Majoritatea românilor descoperă cu stupoare, cu groază că nu mai sunt reprezentaţi de nici un partid. Asta după ce marea presă a dispărut, iar televiziunile şi site-urile de ştiri care au înlocuit-o nu sunt decât oficine de propagandă pentru o gaşcă sau alta. Şefii serviciilor secrete sunt numiţi public de-a dreptul „trădători”, deşi mai ocupă încă posturi foarte importante, cum ar fi cel de ambasador la Washington. Cum s-a ajuns aici? se întreabă, perplecşi, mulţi români care încă n-au emigrat. Pas cu pas, ar putea răspunde un „clasic”.
Discuţiile din ultimii ani, aprinse, pătimaşe chiar, pe marginea cărţilor gen. (r) Aurel I. Rogojan, mai ales cele vizându-l pe fostul general Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, au fost de multe ori groteşti sau, în orice caz, de un comic enorm. Iulian Vlad a înţeles cu mult înaintea altora – era un om informat – că Nicolae Ceauşescu nu era decât un naţionalist… Să-l acuzi pe generalul Iulian Vlad că că a trădat România e atât de hazos, atât de flagrant naiv, încât ţine de grupa foarte mică a înţelegerii istoriei. Dar, după decembrie 1989, toţi frustraţii, toţi mediocrii, toţi analfabeţii au înţeles că în sfârşit a venit vremea lor (libertate şi democraţie, deh!), că în sfârşit se pot manifesta „plenar”. Incultura, agresivitatea cea mai vulgară, afirmarea „talentului” au produs monştri publici greu de descris.
Dar cei care l-au atacat pe Iulian Vlad, de la Gabriel Liiceanu la Cristian Troncotă şi alţii, mulţi dar mărunţi, au făcut-o numai după ce generalul a închis ochii. Ceea ce-i face foarte suspecţi. Ştia generalul Vlad despre ei lucruri care nu au fost înregistrate în nici o arhivă? Unii dintre aceştia îi erau agenţi sau informatori direcţi, fără dosar, fără angajament scris, şi de aceea i-a apucat bravura abia după dispariţia sa fizică? România a început să fie vândută, cedată străinilor imediat după 22 decembrie 1989. Dar nu Iulian Vlad a fost cel care a trădat şi a vândut. Trădătorii au fost, dimpotrivă, autoproclamaţii luptători împotriva comunismului deja defunct. Foşii comunişti de ieri. În primul rând, un bun lot de ziarişti dintre cei mai vizibili, propagandiştii de ieri de la „Scânteia”, „Scânteia tineretului”, „România liberă”, „Flacăra”, „Viaţa studenţească” etc., care au fost recrutaţi, „prostiţi”, închiriaţi de puteri străine. Direct sau prin interpuşi, înţelegând sau nu ce li se întâmplă. Şi au făcut, ca să-l citez pe unul dintre ei, „o moară în capul românilor” până i-a apucat ameţeala. Desigur, vorbim despre presa „liberă”, nu despre cea oficială sau inerţial comunistă.
Foştii activişti din presa comunistă au fost invitaţi generos în capitalele occidentale şi au fost asimilaţi intereselor altora. Prima ocupaţie a ţării s-a făcut cu ajutorul ziariştilor. Aşa s-au creat aşteptări imense sau chiar nevoi de democraţie, de capitalism, de consumerism, de libertăţi care azi răsfaţă toate minorităţile şi vând iluzii pentru cetăţenii lumii fără frontiere. Politicienii, veniţi şi ei cu toţii din trecutul comunist acum detestabil, în frunte cu Ion Iliescu, au fost mai inerţiali, mai greu de momit la început pentru marile democraţii. Drept care au fost declaraţi în masă neocomunişti, criptocomunişti, oamenii Moscovei etc. Asta cel puţin până în 1996. De fapt însă, confuzia a persistat până în 2007, anul aderării Românei la U.E. (a doua mare catastrofa naţională a începutului sfârşitului, prima fiind decembriada anului 1989 – n.r.)
Deja cu câţiva ani înainte de 1996, o mână de politicieni, în frunte cu Emil Constantinescu, au început să fie poftiţi în Vest, să primească burse de studii politice, strategice, de economie de piaţă. Presa deja înregimentată pe direcţia Vest le explica românilor că, dacă nu vor reuşi să se facă acceptaţi de marile democraţii, puteau să se sinucidă în masă. Ziarele se vindeau în zeci şi sute de mii de exemplare, iar foşii ziarişti pecerişti şi, mai ales, utecişti, deveniţi patroni de presă, directori de conştiinţă, jurnalişti de investigaţie (cu dosare servite pe sub uşă) se îmbogăţeau mai ceva ca în America. Aproape toţi tinerii voiau să se facă ziarişti, după ce în 1990 se preoţiseră şi se călugăriseră pe capete. Câtă candoare şi cât cinism din partea uteciştilor azi bătrâni! Toată mişcarea spre Vest s-a făcut sub atenta supraveghere a Securităţii (serviciilor speciale – n.r.), care între timp şi-a căutat şi ales şi propriii săi oameni de afaceri, miliardarii ei, oligarhii de mai târziu, de azi. Oameni care să poată negocia cedarea activelor ţării în nume propriu şi „independent”. Ce-i drept, aproape toţi cei selectaţi avuseseră şi încă mai aveau un talent bine marcat de bişniţari. Unii proveneau chiar din lumea interlopă.
