O lume plină de contraste, de lumini şi de umbre, de virtute şi de viciu era societatea bucureşteană interbelică. Am încercat să vă prezint în articolele mele de până acum frânturi de poveşti şi de imagini din toate aceste zone. Voi continua cu “instantanee” surprinse, de astă dată, într-o zonă cu adevărat a viciului şi a decadenţei. Însoţind pe reporterul Ion Tik al revistei “Ilustraţiunea Română” vom pătrunde într-o lume în care drogul era rege. Reporterul Ion Tik nu străbatea singur aceasta lume, ci o făcea însoțit de bunul său amic – pe nume Fritz (să fie un nume real ?) – cunoscător al aceste “lumi înzorzonate care moţăie sub lumina becurilor orbitoare”:
COCAINOMANA…
 |
| Cocainomană |
„Fritz îmi povesti, cu oarecare colorit şi cu o firească volubilitate, crâmpeie din viaţa destrăbălată a nenorociţilor consumatori de stufiante, pe care adeseori îi întâlnim în localurile de noapte: consumatori, “artişti”, “artiste de music-hall”, chelneri, picoli, garderobiere – oameni din toate structurile sociale, prinşi în mrejele acestui ucigător viciu. Dacă ai cunoaşte cu adevărat viaţa acestor oameni care trăiesc în mijlocul nostru, al oamenilor cărora le place o glumă, un cântec, un pahar cu vin, te-ai cutremura. Şi cea mai bună propagandă contra stupefiantelor o fac cei care mărturisesc adevărul înfăţişându-l în toată goliciunea, aşa cum este… Îţi voi arăta chiar aici, la o masă, vreo umbră de femeie, o multimilionară vieneză, care şi-a băut până la ultima picătura mintea, trupul, punga…
Şi, spunând acestea, îmi arătă discret o vecină, care mânca cu sila o friptură.
– O vezi? A fost acum câţiva ani cea mai frumoasă femeie pe care a avut-o Viena. Este soţia unui medic, astăzi decedat, care i-a lăsat o avere imensă. Medicul, pe patul morţii, i-a cerut jurământul că se va lăsa de stupefiante. A jurat. Dar viciul a fost mai puternic decât voinţa. Şi femeia a căzut, din rău în mai rău, cu sănătatea complet sdruncinată şi cu averea încăpută pe mâna tuturor aventurierilor. Este prototipul victimei stupefiantelor – un roman de sbucium şi de nenorocire pe care-l trăieşte în văzul nostru al tuturor. Domnul pe care-l vezi alături, departe de a-i fi “amant”, este un prieten din copilărie care încearcă să-i micşoreze puterea viciului şi s’o apere, pe cât se poate, de cei care îi speculează patima.
– Şi ce anume consumă aceasta doamnă?
– Cocaină.
– Şi de unde-i cunoşti aşa de bine viaţa?
– Pentru că a povestit-o prietenelor ei de atâtea ori şi pentru că am văzut-o în cercurile aşa zisului “papagal alb” (…).”
INELUL CU STUPEFIANTE
 |
| Un inel care ascunde cocaină… |
“– Mă preocupa în special d-na S.L., o bogătaşă despre care se spunea că e cocainomană dar pe care nimeni n’o văzuse prizând. Am petrecut multe luni în tovărăşia acestei doamne făcându-i diferite servicii şi captându-i favoarea de a mă lăsa în anturajul ei. Urmăream îndeaproape toate mişcările, scotoceam toate sertarele, spionam toţi servitorii; zadarnic. Într’o zi, pe când luam cafeaua în grădiniţa d-nei S.L. observa-i că unul din minunatele inele pe care le purta de regulă pe inelarul stâng are o formă curioasă şi că la încheietura de sus poartă urmele unui praf alb. Examinai cu atenţie inelul. O piatră rotundă, mare, montată pe un fel de con de aur, fin cizelat. Inelul avea ceva misterios pe care nu-l puteam desluşi. Dar într’o zi intra-i în casă pe neanunţate. Doamna era în baie. Pe toaleta din dormitor, doamna îşi lăsase bijuteriile, printre care şi inelul cu piatră neagră. O scurtă examinare a inelului care îmi atrăsese atât de mult curiozitatea îmi confirmă bănuiala că inelul este un mic şi permanent depozit de cocaină. Într’adevăr, piatra era înşurubată într’o minusculă cutioară de aur, în care se găsea cocaina. În acest mod, doamna “priza” oricând şi oriunde fără putinţa ca cineva să bănuiască unde ar putea avea stupefiantul. Şi totuşi inelul era unul din clasicele inele cu stupefiante.
