STRATEGIA NAȚIONALĂ DE APĂRARE: 40 DE PAGINI DE MIZERABILĂ FILOSOFIE GLOBALISTĂ

scris de ADRIAN SEVERIN

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ) a dat publicității Proiectul de strategie de apărare pe care îl propune spre adoptare Parlamentului. Analiza lui sau a ceea ce deocamdată știm despre el, inclusiv din prezentarea făcută de dl Nicușor Dan, Președintele executiv ilegitim, scoate la iveală o concepție care poate fi ea însăși o amenințare la adresa securității României.

1. APĂRARE SAU SECURITATE?

Deși propunerea redactată de CSAȚ ne este prezentată ca strategie de apărare, ea formulează, în realitate o strategie de securitate.

Faptul arată că autorii nu au proprietatea termenilor. Ei confundă securitatea, concept mai amplu care include și dimensiunea militară, cu apărarea, care se referă la răspunsul dat unor agresiuni externe îndreptate efectiv împotriva celui care se apără.

Degradarea învățământului sau instabilitatea regiunilor învecinate sunt amenințări la adresa securității unui stat, dar acestea nu pot fi anihilate prin mijloace specifice apărării. În războiul hibrid apărarea nu se rezumă, într-adevăr, la folosirea mijloacelor militare, dar asta nu conduce la punerea semnului egalității între apărare și securitate.

În 1989 armata a fost trimisă împotriva protestatarilor români care acționau pentru dărâmarea regimului de guvernare a țării. S-a spus atunci – și pe bună dreptate – că forțele armate naționale au exclusiv misiunea apărării statului împotriva atacurilor din afară, iar nu împotriva propriilor cetățeni. De aceea, implicarea armatei în evenimentele din anul amintit a fost considerată crimă.

Forțele mandatate cu menținerea ordinii interne sunt altele – poliție, jandarmerie, servicii de informații interne etc.  Pretutindeni, în regimurile democrate, dar chiar și în cele autoritare, se evită implicarea armatei în operațiuni vizând propriii cetățeni. Încercările unor lideri politici de a o face (în SUA, Franța sau Italia) s-au izbit de rezistența capilor armatei. A fost altfel numai în cazul puciurilor sau al unor regimuri totalitare.

Nu cred că autorii strategiei și-au propus conștient folosirea instrumentelor militare destinate apărării pentru menținerea regimului politic actual sau al ordinii interne, dar subconștientul le-a jucat o festă. Aceasta ne spune că, la limită, actualii guvernanți, confundând securitatea cu apărarea, ar fi gata să apeleze reflex din nou la armată împotriva cetățenilor țării.

În context trebuie făcută și diferența între amenințare și pericol. Înarmarea excesivă a unui stat vecin (ex. Rusia sau Ucraina) este un pericol, dar nu și o amenințare atât timp cât interesele strategice ale celor două state converg, iar relațiile lor diplomatice, economice, politice, culturale sunt bune. La amenințare se răspunde prin strategii de apărare. La pericol, prin strategii de securitate.

Securitatea este un concept mai abstract care reclamă o gândire mai sofisticată. Apărarea este un concept mai concret pentru înțelegerea căruia este suficient și un creier mai puțin performant sau mai puțin exersat. Poate că așa se explică apariția confuziei de la nivelul CSAȚ.

În orice caz, aceasta reflectă și nivelul scăzut de cunoaștere și competența precară a celor care compun respectiva instituție. Iar dacă nu le sunt clare conceptele cu care operează, cum pot ajunge la concluzii clare și soluții adecvate?!

2. CUM APERI CETĂȚEANUL FĂRĂ A APĂRA CETATEA?!

Ni se spune că obiectivul Strategiei ar fi nu apărarea statului, ci a cetățeanului. Adică cetățeanul este decuplat de cetate. Nu apărăm cetatea, ci pe locuitorii ei (sic!).

Poate că în urechile multora o astfel de exprimare populistă sună bine, dar ea, de fapt un slogan iar nu o strategie, reprezintă, dacă se încearcă luarea în serios și punerea în practică, o amenințare la adresa securității statului, inclusiv cea militară.

Un cetățean fără cetate este un cetățean fără identitate. O societate ruptă de politic este o societate fără putere.

Securitatea statului ar putea să nu fie afectată atunci când securitatea cetățeanului este (spre exemplu în cazul acțiunilor teroriste), dar invers, adică menținerea securității cetățenilor în condițiile în care securitatea statului este amenințată, este imposibil. Statul are tocmai rolul de a apăra securitatea cetățenilor. Când statul se prăbușește cetățenii rămân fără apărare. Singura lor soluție atunci este refugiul în forme arhaice de socializare.

