Din cer, lupta cu taurul a coborât pe pământ unde cea mai cunoscută înfruntare este ilustrată de legenda Minotaurului cretan. Denumirea de Minotaurul este o prescurtare a expresiei „Taurul lui Minos” regele legendar al Cretei, despre care legenda spune că, înainte de a deveni rege, a cerut zeului Poseidon un semn pentru a-l asigura că el şi nu fratele său era urmaşul tronului cretan. Poseidon a fost de acord şi i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu condiţia ca Minos să scrifice acel animal în cinstea sa. Minos a fost atât de uimit de frumuseţea taurului încât a hotărât să îl păstreze pentru sine şi a sacrificat în locul lui un altul. Poseidon s-a mâniat şi a făcut-o pe Pasiphae, soţia lui Minos, să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele şi goală în interior. Regina a intrat în această construcţie şi prin unirea ei cu taurul alb a rezultat Asterion (cel strălucitor) cunoscut drept Minotaurul. Minotaurul avea trup uman, cap şi coadă de taur. Pasiphae l-a alăptat şi l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc dar după ce a crescut, Minotaurul a devenit feroce. În urma sfatului primit de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal să construiască un labirint gigantic în care să fie ţinut monstrul.
Minos a intrat în conflict cu atenienii pe care i-a învins şi drept tribut a cerut ca la fiecare nouă ani sau după unele variante, în fiecare an, să-i fie trimişi câte şapte tineri atenieni şi şapte fecioare pentru a-i arunca în Labirint pradă Minotaurului. Când a venit timpul celui de-al treilea sacrificiu, Tezeu, fiul lui Aegeus, s-a oferit să ucidă monstrul. Planul lui era de a însoţi grupul de tineri atenieni şi de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i-a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui a avut succes va înălţa pânzele albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se îndrăgosteşte de Ariadna, fiica lui Minos, cea care îl ajută să găsească ieşirea din labirint cu ajutorul unui ghem de aţă. Minotaurul este ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, iar tinerii atenieni sunt salvaţi şi scoşi din Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu uită să înalţe pânzele albe ale corăbiilor. Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare şi se aruncă în marea care se va numi de atunci după numele regelui atenian: Marea Egee.
Legenda Minotaurului a circulat în tot bazinul Mării Mediterane ca o poveste dar ea ascunde o serie de concepte mitologice ale vremii: simbolistica coarnelor sau a labirintului. În Descrierea Greciei, Pausanias o echivalează pe Pasiphae cu Selene, ceea ce înseamnă că ea întruchipa o divinitate lunară. Taurul lui Poseidon poate fi, la rândul său, un vestigiu al taurului sacru predominant în religiile din Orientul Mijlociu iar unirea celor doi este o reminiscenţă a hierogamiei ca ritual de fertilizare.
Taurul a fost unul dintre simbolurile sacre cretane. Altare în care au existat „coarnele consacrării” sunt semnalate în mai multe locuri din Creta: Archanes, Armeni, Kamilari, Knossos, Muntele Juktas, Odigitria şi Tylissos. Simbolul taurului şi al coarnelor sale a omniprezent în civilizația minoică. Coarne de consacrare din piatră sau lut erau așezate pe acoperișurile clădirilor, pe morminte sau altare, probabil ca semne de protecţie divină a structurii şi au fost pictate pe sicriele minoice numite larnaxuri. Au fost descoperite o serie de vase rituale sub forma unui cap de taur, capete de taur cu rol decorativ sigilii, statuete sau fresce, dintre care este celebră cea care prezintă „săritura peste taur” descoperită în palatul regal din Knossos.
Săritura peste taur nu a fost un ritual exclusiv cretan. El a fost un motiv al artei figurative din epoca bronzului întâlnit şi în Anatolia hitiților, Levant, Bactria și Valea Indusului. Fresce similare datate în secolele XV-XIV î.e.n., au fost identificate şi la Avaris, în Egipt, dar ele pot să aibă drept iniţiatoare o prințesă din Marea Egee căsătorită cu un faraon hiksos.
În Siria, la Alalakh, s-a descoperit un sigiliu cilindric din secolul al XIX-lea sau al XVIII-lea î.e.n. prezentând doi acrobați care execută sărituri pe spatele unui taur şi un sigiliu similar, aparținând unui slujitor al lui Shamshi-Adad I (c.1800 î.e.n.)
Interesante sunt şi vazele în relief descoperite la Hüseyindede, datând din vechiul regat hittit, datate în sec. XVIII-XVII î.e.n.
Legenda Minotaurului este reluată în povestea celor douăsprezece munci ale lui Hercules, cea de-a şaptea încercare fiind capturarea taurului cretan al aceluiaşi rege Minos. Aici însă taurul este descris ca provocând ravagii prin dezrădăcinarea culturilor și distrugerea livezilor.
Această luptă cu taurul a fost un motiv puternic înrădăcinat în mitologiile vechi şi a avut o simbolistică mai profundă decât „vitejia” eroului, a devenit o practică ritualică – tauroctonia, actul esenţial în cultul lui Mithras, răspândit peste tot în fostul Imperiul Roman. Sacrificarea rituală a taurului şi lupta cu acesta a fost prelungită până în zilele noastre sub forma coridelor spaniole, a întrecerilor de la Landesîn Franţa sau a gonirii taurilor de la Pamplona.
Cea mai veche reprezentare a unei coride pare a fi ilustrată pe o piatră funerară de origine celto-iberică din sec.III – I î.e.n., descoperită la Clunia. O primă descriere a coridei o găsim însă în poemele sumeriene dedicate lui Gilgameş: „Taurul părea indestructibil, se luptau de câteva ore, până când Gilgamesh a început să danseze în fața taurului ademenindu-l cu tuninca şi arme lucitoare, iar Enkidu a înfipt adânc sabia în gâtul taurului şi l-a ucis.”
În timpul domniei vizigote din Pirinei (415 – 711 e.n) luptele cu tauri au devenit frecvente în Spania. Prima luptă oficială de acest gen este menţionată cu ocazia încoronării regelui Alfonso al VIII-lea, la data de 31 august 1158, apoi devenind tot mai populare, luptele cu taurii au fost oficializate sub forma actuală în secolele al XVI-lea și al XVIII-lea.
Sfântul Isidor de Sevilla (560 – 636) este primul care identifică coridele spaniole cu reminiscenţele unui ritual păgân şi le condamnă iar Biserica medievală a încercat iniţial să stopeze fenomenul. În sec.XVI papa Pius V a interzis coridele denunţând originea lor păgână. El a hotărât că oricine va organiza, va urmări ori sau va participa la vreo coridă, va fi excomunicat. Pedeapsa se aplica chiar şi matadorilor care închinau uciderea taurului din timpul coridei lui Cristos ori a vreunui sfânt. Bula papală a fost însă ignorată de autoritățile spaniole și cele portugheze…
În final, dacă corida nu a putut să fie anatemizată dar nici creştinată, ea a fost luată sub pulpana Bisericii, astfel s-a stabilit că sezonul coridelor începe în Duminica Învierii și ține până în toamnă, în ziua Sfinților Mihail și Gavriil. Astfel coridele au devenit un moment al festivităţilor religioase care sărbătoresc sfinții patronilor locali: San Fermín din Pamplona, San Isidro din Madrid, Magdalena din Castellón, etc. În paralel, lumea luptelor cu tauri a fost legată de iconografia creştină şi devotamentul religios. De multe ori însă sfinții nu-și pot face toată treaba deoarece taurul nu are nici o idee despre puterea divinilor protectori…
