(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)
În orice societate există o categorie de indivizi care manifestă un grad mai înalt de rigiditate comportamentală, agresivitate, obedienţă faţă de autoritate, dogmatism şi prejudecată în raport cu ceilalţi. Acest tip de indivizi au fost numiţi „personalităţi autoritariene”. Denumirea îi aparţine sociologului german Theodor W. Adorno, care a elaborat şi Teoria personalităţii autoritariene (The Authoritarian Personality Theory), pentru a-şi fundamenta conceptul. Adorno şi colegii săi au presupus că personalităţile autoritariene sunt formate în copilărie, pe fundalul unei educaţii severe şi punitive din partea părinţilor sau a oricăror alte persoane adulte. Fiind incapabili să se opună adulţilor opresori, aceşti copii îşi proiectează impulsurile inhibate, ura şi frustrarea într-un sistem aparte de coordonate socio-psihologice privind viaţa şi traiul social.
Ajungând la maturitate, personalităţile autoritariene stau la baza formării mişcărilor naziste, a curentelor fundamentaliste şi a regimurilor totalitare. Indivizii cărora le este propriu sindromul personalităţii autoritariene sunt cei care transferă frustrarea cauzată de abuzurile din copilărie sau de condiţiile sociale precare în ură faţă de reprezentanţii altor grupuri (etnice, rasiale, sociale, ideologice); ei formează nucleul dur al armatelor de xenofobi, rasişti şi antisemiţi. Pasiunile personalităţilor autoritariene sunt dirijate cu abilitate de către cei cărora astfel de manifestări le sunt convenabile. Aici găsim sursa unor tehnologii de manipulare iscusite. Prin manevrarea mulţimilor compuse din personalităţi autoritariene, liderii politici s-au putut război cu rivalii religioşi şi ideologici, de asemenea, au putut redirecţiona ura socială în situaţii de criză, lipsuri şi nemulţumire. Alteori, au fost nevoiți să elaboreze legi și tradiții de consumare a frustărilor în mod inofensiv social.
Niccolo Machiavelli, care a studiat modalitățile prin care un conducător poate guverna eficient, a menționat în una din lucrările sale: „Cât e de folositor și trebuincios ca republicile să facă legi prin care să elibereze ura pe care mulțimea o poate acumula împotriva vreunui cetățean: căci dacă asemenea căi firești nu există, ea se slobozește cu mare putere și cu urmări desigur cu mult mai neplăcute decât altfel”. Să examinăm câteva exemple din istorie, care reflectă aceste strategii politice. În Evul Mediu, aşa-numitele „vânători de vrăjitoare” erau iniţiate de cler şi guvernanţi în momentele când în societate se acumula un nivel periculos de frustrare; respectiv, întreaga ură şi agresivitatea acumulată a maselor erau conştient orientate împotriva unor victime inventate. De exemplu, în perioada medievală târzie, când populaţia din Europa fusese oripilată de un nou val de epidemii, cataclisme ecologice şi intervenţii militare, se înregistrau frecvent explozii de isterie şi agresivitate colectivă.
După câteva epidemii de ciumă, pustiitorul Război de Treizeci de ani, crizele alimentare periodice, oamenii doreau cu ardoare să se debaraseze de frica viscerală, iraţională şi să-şi descarce frustrarea şi furia pe cineva care ar putea întruchipa vina pentru aceste tragedii. Ţintă deveniseră toţi cei care păreau a fi străini, ca port, ca religie, cei învinuiţi că ar practica vrăjitoria. În căutarea vinovaţilor erau întocmite noi liste de victime şi clericii direcţionau cu abilitate agresivitatea mulţimii spre iudei (care erau de vii îngropaţi în pământ, sate întregi), spre eretici, spre savanţi şi spre femeile frumoase (întruchiparea vrăjitoarelor), spre toţi cei care păreau suspecţi sau stârneau invidia unei mulţimi care îşi pierduse răbdarea. Gloata furioasă îi omora pe „străini” cu pietre, îi îneca în râuri şi îi ardea pe ruguri, de vii
. Contemplarea colectivă a chinurilor şi pedepsei necredincioşilor şi „vrăjitoarelor” permitea eliberarea pentru un timp a tensiunii acumulate în societate. Un context de frustrare generală la nivel de populaţie a permis în Franţa declanşarea masacrului din 1572, cunoscut ca „Măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu”, când catolicii i-au decimat pe protestanţii hughenoţi. Abia se încheiase al treilea război civil religios, ţara era în dezordine, se înregistrase o recoltă slabă şi populaţia suferindă era ameninţată şi de foamete, astfel că a fost foarte receptivă la apelul autorităţilor religioase şi locale de a lua atitudine împotriva ereticilor (implicit împotriva hughenoţilor). Aceeaşi strategie, de transfer de agresivitate, a fost aplicată şi întru mobilizarea bărbaţilor în Cruciadele medievale; istoricul francez Thierry Camous scrisese că, pentru cruciaţi, Ierusalimul şi Sfântul Mormânt reprezentau „o căutare purificatoare, care le permitea acestor bărbaţi să-şi potolească fără rezerve setea de a omorî şi de a devasta, câştigând totodată rodul unei drepte penitenţe”. Relaţia dintre frustrarea socială şi violenţă a fost relevată şi în Statele Unite, în cazul linşajelor la care fuseseră supuşi negrii. Această relaţie reiese clar dintr-un studiu devenit celebru, bazat pe o analiză longitudinală, de jumătate de secol (1882-1930), ale cărei rezultate arată realitatea dramatică a corelaţiei directe dintre anii „răi”, cu declin economic, şi gradul înalt de violenţă rasială extremă, când frecvenţa linşajelor practic se dubla; mai exact, atunci când preţurile la bumbac erau bune, incidenţa linşajelor scădea, însă odată cu înrăutăţirea pe piaţa comercializării bumbacului, incidenţa actelor de linşaj devenea imediat înaltă Savantul de origine rusă Pitirim Sorokin, care e şi unul dintre fondatorii sociologiei americane, a promovat în scrierile sale o teorie potrivit căreia revoluţiile însele sunt o consecință a detonării instinctelor care au fost timp îndelungat inhibate în cadrul unei societăţi.