Dacă apărarea statului nu mai contează, înseamnă că statul nu mai contează. Dacă statul nu mai contează, identitatea cetățenilor nu mai contează. Dacă statul nu contează și nici identitatea cetățenilor nu contează, aceștia nu au altă cale spre a-și apăra interesele decât intrarea în relație cu deținători de putere supra-statali sau infra-statali. Căci fără putere nu există protecție. Concurența pentru protecția deținătorilor puterii astfel crește, ceea ce le oferă acestora o poziție dominantă față de cetățeanul … fără cetate. A face din stat un subiect nedemn de apărare sau unul apărat în subsidiar, înseamnă, în realitate, abandonarea unui „popor global” lipsit de identitate națională la discreția potentaților globali. Inutil de adăugat că fără popor nu mai există nici conducerea poporului – democrația.

Avem de a face, deci, cu o concepție de taliban ong-ist care cu șiretenie sacrifică siguranța națională pe altarul globalismului cultural neo-bolșevic.

3. „INDEPENDENȚA SOLIDARĂ”

Se susține că Strategia s-ar baza pe un concept nou care, nedefinit și neexplicat de autori, este abandonat în sfera deplinei ambiguități: „independența solidară”.

Într-o interpretare binevoitoare, conceptul poate fi înțeles ca o formă de împăcare a contrariilor reprezentate de politica vizând evitarea dominației externe, pe de o parte, și cea de evitare a izolării externe, pe de altă parte. Așa cum susțin deja unii autori, independența se exprimă astfel în interdependență, ea încetând să fie exclusivă pentru a fi cooperativă, cu observația că izolarea în slăbiciunea relativă proprie te face mai dependent de alții decât exercitarea în comun a suveranității împreună cu alții, îndreptată spre satisfacerea unor interese comune. Dacă ar acesta ar fi înțelesul dat sintagmei respective, am putea bănui o contribuție „suveranistă” sau, mai bine spus, „național conservatoare” în elaborarea documentului, asocierea „independenței” fără nuanțe, cu „solidaritatea” ca limitare a caracterului nu absolut, ci exclusivist al independenței, deschizând calea spre reafirmarea supremației Constituției ca sinteză juridică a identității naționale (a românilor).

Plasând, însă, conceptul în contextul întregului document, el pare a promova mai degrabă  ideea dragă globalismului „progresist” neo-bolșevic a „independenței limitate” (remake a doctrinei Brejnev privind „suveranitatea limitată”) prin cedarea de suveranitate (trâmbițată emfatic de Traian Băsescu-Petrov) către puteri străine – statale, suprastatale sau parastatale – cu care România se „solidarizează” prin subordonare, vasalitate, renunțare (la interesul național).

Când independența își pierde caracterul absolut, se impune întrebarea: „independență față de cine?”. Tot astfel este legitim să ne întrebăm: „solidaritate cu cine?”. Or, răspunsurile par a fi: „independență față de națiunile suveraniste” și „solidaritate cu puterile globaliste”; „independența în raporturile cu alte națiuni suverane” și „solidaritate supranațională sau paranațională” (nu transnațională).

Din această dilemă ne ajută să ieșim Iulian Fota, unul dintre fundamentaliștii globalismului progresist cultural (sau neo-bolșevic sau soroșist), care crede că folosirea conceptului de „independență” în cadrul sintagmei „independență solidară” („independență față de cine?”, „solidaritate cu cine?” – se întreabă și el, simțind că diavolul suveranist și-a băgat coada în Strategie spre a separa cumva „solidaritatea” de „independență” tocmai în încercarea, șiret declarată, de a le logodi) „are iz ceaușist”. Deci, după cuvântul „patriotism”, iată că și cuvântul „independență” trebuie puse la index. Așadar asta vor dumnealor. E bine să știm!

4. „SANCȚIUNILE ECONOMICE”: O AMENINȚARE IGNORATĂ

Desigur – amenințările decurgând din politica sancțiunilor economice secundare, de care Strategia nu se ocupă de fel, au dovedit-o – trăim o vreme a interdependenței globale, iar nu a independențelor absolute. Faptul generează anumite riscuri securitare, dar „deriscul” (adică reducerea riscurilor rezultate din întrepătrunderea operațiunilor economice, din interoperabilitatea militară și tehnologică, din interconectivitatea infrastructurală) nu trebuie confundat cu „decuplarea”.