Într’un târziu, când doamna a aflat împrejurarea în care i-am descoperit secretul și m’a îndepărtat, sub o discretă şi elegantă formă. Am revăzut-o apoi, după câtva timp, într’un local de noapte. Într’un acces de sinceritate mi-a povestit adevărul, pe care de altfel îl cunoşteam. M’a interesat doar împrejurarea în care a devenit cocainomană: din spirit de imitaţie, în cercul pe care-l frecventa şi poate dintr’un snobism exagerat. Astăzi spiritul de imitaţie sau snobismul exagerat, o costa viciul fatal, de care nu mai poate scăpa! Cine ştie ce va ajunge această femeie, altădată atât de stimată şi de apreciată…”
Ne vom continua acum periplul, început în prima parte a articolului, prin lumea consumatorilor de stupefiante din Bucureştiul interbelic. De această dată vom arunca o privire în partea cea mai mizerabilă şi mai decăzută a acestei lumi, în zona “spectacolului greu de suportat”. Vom “însoţi” pe acelaşi reporter Ion Tik – mereu în căutarea zonelor întunecate ale societăţii în care trăia – şi pe “amicul lui” Fritz – “o adevărată enciclopedie Larousee” a acestei lumi a decadenței.
FUMĂTOARELE DE OPIU
 |
| Marta S. o cocainomană din 1931 |
“– Îţi voi recomanda două “artiste de varieteu” – două fetişcane care mai păstrează încă ceva din frumuseţea de odinioară. Sunt fete culte, spirituale, de viţă nobilă, două italience milaneze, cu care poţi petrece o noapte cu totul plăcută, cu singura condiţie să le oferi ţigări, dar să le interzici să fumeze din ţigările lor…
– Pentru ce ?
– Pentru că îndată ce fumează ţigări din poşetele lor, aceasta se întâmplă întotdeauna într’un târziu, cad într’o toropeală, apoi într’un fel de beţie neînțeleasă, pentru că ele consumă foarte puţin alcool. Sunt fumătoare de opiu, “sub forma inofensivă” a ţigaretelor nemţesti îmbibate cu opiu, în cantităţi din ce în ce mai mari… Uneori aceste opiomane isbutesc să strecoare asemenea țigări și tovarășilor de petrecere care, neştiutori, trec în braţele unui Morfeu cu mult mai drăgăstos, dar în acelaşi timp cu mult mai primejdios…
– Şi opiul, ca şi toate celelalte stupefiante otrăveşte şi distruge organismul. Dozele se măresc din ce în ce pentru că organismul se deprinde să absoarbă cantităţi din ce în ce mai mari, până ce, în cele din urmă, trupul şi mintea sunt complet distruse… În străinătate sunt anume fumătorii, bineînţeles secrete, unde aceşti vicioşi îşi satisfac patima…
Am auzit că şi în Bucureşti sunt cluburi secrete unde se întrunesc, la adevărate orgii, consumatorii de stupefiante. N’aş putea să’ţi dau detalii la această chestiune. Am auzit şi eu că ar fi asemenea “case”, un fel de cluburi clandestine cunoscute şi frecventate de morfinomani şi cocainomanii noştri. Se zice că o asemenea casă ar exista pe strada Batiştei, o alta pe Şoseaua Ştefan cel Mare, a treia la sfârşitul străzii Isvor şi în sfârşit una în centrul Capitalei, în dosul unui cunoscut local de noapte… N’am văzut şi n’am cunoscut încă nici un asemenea local în Bucureşti… Totuşi, dacă ţii să afli cu orice preţ, mă pun pe lucru şi în câteva zile curiozitatea îţi poate fi satisfăcută… Eu pot, în orice caz, pătrunde mai lesne ca oricare altul…”
UN SPECTACOL PE CARE NU L’AM PUTUT SUPORTA…
 |
| Ieri „fluture de noapte” azi… cocainomană |
“Fritz îmi povesti apoi întâmplări şi istorioare din viaţa consumatorilor de stupefiante văzute şi petrecute în “marile oraşe” pe care le-a colindat ani de-a rândul…
– Sunt oraşe domnule, spuse Fritz, în care consumul stupefiantelor se răspândeşte cu atâta furie încât cartiere întregi sunt contaminate şi înţesate cu asemenea vicioşi. Este o întreagă luptă pe care medicii şi autorităţile o dau necontenit cel puțin pentru înfrânarea flagelului. Sub acest raport, Bucureştiul rezistă destul de bine, probabil pentru că băuturica, băuturica sadea, prezervă organismele predispuse la viciu. Și e mai preferabilă beţia caldă decât… cea rece! Dintre două rele, prefer pe cea mai puţin rea… ”Negrul creștinesc” înfierbântă mintea povestitorului meu şi’i îmbujoră faţa cu un carmin fin străbătut de vinişoare mici, albastre…
Fritz îmi povesti lucruri interesante. Între altele îmi arătă cum se procedează astăzi în institutele medicale care desbară pe vicioşi de patima consumului de stupefiante. Între altele mi-a explicat procedeul „somnului prelung” de până la 120 de ore, în care timp medicii administrează anumite medicamente. Apoi sugestia şi alte mijloace de psihotehnică…
– Cum înţeleg eu, Fritz, tu eşti un veritabil Larousse de… stupefiante. Interlocutorul meu zâmbi satisfacut şi măgulit de complimentul ce i l-am adresat…
– În orice caz, mai bine decât un altul care cunoaşte “chestia” din auzite…
Ceasurile trecură repede. Ne pregătirăm de plecare după masa bună, copioasă şi vin din cel pe care-l beau “cunoscătorii”. Fritz avea toate motivele să se declare mulţumit, gata să facă “înconjurul lumei”. După un mic plan de noapte, plecarăm. Fritz îmi ceru cuvântul că nu voi pomeni nume, locuri, de altfel cunoscute de bucureşteni. Pe drum îmi dă şi câteva instrucțiuni despre modul cum trebuie să mă comport în diferitele împrejurări şi situaţii.