Revoluţia bolşevică din 1917 Sorokin o interpretează ca pe o izbucnire a instinctelor reprimate, ceea ce a şi creat un context general revoluţionar. E vorba despre instinctul de autoconservare al câtorva zeci de milioane de soldaţi, care luptau pe frontul rusesc în Primul Război Mondial; despre instinctul de supravieţuire al circa 90% din populaţia civilă, nevoită să suporte mari lipsuri şi să îndure foamea, tot mai acută la sfârşitul anului 1916; despre instinctul proprietăţii private, când populaţia sărăcită îşi pierdea averile pe fundalul unei crize economice generale; e vorba despre instinctul liberei comunicări, limitat de cenzura introdusă pe motiv de război etc. Reprimarea acestor instincte, fără niciun mecanism compensatoriu (sub formă de ritualuri, mituri sau pedepse colective), a culminat cu erupţia tensiunii acumulate (existând şi instigatori foarte iscusiţi). La fel se întâmplase şi în Franţa, în 1789, când orăşenii, mai puţin adaptaţi lipsurilor decât sătenii, au declanşat revoluţia. De altfel, istoricii secolului XX consideră, în majoritatea lor, că Primul Război Mondial a reprezentat leagănul fenomenelor totalitare din deceniile care au urmat. Oamenii care au trăit oroarea anilor 1914-1918 au format ulterior nucleul, baza socială şi trupele bolşevismului sovietic, ale fascismului italian şi ale nazismului german. Brutalizarea vieţii politice şi sociale, instinctele inhibate, nevoile neîmplinite au creat o generaţie de indivizi profund frustraţi de condiţiile vieţii lor, dornici de instaurarea unei ordini statale severe şi a unui control social şi economic total. Ulterior, statele cu regimuri totalitare au avut propriile inhibiţii şi frustrări sociale și identitare.
Cunoscute şi ca „sindromul Weimar”, stările de frustrare generalizată la scară de naţiune duc la escaladarea furiilor, căutarea vinovaţilor şi instaurarea unor regimuri autoritare, care prin forţă şi vărsări de sânge sunt autorizate să compenseze lipsurile suportate de mulţime. Inspirat din repetiţia cu care se produc violenţele sociale, Charles Issawi, profesor american de istorie economică, a formulat o „lege” care a devenit populară în mediul de specialitate: „În orice moment, în orice societate este acumulată şi generată o anumită cantitate de agresivitate. Dacă trece o perioadă de 21 de ani fără ca această agresivitate să fie eliberată în afară, sub forma unui război împotriva altor ţări, ea se va declanşa în interior, sub forma tulburărilor sociale, a revoltelor şi a perturbărilor politice”. Cu excepţia termenului de 21 de ani, care este foarte discutabil, „legea” lui Issawi se raliază întocmai „modelului hidraulic” al agresivităţii propus de Konrad Lorenz. Numai că de această dată se vorbeşte despre presiunea instinctuală acumulată nu doar la nivel de indivizi, ci la scara societăţii. Pe fundalul unor astfel de trăiri psihosociale, anumite frustrări pot avea efectul unei scântei lângă un butoi cu pulbere.
Unul dintre cei mai competenţi cercetători ai originilor genocidului, psihologul american Ervin Staub, a propus termenul de „vremuri grele” pentru a desemna atmosfera de frustrare care precede un genocid. În conceptul lui Staub, „vremurile grele” nu reprezintă neapărat lipsuri şi crize economice, ci sunt mai curând o realitate percepută psihologic la nivel de societate; e o stare de depresie generalizată, de dezamăgire, de senzaţie de nedreptăţire faţă de „poporul meu”, „religia mea”, „comuna mea”. Anume această complexitate de senzaţii induce un fond de frustrare generală, duce la acumularea nemulţumirii şi agresivităţii şi pregăteşte terenul pentru declanşarea brutală a violenţei şi comiterea genocidelor. Şi preşedintele Asociaţiei de Psihanaliză din Rusia, Aron Belkin, susţine că anxietatea generală, lipsa unei certitudini privind ziua de mâine, starea tensionată de aşteptare a unor evoluţii negative pot declanşa „o sincronizare a stării emoţionale de agresivitate” în societate. Este perioada când frustrările individuale se regăsesc şi se combină într-un flux comun de nemulţumire şi agresivitate, care poate fi distructiv în plan social. Simpla difuzare a ştirilor negative în mass-media despre declin economic şi sărăcie e suficientă pentru a crea o stare de stres psihologic şi ostilitate. Asemenea stări psiho-emoţionale stau deseori la baza revoltelor sociale şi a proceselor revoluţionare.
© Dorian Furtună, etolog (Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)