Decuplarea explodează în fața celui care o promovează. S-a văzut astfel cum războiul economic, ca parte a războiului hibrid purtat în Ucraina și pentru controlul Ucrainei, între Occidentul euro-atlantic colectiv și Rusia cu aliații ei asiatici, a explodat în fața promotorilor de sancțiuni economice (în realitate acte de război), precum UE, afectând minimal sau chiar profitând subiectelor țintă, precum Rusia, China sau India.

Sancțiunile principale impuse Rusiei au pus pe butuci economia UE, dependentă de energia ieftină importată din Rusia. Sancțiunile secundare impuse Chinei au blocat, prin efectul răspunsului chinez, industriile americane, dependente de importurile de soluri rare sau de microprocesoare chineze. Tentativa sancțiunilor tarifare secundare aplicate Indiei a scos-o pe aceasta din sistemul de securitate indo-pacific proiectat de SUA și a împins-o în parteneriat cu rivalii strategici ai Americii.

Ruperea lanțurilor transnaționale de aprovizionare, în numele securității, nu este soluția. Dincolo de scumpirea activităților economice la nivel național, cu corolarul deteriorării calității vieții cetățenilor și, pe cale de consecință, cu inducerea revoltelor sociale și a instabilității economice, exacerbează concursul dintre națiuni în dauna cooperării între națiuni, iar acesta este un factor de insecuritate la nivel planetar, ducând, în cele din urmă, la război mondial.

Politicile privind combaterea strategiei sancțiunilor economice și ocolirea consecințelor lor, precum și acțiunea externă vizând promovarea unor instrumente politice și juridice pentru neproliferarea „armei economice” și interzicerea recurgerii la „arma de distrugere în masă a sancțiunilor economice unilaterale”, nu i-a preocupat pe autorii Strategiei. Asta chiar dacă documentul a fost conceput în contemporaneitate cu problemele create României de sancțiunile ilegale – în dreptul internațional și în cadrul „ordinii internaționale bazate pe reguli” – aplicate unor agenți economici (inclusiv transnaționali și multinaționali) cu capital privat rusesc.

Oare prejudiciile produse României de strategiile geopolitice și geoeconomice ale aliaților săi, în disprețul cronic al intereselor naționale românești, nu reprezintă amenințări la adresa securității naționale a României și, pe cale de consecință, a independenței ei?!?! Se pare că nu. În concepția autorilor strategiei, „focul prietenos” și „loviturile prietenoase” fac acceptabil statutul României de „victimă colaterală”. Desigur, și aceasta este o strategie, dar o strategie a sinuciderii.

Cum primii afectați în cazul sancțiunilor economice, sunt cetățenii, inclusiv cei din statele care aplică sancțiunile, cum mai rămâne cu lozinca apărării orientate către cetățean iar nu către stat?!

5. „TOATĂ PUTEREA ONG-urilor!”

Strategia constată un decalaj semnificativ între nivelul de performanță al administrației publice și progresul societății.

Deși nu ni se explică pe ce criterii au putut fi comparate cele două, scopul comparației pare clar: ONG-urile, ca structuri ale societății civile sunt, vezi Doamne!, cele capabile să răspundă nevoilor și aspirațiilor legitime ale cetățenilor, iar nu statul, respectiv instituțiile lui. În focul revoluției bolșevice din Rusia, Lenin cerea ca „toată puterea să fie dată sovietelor de muncitori și soldați”. Nicușor Dan, de pe baricadele revoluției neo-bolșevice din România, cere ca „toată puterea să fie dată societății civile!” (adică ong-urilor); cel puțin până când și administrația publică se va ridica la nivelul lor de conștiință și eficiență ideologică și organizatorică.

Instituțiile statului sunt controlate democratic (cel puțin ca posibilitate); ONG-urile, nu. A pune ONG-urile, fie și sub denumirea mai „catifelată” de societate civilă, deasupra statului este egal cu a spune că nu avem nevoie nici de stat nici de democrație (adică, să uităm, de conducerea poporului).

Fiecare ONG exprimă și promovează interesele unui grup limitat de persoane, minoritar prin raportare la ansamblul comunității naționale. Astfel, ceea ce se dorește a ni se băga în cap este că minoritățile pot și, pentru că pot, trebuie să conducă statul, fără a se supune scrutinului majoritar, cel puțin până când majoritatea care determină compunerea instituțiilor statului va ajunge la nivelul lor de competență, abilitate și performanță administrativă.

