercursiuni importante asupra tuturor teoriilor antice privind domeniile fizice, paleontologice, arheologice, filologice si mitologice.
Aceeasi idee de intoarcere la pamantul misterului, chiar la inceputuri, la originea omenirii, se gaseste in traditiile egiptene privind regiunile terestre originale ale zeilor, eroilor si oamenilor, nascuti din fragmentele istorice dela Manetho, verificate in intregime prin scrieri istorice gasite in cele mai recente sapaturi de la Pompei la fel de bine ca traditiile indienilor nord-americani. Acum este ora unu dimineata, Anul Nou 1908 a sosit si dupa aceste trei zile, am terminat scrierea privind calatoriile mele si aventurile stranii pe care doresc sa le ofer lumii, sunt gata si chiar nerabdator, de a primi raspunsul de care sunt sigur, la vicisitudinile existentei mele. Sun foarte in varsta si intarit de aventurile si de tristetile mele, si-n acest timp am pastrat bogatia putinilor prieteni pe care mi-am consolidat-o in lupta mea pentru a duce o viata justa si dreapta. Ca o poveste care este aproape povestita, viata mea soseste la declinul sau. Am puternicul presentiment ca nu voi mai vedea un alt soare rasarind. De asemenea am concluzionat aici mesajul meu.” Olaf Jansen -FINAL-