Epidemia de coronavirus, adăugată celorlalte crize, scoate la lumină hibele grave de sistem ale copilului preferat al Globalizării care este UE.
Este adevărat. Uniunea Europeană este năpădită de crizele prezente și potențiale de tot felul, care sunt ele însele consecințele modului în care a fost construită și a modului în care a gestionat crizele precedente (criza datoriilor suverane și apoi a euro din 2008-2012, criza imigrației din 2015…).
Vorbind despre cea de-a doua, Germania a ales mai întâi, în 2015, să primească masiv imigranți. Apoi s-a răzgândit și a început să negocieze singură cu autocratul de la Ankara.
Din proprie inițiativă și fără a se consulta cu partenerii săi, Angela Merkel a încheiat cu Erdogan un acord. Una dintre prevederile acestuia era ca Turcia să fie plătită pentru a-i reține pe migranți pe teritoriul său.
Astfel, i s-au plătit 6 miliarde de euro, așa că guvernul turc a conchis că este ușor să șantajezi Europa. Și-a reluat așadar șantajul, utilizând în mod cinic migranții, aducându-i cu autobuzele la frontiera greacă pentru ca apoi să le ordone să treacă.
Prin acest șantaj, Erdogan a reușit în 2015 să obțină deschiderea a noi capitole de negociere pentru aderarea țării sale la UE.
De data aceasta, el încearcă să obțină un ajutor militar pentru Siria. Și, în treacăt, să mai bage niște miliarde în buzunar.
Evident, țara europeană care se află în prima linie în fața Turciei este Grecia. Aceeași Grecie căreia i s-a distrus economia cu „Troika” și „memorandumurile”. Aceeași Grecie a cărei populație a ajuns la capătul puterii și al răbdării, ceea ce este de înțeles.
Poporul grec are sentimentul că suveranitatea sa este călcată în picioare, că nimeni nu ține seama de părerea sa în nici un domeniu și că Europa – care nu pare defel decisă să adopte sancțiuni economice împotriva Turciei – nu o ajută.
Astfel că locuitorii insulelor se mobilizează: în Chios și Lesbos săptămâna trecută au avut loc confruntări între populație (care nu dorește construirea de noi tabere pentru imigranți în aceste insule deja suprapopulate) și forțele de ordine grecești.
Deodată, la fel cum grecii erau cu regularitate făcuți puturoși și evazioniști fiscali, în timpul crizei din 2015, acum sunt calificați ca extremiști de dreapta.
Epidemia de coronavirus, adăugată celorlalte crize, scoate la lumină hibele grave de sistem ale copilului preferat al Globalizării care este UE.
Aceasta va depinde de amplaorea diferitelor crize. Nu am crezut niciodată în posibilitatea ca Franța să „iasă” din UE. Din punct de vedere tehnic este posibil, și a fost încă dinainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, înainte de introducerea faimosului articol 50.
O țară suverană poate în orice moment să denunțe un tratat pe care l-a semnat și/sau să iasă dintr-o organizație internațională la care a aderat.
În schimb, „Frexitul” mi se pare neplauzibil din punct de vedere politic.
Dar asta nu înseamnă că cred în supraviețuirea pe termen lung a monstrului supranațional pe care l-am creat – nici în cea a monedei unice.
Văd un singur scenariu plauzibil: cel al unui șoc extern care să provoace spargerea.
Coronavirusul este un șoc extern la care nimeni nu se aștepta și deci nu există nici o idee despre consecințele pe care le va avea. Cu atât mai mult cu cât se adaugă alte lucruri care se întrevăd la orizont.
Sunt dezolată să spun asta, deoarece nu este nici entuziasmant, nici liniștitor. Dar, vai, pentru că ceva este îngrozitor nu înseamnă că nu se va produce.
Trebuie să rămânem prudenți. Nimeni nu poate citi în zațul de cafea. Ordinea veche nu vrea să moară și a dovedit în mai multe rânduri determinarea sa de a se perpetua.
Totuși, mi se pare că se apropie sfârșitul. Al Uniunii Europene și al celei căreia îi este avatarul: globalizarea neoliberală.