Că problema competenței administrative deficitare datează încă din anii 1990 și a rămas nerezolvată, este un adevăr. Că rezolvarea ei trebuie să ne preocupe prioritar, este un obiectiv corect. Că anumite grupuri socio-profesionale s-au salvat, au supraviețuit și și-au rezolvat problemele existențiale fără ajutorul statului și fără ghidaj ideologic, ci numai prin mijloace tehnice, acționând acolo unde statul / administrația publică a lăsat terenuri virane, este posibil.

De aici și până la a spune că statul, entitate eminamente politică, la limită este inutil și poate fi înlocuit de societatea civilă, că partidele politice, care sunt jucătorii indispensabili ai oricărui joc democratic, cu ideologiile care le diferențiază, sunt mai degrabă parte a problemei decât parte a soluției, și că ele pot fi substituite de ONG-uri, este o distanță enormă. Globalismul neagă atât statul, ca produs și parte ale unui contract social, cât și poporul ca entitate culturală, precum și democrația ca sistem de organizare a societății în care poporul, prin reprezentanții săi, ghidează procesul de administrare a puterii publice, spre a asigura conviețuirea armonioasă a tuturor indivizilor. De aceea se poate spune că Strategia de apărare promovează insidios globalismul și, în realitate, în loc să apere statul, oferă argumente pentru lichidarea lui. 

6. PUTERILE AUTORITARISTE ȘI INSTITUȚIILE INTERNAȚIONALE

Concentrarea puterilor autoritariste simultan cu slăbirea instituțiilor internaționale este prezentată ca o altă amenințare la adresa securității României. Din nou, în aparență observația este corectă. Numai în aparență.

Prima întrebare care se pune este cine sunt puterile autoritariste a căror concentrare ne amenință? Răspunsul este subînțeles, dar inechivoc: curentele și statele suveraniste sau anti globaliste.

Și care sunt instituțiile internaționale neputincioase să neutralizeze pericolul? Sunt cele care practică diplomația multilaterală și susțin o ordine mondială consensuală, pornind de la afirmarea și apărarea egalității suverane – ONU, OSCE, OMC etc.

Odată înțelegând acestea, ghicim și terapia preconizată: crearea unei concentrări globaliste autocaracterizată ca democratică și liberală, capabilă, în același timp, să stabilească regulile pe care să se bazeze ordinea internațională și să impună respectul pentru respectivele reguli, fără să mai apeleze la instituțiile internaționale convenționale, consensualiste, integraționiste, multilateraliste și suveraniste. Acestea din urmă deranjează amenințând „ordinea internațională bazată pe reguli” (ca și când ar putea exista și o ordine fără reguli) măcar și întrucât pun în dezbatere globală regulile celei dintâi, atunci când nu le resping de-a dreptul.

De ce sunt, spre exemplu, SUA, Marea Britanie și Franța democratice și liberale? Pentru că nu sunt asemenea Rusiei și Chinei, care sunt autoritariste și iliberale. (sic!) De ce sunt Rusia și China autoritariste și iliberale? Pentru că nu acceptă supremația SUA, Marii Britanii și Franței, și nu se aliniază agendei lor geopolitice. (sic!) Deci nu respectă „valorile noastre”; singurele valabile cu caracter universal (sic!). De ce este ONU slabă? Pentru că nu reușește să oblige majoritatea globală să își însușească regulile jocului și prioritățile SUA, Marii Britanii și Franței. De aceea, acestea sunt nevoite să blocheze prin veto rezoluțiile Consiliului de Securitate, susținute de majoritatea globală, pentru ca apoi, întrucât vetoul oprește decizia dar nu rezolvă problema, să apere ordinea globală făcând dezordine globală, adică să apere pacea lumii multiplicând și eternizând războaiele. (sic!) Este simplu, nu-i așa? Și clar!

Când forțele autodeclarate ale binelui se luptă cu forțele proclamate ale răului, în afara instituțiilor multilaterale, scoase din joc, competiția devine cruciadă și neutralitatea făcătoare de pace este exclusă. Deviza globalismului neapărat „progresist” devine „care pe care” și reia exclusivismul maniheist al formulei „cine nu este cu noi este împotriva noastră. Spre această lume ne duce Strategia de apărare a României; pentru a accepta (fărăde)„legile” acesteia ne pregătește ea.

7. CENZURA COMUNICĂRII PE REȚELELE SOCIALE

Expansiunea digitalizării și a influenței rețelelor sociale creează posibilități de dezinformare și manipulare care trebuie contracarate – ne avertizează Strategia. Consecința inconturnabilă este controlul politic al exprimării pe rețelele sociale.