Drumul a fost lung până la dezastrul de azi, dar a fost bine anticipat de strategii Securităţii şi de partenerii lor externi. Acestea au fost doar începuturile. Cum toată lumea a putut observa de-a lungul ultimilor 30 de ani, „securiştii”, oamenii din serviciile secrete, declară sus şi tare ori de câte ori au ocazia că ei nu fac decât să-i informeze pe cei în drept (guvern, Parlament, preşedinţie). La fel, ziariştii susţin că ei relatează şi informează. Şi unii, şi alţii se feresc să-şi asume vreo răspundere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase! Aşa stau lucrurile în realitate? Dar oare nu serviciile secrete şi jurnaliştii fabrică politicienii de paie în care nu se mai recunoaşte nimeni azi? Totul sub ochiul rece şi sever al aşa-zişilor parteneri externi.
În 1997 a fost semnat infamul Tratat cu Ucraina. Înainte de aderarea la U.E. sau, în cazul de faţă, de acceptare în N.A.T.O., ţara trebuia să-şi clarifice, să-şi soldeze diferendele şi contencioasele cu toţi vecinii. Trei oameni politici – Emil Constantinescu, preşedinte, Petre Roman, preşedintele Senatului, şi Adrian Severin, ministru de Externe – au renunţat fără să-i oblige nimeni la teritorii româneşti (Cetatea Albă, Hotin, Ţinutul Herţa), ocupate cu forţa de fosta Uniune Sovietică. Prim-ministru era ţărănistul Victor Ciorbea, iar sfătuitorul primilor trei era, foarte probabil, Silviu Brucan, cunoscut agent sovietic cel puţin din 1944 (vezi Tiberiu Tudor, Istoria unei trădări naţionale, Tratatul cu Ucraina, Editura Blasco, 2000).
În prefaţa volumului menţionat, regretatul Florin Constantiniu scria: „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” Tratatul nu a fost denunţat nici sub preşedinţia (2001-2004) a lui Ion Iliescu, nici în cele două mandate ale lui Traian Băsescu, deşi acesta, fariseu şi impostor cum îl ştim, a făcut multă gargară pe această temă şi, bineînţeles, nici sub preşedinţia absentului Klaus Iohannis. Trădare naţională în formă continuată.
La începutul anilor ’90, după lovitura de stat din decembrie 1989, Ion Iliescu şi guvernele sale succesive nu au valorificat oportunitatea imensă – U.R.S.S. era în descompunere – a recuperării Basarabiei, străvechi teritoriu românesc, aşa-zisa Republica Moldova de azi. Nu e excesiv să spunem că guvernările multiple ale lui Ion Iliescu au lucrat pentru prezervarea intereselor Rusiei în Basarabia, în nici un caz pentru interesul naţional românesc. Tupeul cu care ni s-a tot explicat că nu e momentul, că interese geostrategice superioare ne sunt potrivnice nu face decât să definească mizeria şi micimea profitorilor falsei revoluţii dar adevăratei lovituri de stat. Până în 1996, clasa politică românească s-a adaptat la ideea că guvernează o gubernie sub ochiul fix al Moscovei.
Între 2001 şi 2004, guvernul P.S.D. condus de Adrian Năstase a negociat abil aderarea la N.A.T.O. şi U.E., în limitele interesului naţional, cedând independenţă şi suveranitate într-o măsură convenită de toţi europenii. Deşi preşedinte din nou, Ion Iliescu a fost trecut în plan secund. Era şi depăşit de vârstă, dar, după destule semne şi informaţii, trădase din nou : trecuse cu arme şi bagaje în tabăra occidentală. Cine trădează o dată, trădează mereu.
Situaţie pe care o cunoaşte poate chiar mai bine Traian Băsescu. Măruntul dar pitorescul marinar şi-a început halucinanta guvernare prin două mari acte de bravură, ambele puse în scenă de alţii, de „meseriaşi” şi de experţi străini : răpirea ziariştilor din Irak şi fuga lui Hayssam. Ca în 1001 de nopţi, poveşti simple, cu impact garantat. Anterior, după câteva surse, îl primise la primăria Capitalei, în 2003, pe generalul de informaţii american William Odom, fost şef N.S.A., reprezentând Hudson Institute, o organizaţie conservatoare (sau neoconservatoare?), şi vizitase Washingtonul şi New York-ul, unde îi ceruse ghidului său să-l ducă în primul rând la câteva puternice organizaţii din sfera privată cu interese globale şi, evident, cu interese economice în România.
Prin Traian Băsescu, care se pusese la dispoziţia partenerului extern, au fost regizate spectaculos cele două mari lovituri de teatru şi de film mut pomenite mai sus. Probabil, atât răpirea ziariştilor, cât şi fuga foarte controlată (de Băsescu însuşi ?) a lui Hayssam au prilejuit demisia celor trei şefi de servicii secrete – SRI, S.I.E. şi Interne (vezi şi Aurel I. Rogojan, Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016). Aşa s-a reuşit o nouă lovitură de stat, cu largul concurs al presei senzaţionaliste, amatoristice şi total cumpărate. Cu ajutorul presei instrumentalizate, pe bani, fie prin ditirambi, fie prin atacuri mergând până la injurii suburbane, Elena Udrea a fost transformată într-o icoană coruptă a României recente. Li s-a făcut din nou o moară în cap românilor în timp ce se instala o nouă putere la Bucureşti. În false haine democratice, şi nu în interesul românilor.
Cine a participat la noua trădare naţională ? Toţi au fost la vedere de-a valma : la Cotroceni, la Palatul Victoria, în toată presa mainstream şi pe televiziunile principale, cu noile servicii secrete „reformate”, miliardarii de carton, baronii locali, partidele politice compuse din marionete corupte şi manipulate, adminsitraţia centrală obeză. Dar poporul român era în altă parte. Iar consecinţele le trăiesc şi astăzi, într-un crescendo natural, toţi cetăţenii români, „cumpăraţi” şi batjocoriţi. Românii din ţară şi din străinătate. Şi pentru încă multă vreme.
