Inspirată, coordonată şi instrumentată de SUA, atât prin intermediul Departamentului Stat, cât şi a CIA, sau a ong-urilor soroşisto-CIAiste (în sensul finanţării şi coordonării lor), dar şi a unor membri ai Congresului, cum este cazul senatorului McCain, lovitura de stat din 2014 din Ucraina a adus la putere o zonă ultranaţionalistă a societăţii ucraineene, cu rădăcini directe în mişcarea nazistă ucraineană trecută şi în cea neo-nazistă actuală – vezi structurile paramilitare şi/sau mafiote şi/sau politice Aidar, Azov, rebrănduită şi intrată în politică sub noua denumire de Partidul „Corpului Naţional”, Donbas şi mai ales Pravîi Sector.
Nu e de mirare, deci, că în Ucraina se mizează astăzi pe naţionalismul extremist. Nu e de mirare că celelalte etnii sunt negate, nu e de mirare că noua lege a învăţământului desfiinţează învăţământul – cât era – în limba minorităţilor. Dar nu despre această lege vreau să vorbesc – s-a dezbătut pe larg şi în România, parlamentul a adoptat o declaraţie de îngrijorare cu un apel la soluţionarea situaţiei în sensul păstrării drepturilor minorităţilor (normativ european obligatoriu), iar preşedintele Ionhannis, urmând parlamentul, într-o gest (paradoxal pentru el) de normalitate şi-a anulat vizita la Kiev, ci despre cât de aliat ne este „marele aliat”.
În septembrie 2016, ambasadorul Klemm (exponentul politicii SUA în România) îşi permite să apară în fotografii în care ţine steagul aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Explicaţia: a fost luat de valul simpatiei şi căldurii gazdelor sale şi a acceptat să ţină steagul „din politeţe”.
O explicaţie greu de digerat de la un diplomat de carieră pentru că un astfel de gest este o certificare şi binecuvântare a unor aspiraţii separatiste, mai ales atunci când cel în cauză reprezintă puterea mondială, care stabileşte ce e bine şi ce e rău în lume.
Peste un an, în septembrie 2017, ambasada SUA în Ucraina, ţara mult îndrăgită de americani pentru că le dă posibilitatea de a se aşeza în coasta Rusiei şi de a finanţa, instrui şi înarma mişcări separatiste şi/sau insurecţionale, care să-i dea dureri de cap „diabolicului” Putin, transmite, cu ocazia adoptării de către parlament a noii legi a educaţiei, un mesaj de felicitare pentru „continuarea reformei educaţiei şi investiţia în tineri” pe care o puteţi citi la https://twitter.com/USEmbassyKyiv/status/906801089181306880.
Niciun reproş de încălcare a drepturilor minorităţilor – cum primeşte România pentru faptul că asigură învăţământ în toate limbile şi reprezentare politică automată – nicio remarcă critică.
De altfel, nici la nivel european nu s-au produs cutremure de indignare, nu s-au ridicat voci critice şi aspre de primi-miniştri şi preşedinţi în afara celor ale Rusiei şi Ungariei, şi în mai mică măsură, ale Greciei şi Bulgariei. Ceea ce nu e chiar de mirare, dovedit fiind că statele occidentale europene au susţinut, alături de SUA, lovitura de stat din Ucraina.
Şi, pentru că tot vorbeam despre ong-urile politice, subversive şi militariste ale Americii şi finanţei globaliste, cine credeţi că s-a ocupat de reforma legii învăţământului din Ucraina? Nimeni altul decât amabilul, culantul, atotprezentul domn Soroş, prieten, inspirator şi finanţator, prin caracatiţa ong-urilor sale, al celor mai multe mişcărilor separatiste, insurgente, teroriste, fie că e vorba de Daesh, de organizaţiile paramilitare neo-naziste ucraineene, de insurgenţa musulmană din Birmania şi alte sute de astfel de creaţii ale infernului.
Mai precis, reforma educației în Ucraina a fost realizată de Ministerul Educației al Ucrainei în cooperare cu fundația internațională “Renaissance”, înființată în 1990 de George Soros, al cărui nume îl veţi găsi la mare cinste pe site-ul acesteia la „About us”, alături de vestita sa Open Society. Şi, evident, că în atari condiţii nu putea să fie vorba de nicio critică din partea SUA, căci ar fi însemnat chiar o autocritică, cuvând pe care America nu l-a învăţat încă la şcoala relaţiilor internaţionale.
Din păcate, pentru cine crede altfel, SUA dovedeşte foarte clar că nu este un aliat al României (şi al oricui altcuiva), aşa cum mi s-ar putea răspunde la întrebarea (pe care o voi pune într-un text viitor intitulat: Pentru cine mor românii în Afganistan?), ci un şef care îşi urmăreşte numai propriile interese, în împlinirea cărora nu are nicio problemă de a provoca cu bună ştiinţă moartea a milioane de oameni, rănirea altor milioane, sau refugiul a zeci de milioane. Iar în această ecuaţie infernală, ce mai contează o rupere în bucăţi a României, sau anularea dreptului de a fi ungur, român, rus sau orice altceva în Ucraina?
De ce fac americanii aceste jocuri, aţi putea întreba, pentru ce au nevoie de ele când sunt oricum cei mai tari?
1. Exact din motivul enunţat în primul paragraf: de a crea tabere, tensiuni, confruntări (politice sau/şi militare) şi de a deveni terţul de care depind toate, cel care împarte arme, bani, expertiză şi „dreptate” şi pune guverne ascultătoare.
2. Pentru a arăta cine e şeful.
3. Pentru că sunt pe cale de a nu mai fi cei mai tari.
4. De „fun”. Să recunoaştem: la nivel personal e chiar amuzant să-ţi baţi puţin joc de nişte „ţărănoi fundamentalişti înapoiaţi” şi prostovanii să continue a-ţi săruta galeş condurul.
În loc de concluzie: Te duci într-o ţară ca ambasador, urechezi preşedintele, pălmuieşti parlamentul, jigneşti poporul retrograd, inciţi mişcări subversive, organizezi şi participi la „revoluţii” ale maselor indignate, la marşuri ale diversităţii, faci „lobby” (adică trafic de influenţă) pentru firmele de acasă, şutuieşti guvernul, te fotografiezi cu exact cel mai controversat simbol al celei mai sensibile teme dintre majoritate şi o minoritate semnificativă. Şi pe urmă faci pe prostul (dar nu eşti, nimeni să nu înţeleagă aşa ceva ca intenţie de a jigni a acestui text, căci nimeni nu-l poate crede pe un ambasador prost). Cele de mai sus nu se referă la un ambasador anume, ci la o serie întreagă de astfel de „reprezentanţi iluminaţi” ai unor state iluminate, care au trecut pe aici.