Cu alte cuvinte se argumentează limitarea libertății de exprimare și, implicit, a libertății de conștiință. Presa fusese deja declarată amenințare la adresa securității României de pe vremea Președintelui-jucător Petrov. (Este vorba despre libertatea presei și presa liberă, desigur, iar nu despre presa miluită sau cea capturată.) Acum sfera se lărgește pentru a include orice tip de comunicare publică.

Este adevărat că minciuna, calomnia, limbajul vulgar, instigarea la ură, dezinformarea, manipularea și altele asemenea s-au incubat pe rețelele sociale și proliferează acolo. Dreptul cetățeanului la corecta informare trebuie și el protejat. O atare protecție nu poate fi asigurată, însă, de Ministerul „Adevărului” și de „Poliția Gândirii” sau prin incriminarea „delictului de opinie”.

Or, Strategia nu oferă o altă perspectivă, măcar și prin aceea că nu consideră violarea libertății cuvântului și nenumăratele încălcări ale libertății de expresie săvârșite de către chiar instituțiile publice sau sub discreta îndrumare și protecție a Guvernului, ca fiind amenințări la adresa securității și capacității de apărare a României.

Cine poate exercita cenzura? Desigur, numai puterea politică – ne lasă să înțelegem Strategia. Socotindu-se titular legitim al monopolului violenței, statul român actual este privit și ca monopolist al adevărului iar, pornind de aici, ca titular al dreptului monopolist la propagandă și îndoctrinare. Strategia de așa zisă apărare o afirmă prin … tăcere. Menționând amenințarea mai mică, cea a minciunii private, și păstrând tăcerea asupra amenințării mai mari, cea a minciunii publice, și decizând să o combată pe prima fără a preconiza vreo atingere a celei din urmă, Strategia rezumă totul la negarea libertăților individuale, altminteri garantate de Constituție. Dar Constituția este de mult suspendată.

Daca societatea trebuie tot mai mult fragmentată și se fragmentează în domeniul administrării pozitive, puterea statului trebuie tot mai mult concentrată și se concentrează în domeniul administrării coercitive. Aceasta, chipurile, în numele apărării adevărului ca parte a apărării siguranței naționale. Un adevăr proclamat în epoca postadevărului și monopolizat de stat. Țesutul social se deșiră fiecare refugiindu-se tainic în propriul adevăr, altminteri interzis în spațiul public. În paralel Guvernul și tentaculele lui vizibile și invizibile decid ce este adevărat și ce nu este adevărat, păzind apoi respectarea deciziei lor prin teroarea de stat.

Așadar, haos social și autoritarism statal. Anomie societală și distopie statală. Iată sistemul bielă-manivelă proiectat pentru așa zisa apărare a României! O Românie, desigur, fără identitate culturală și fără coeziune națională.

AMENINȚAREA INTERNĂ MAI MARE DECÂT CEA EXTERNĂ

Pentru „strategia apărării României” totul este pericol și amenințare: corupția, școala, ideologiile – adică libertatea de conștiință și expresie, sistemul de sănătate, presa, infrastructura reală și virtuală, justiția, afacerile, votul cetățenesc etc. Prin urmare, statul este asediat din interior; el este în război cu societatea. De societatea românească trebuie să se apere înainte de a se apăra de străini. Poporul și voința sa sunt cele mai mari amenințări la adresa securității naționale. (sic!)

Avem de a face aici cu un amestec de adevăr și neadevăr.

Deficiențele politicii interne reprezintă amenințări mai mari la adresa securității României, decât geopolitica actorilor externi. Acesta este un adevăr trist.

1. Administrația publică este de o incompetență și ineficiență cumplită. Clientelismul, nepotismul, favoritismul au distrus aproape orice capacitate a acesteia de a servi cetățenii. Guvernele României din ultimele două decenii, în succesiunea lor, nici teoretic nu mai știu cum se definește și ce conținut au noțiunile de „serviciu public” și „serviciu de interes public” sau de „utilitate publică”. Cetățeanul a rămas complet neprotejat. Dacă are o problemă nu știe sau nu are unde merge ca să obțină ajutor, protecție, dreptate.