– Nu vei spune în nici un caz că eşti gazetar sau că din curiozitate cercetezi acest domeniu…
Discutând astfel, ajunserăm în faţa unui hotel, o casă dubioasă pe care o frecventează femeile “cu totul îndoielnice” şi deopotrivă tipii suspecţi, cu îndeletniciri suspecte. Străbatem un culoar întunecos pentru a ajunge în fața unei uşi pe care sta înfiptă o carte de vizită cu un singur nume scris cu cerneală violetă: YVONNE. Fritz ciocăni discret. Nici un răspuns. Ciocăni din nou. Aceiaşi tăcere mormântală. Dispăru apoi în intunericul culoarului pentru a se înapoia cu fel de cârlig de fier cu care deschise uşa.
Un spectacol oribil. Două femei despuiate, una cu faţa în sus, alta cu faţa în jos, amândouă horcăind, păreau cufundate într’un somn adânc. Cea de-a doua, un schelet groaznic, cu faţa învinețită, îşi contracta din când în când musculatura feţei şi a brașelor. Pleoapele cufundate în două cearcăne negre-cenuşii păreau pleoapele unui cadavru pe o masă de spital. Fritz îmi dădu scurte explicaţii:
– Asta din dreapta este Ivonne. O nenorocită, o victimă a stupefiantelor. Cealaltă e o victimă a victimei. Dacă vrei, vom aştepta aici până se deşteaptă. Vei putea vedea sfârşitul spectacolului.
 |
| Dormind somnul „beţiei reci” |
Niciodată în viaţa mea n’am fost cuprins de un desgust mai mare în faţa unei decăderi omeneşti ca în clipa aceea. Niciodată n’am putut crede că “florile nopţii” pe care le vezi şi uneori le admiri sub becurile localurilor de distracţii sau de petrecere sunt adeseori sclavele stupefiantelor cu care îşi întreţin buna dispoziţie şi pentru care trăiesc. Niciodată n’am putut bănui că în “lumea celor care petrec”, în acea lume veselă care înveselește prin cântec şi joc, pot exista asemenea exemplare; şi sub masca celor mai seducătoare “păpuşi” se poate ascunde atâta mizerie şi atâta decădere omenească. Am încercat să privesc mai deaproape braţele şi picioarele femeii care purta urmele sutelor de înţepături de seringă; dar ochii îmi refuzară spectacolul interesant-desgustător. Răbdarea mea de a scormoni cu bisturiul aceste cangrene grefate pe ceea ce societatea “de noapte” pare că are mai inofensiv, ajunsese la limită.
– Să plecăm, Fritz; sî plecăm repede.
Fritz pare nedumerit.
– Să plecăm, Fritz, în cealaltă lume a ta, în lumea neştiutoare care bea vin “negru creştinesc”, care glumeşte, râde, cântă, în lumea care oricâte păcate ar avea nu poate fi comparată cu paradisul hidos, macabre, al acestor morfinomani…”
Ne vom despărţi acum de această zonă a Capitalei. O lume dispărută aproape în totalitate în perioada comunistă. Din păcate, odată cu societatea de consum, drogurile au revenit şi ele în “lumea noastră”. Şi sunt convins că lumea consumatorilor de droguri de astăzi este la fel de cenuşie ca şi cea de acum 80 de ani. Sunt azi în aşteptarea unui “reporter Ion Tik al vremurilor noastre” care să ne dezvăluie imagini surprinse azi în această lume a viciului. Pentru noi dar şi un avertisment pentru cei ce ne vor urma.
Sursa: articolul “Printre morfinomanii Capitalei” semnat Ion Tik – publicat în numărul din 17 iunie 1931 al “Ilustraţiunii Române” – citit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor
https://deieri-deazi.blogspot.com/