2. În aceste condiții, legătura de încredere și respect dintre stat și cetățeni s-a rupt. Când cetățenii își caută fiecare soluții problemelor lor, fără a mai conta pe stat, este limpede că nici statul nu mai poate conta pe ei dacă i-ar chema să îl apere. Nici o strategie de apărare nu este capabilă să asigure apărarea și siguranța unui stat părăsit de cetățeni – la propriu (emigrația masivă este o altă amenințare ignorată de „strategii” adunați la Cotroceni) și la figurat (indiferența cetățenilor ca reacție la indiferența statului îl face pe acesta vulnerabil la orice atac extern, convențional și cu atât mai mult hibrid).2. Școala și sănătatea au trecut de cota de avarii, afectând fibra biologică și spirituală a poporului român. Pe acest plan s-a intrat într-un cerc vicios: o școală subdotată material și uman, scoate pe bandă rulantă inteligențe tot mai slab prelucrate, iar acestea, când sunt apoi aduse în sistemul școlar pentru a prelucra alte inteligențe native, distrug și mai tare „materia primă”, generând „rebuturi intelectuale” mereu mai multe și tot mai inutilizabile; sistemul de sănătate, inclusiv el beneficiar nefericit al produselor școlii, se bazează pe personal medical la fiecare ciclu tot mai incompetent, generator al unui ansamblu social tot mai bolnav fizic și psihic (ca să nu mai spunem că o societate tot mai needucată este și tot mai vulnerabilă față de agenții patogeni, de boli).

3. Justiția politizată – coruptă, deci, nu de bani, ci de puterea politică însăși – a distrus în ultimii douăzeci de ani elitele politice (partide și personalități), economice, academice, militare, sportive etc. ale țării, capitalul uman, economic și financiar românesc, făcând din pseudo-elitele care le-au luat locul, sau din capitalurile străine care au invadat terenul național curățat de trinomul servicii secrete-parchet-putere judecătorească, o amenințare majoră la adresa siguranței României și a capacității statului de a se apăra împotriva oricărui agresor extern. Tot ce se discută azi (și asta desigur nu s-a aflat pe agenda autorilor Strategiei) este despre salariile și pensiile judecătorilor. Despre justiție ca „grup infracțional antistatal organizat de statul însuși” – subteran și suprateran – nu se spune nimic. Și cum să se spună când justiția, alături de instanța de control constituțional (CCR), a avut un rol esențial în reușita loviturii de stat care i-a înscăunat ilegitim în fruntea țării pe autorii Strategiei de apărare?!

Lovitura de stat din decembrie 2024, desăvârșită în mai 2025, s-a bazat pe ideea că siguranța statului și capacitatea sa de a rezista în fața amenințării externe (evident, rusești), sunt subminate de alegerea cetățenilor votanți, adică de democrația însăși. Justiția a validat, direct sau indirect această teză. Cum să faci atunci o justiție îndreptată împotriva poporului să lucreze pentru popor? Dacă asta nu se face (ceea ce ar presupune recunoașterea oficială a existenței condamnărilor politice, refacerea proceselor politice în vederea anulării acestor condamnări, anchetarea și judecarea celor care au practicat justiția selectivă pe criterii politice, printre altele) cum poți face poporul să lucreze pentru apărarea țării?! Și asta mai ales când îl pui sub comanda trădătorilor, opresorilor, delapidatorilor și torționarilor săi.

4. Slăbiciunile economiei unui stat determină slăbiciunea apărării sale. Economia României este azi în pragul recesiunii. Deficitul bugetar și datoria publică (în special externă) au ajuns la cote aproape de nesuportat care grevează și asupra nivelului vieții generațiilor viitoare, iar politicile guvernului nu reușesc să determine scăderea acestora. Nici nu ar avea cum să le diminueze cât timp ele au dus la creșterea inflației și la falimente determinate, printre altele, de o fiscalitate aberantă, cu toate responsabile de scăderea puterii de cumpărare. Austeritate în loc de stimul este doar rețeta pentru adâncirea unei crize care distruge, în ultimă instanță, sistemul imunitar al statului. Nici unul dintre aceste aspecte nu a fost abordat de autorii Strategiei, ei înșiși aflați la originea escaladării crizei.

Singurul lucru care preocupă este corupția din economie; și acela abordat cu grija de a nu deranja decât, cel mult, clanurile rivale, iar nu clica de la cârma țării și clientela acesteia.

Cum poți apăra eficient un stat ale cărui resurse naturale strategice sunt controlate de străini? O strategie de apărare corectă ar fi inclus și politici de renaționalizare (totală sau parțială) a acestor resurse critice. Pentru  actualii strategi români o astfel de politică nici nu intră în discuție. Așa cum vrem să îi apărăm pe cetățeni fără a apăra statul, tot așa vrem să apărăm statul fără a-i apăra resursele esențiale ale puterii lui. Să fie asta, oare, o gândire de ongist ratat, sau mai degrabă de ideolog globalist „progresist” neobolșevic care stă cu trădarea la masă?

Adițional să ne mai întrebăm cum poate fi apărat un stat care își bate joc de propria monedă acceptând încheierea de contracte între naționalii săi cu prețuri într-o altă monedă (euro) decât moneda națională, în timp ce munca românilor care se obligă prin contractele respective este plătită în lei? Moneda națională este o armă de apărare a națiunii. Slăbirea încrederii în ea înseamnă slăbirea ei și, pe cale de consecință, slăbirea puterii statului necesară pentru a se apăra. Inclusiv asupra acestui aspect Strategia tace.

5. Industria de apărare produce sub nevoi – observă Strategia – și se înțelege că din această cauză armata română este subdotată, statul fiind obligat să folosească banii cetățenilor pentru a cumpăra armament din străinătate. Astfel bănuțul românului îmbogățește complexul militar-industrial al altor state. De faptul că până și aceste achiziții externe sunt păguboase, ele dotându-ne cu tehnică militară de mâna a treia la contractare, care ajunge a fi de mâna a cincea la data livrării, nu se vorbește, desigur.

Achizițiile dubioase nu fac obiectul preocupării strategilor globaliști români, nici măcar atunci când printre cauzele lor este corupția, altminteri desemnată ca pericol principal la adresa securității naționale. După cum Strategia nu pune capăt nici generoaselor donații făcute de armata română slab înarmată și ea însăși obligată să trăiască într-un regim general de austeritate, altor țări, dintre care unele susceptibile chiar a-i deveni inamici (ex. Ucraina).

Potrivit clasificărilor făcute de instituțiile occidentale specializate, România are o putere militară mai mare decât a Ungariei, Serbiei și Bulgariei, dar mai mică decât cea a Ucrainei. Ce face ea în atari circumstanțe? Întărește armata ucraineană, mărind astfel decalajul de putere dintre România și Ucraina (victorioasă sau învinsă în războiul cu Rusia, nu contează) și refuză să își asigure sinergia politicii sale externe, de securitate și apărare cu vecinii săi mai slabi.

Războiul din vecinătatea României și psihoza militaristă instalată la nivelul UE, dincolo de faptul că sunt în sine amenințări, au avantajul de a oferi șansa reabilitării industriei militare românești; dar nu pentru a ne război cu Rusia, ci pentru a reveni pe piața mondială de armament și a tracta celelalte ramuri industriale în vederea scoaterii lor din șanțul crizei cronice în care au căzut. Aceasta presupune reducerea cheltuielilor pentru importurile de armament de mâna a doua, precum și a celor generate de participarea noastră, fie ea și indirectă, la războaiele altora.

În circumstanțele actuale industria de apărare ar putea deveni motorul economiei românești sau măcar unul dintre motoare. Nimic concret despre asta nu ne spune Strategia CSAȚ. Căci despre strategia CSAȚ, în care membri principali sunt miniștrii useriști, coloana a cincea a globalismului neobolșevic promovat de hegemonii euro-atlantici, vorbim, iar nu despre strategia lui Nicușor Dan, care nu este decât un președinte de ședință, la fel de ilegitim pe cât de ilegitim este și ca președinte al României.  

6. Infrastructura este precară, mai ales în condițiile unui eventual război. Strategia o recunoaște, prezentând-o ca pe o vulnerabilitate, dar nu există o concepție pentru rezolvarea acestei probleme.

A descrie starea deplorabilă în care se găsesc căile de transport românești nu este necesar. Toată lumea o cunoaște. Cauzele sunt deopotrivă interne și externe. Nu se poate uita că aliații occidentali nu au dorit să lase România să se doteze cu infrastructuri de natură a-i consolida avantajele competitive în raporturile cu ei. Acum această opoziție compromite mărețele lor planuri militare și, desigur, ei cer sau acceptă ca românii să rezolve rapid problema. De astă dată, chiar dacă pentru motive rele, reorientarea politicii occidentale ne face bine.

Desigur, investițiile în infrastructură vor putea contribui și la creșterea PIB, la crearea unor locuri de muncă, la stimularea unor capacități economice de completare, la mărirea veniturilor bugetare etc.

Acum, că României i se cere, ea poate să ceară. O asemenea cerere ar fi renunțarea la barierele puse de UE în calea cooperării cu China și a implicării Chinei în investiții din statele europene membre. România se plasează strategic pe traiectoria noului „Drum al mătăsii” (atât terestru cât și maritim și fluvial), ceea ce ar fi încă un motiv de atracție pentru superperformantele firme chineze specializate în dezvoltarea infrastructurală. Ele ar prezenta avantajul suplimentar de a veni și cu capacități de finanțare a lucrărilor, oferind credite în condiții avantajoase.

Ținând seama de dimensiunile României și de poziția ei geografică, o rețea infrastructurală dezvoltată ar pune țara noastră într-o poziție reală și sustenabilă de lider regional.

Surpriza plăcută este că în Strategie cineva a introdus și ideea lansată în anul 1997 ca România să fie lider în Europa de sud-est și să constituie, împreună cu Polonia, „tandemul director” în Europa centrală – în actualul context o idee, am zice, „ subversivă” care, probabil, în lipsa mijloacelor și a voinței politice reale de a se întrupa, vrea să testeze vigilența globaliștilor sau să capteze bunăvoința suveraniștilor. Că o fi una, că o fi alta, în nota sa generală, de altfel, Strategia nu trece de la lozincile încurajatoare la soluții practice.

Dacă ar fi dorit cu adevărat rezolvarea problemei infrastructurale, Strategia ar fi trebuit să propună aderarea României la Inițiativa „Drumului și Centurii”, adevărat „proiect al secolului” lansat de China, dar care trebuie și poate să devină unul multilateral, la dezvoltarea și aplicarea căruia toate statele interesate sunt binevenite să se asocieze. China este gata să accepte o asemenea asociere. România se împiedică de narativele ideologice ale UE și de propria-i slugărnicie față de interese egoiste occidentale, care nu sunt și ale sale. Strategia nu și-a propus să înlăture aceste obstacole.

În aceeași idee, Strategia ar fi trebuit să planifice reluarea participării efective la cooperarea în format „16+1” propusă de China cu mai mulți ani în urmă statelor din Europa centrală și orientală, căreia România i-a întors practic spatele sub presiuni geopolitice externe și ideologice interne. Nici asta nu a făcut-o. Ideologia „globalismului progresist” neo-bolșevic și narativele propagandei occidentale anti-chineze trec înainte de toate, din nou și mereu. Potrivit lor China este mai mult o amenințare decât o oportunitate pentru dezvoltarea capacității României de a se apăra.

7. Securitatea energetică este menționată ca fiind sub amenințare, dar, iarăși nu există soluții.

Dacă globalismul neo-bolșevic nu le-ar fi spălat creierul, autorii Strategiei ar fi avut o mulțime de căi de explorat și indicat. Un prim exemplu este ieșirea explicită (așa cum o face și SUA, partenerul nostru strategic) din războiul ucrainean și reconcilierea cu Rusia. Aceasta ar permite reluarea accesului la sursele ieftine de energie rusești, cu atât mai mult cu cât conducta North Stream a fost sabotată, la pachet cu vechiul Ostpolitik al Germaniei. Spre deosebire de Germania, care ocupă o de neinvidiat, dar bine meritată, poziție fruntașă, România se află pe ultimul loc în clasamentul statelor cu politici neprietenoase față de Rusia, întocmit la Moscova, și astfel este bine plasată pentru a putea propune, într-un orizont de timp rezonabil, o formulă sudică alternativă la compromisul traseu nordic pentru tranzitul energiei rusești sau includerea sa într-o astfel de formulă inițiată de alții. Dacă s-ar coordona cu partenerul strategic american, România ar putea face ca această rută să fie inclusă în pachetul păcii ucrainene. Din păcate, însă, administrația Trump este anti-soroșistă, deci anti-bolșevică, în timp ce decidenții ilegitimi români sunt soroșiști de expresie neo-bolșevică.

O altă soluție neexplorată de Strategie este renaționalizarea resurselor energetice proprii sau renegocierea contractelor de concesiune, în paralel cu dezvoltarea capacităților energetice naționale în logica interesului național. Pentru atingerea ultimului obiectiv, România ar trebui să negocieze nu numai obținerea de fonduri europene, dar și includerea capacităților energetice românești într-o rețea europeană în care să ni se permită și utilizarea deplină a avantajelor noastre comparative. România a uitat, însă, de mult să mai negocieze demn și ferm cu euro-birocrații, precum și să se opună concurenței neloiale a profitorilor UE. Actualul guvern nu poate pune capăt unui asemenea comportament cât timp rămânerea lui la putere depinde tocmai de sprijinul hegemonilor occidentali.

În fine, Strategia ar fi putut propune constituirea unor comunități regionale sau subregionale pentru securitate energetică. Ele ar fi constituit centre de presiune asupra politicii Bruxellesului sau ar fi concentrat resurse din state membre și nemembre ale UE, care ar fi putut dezvolta strategii în domeniu complementare cu cele ale Europei politice. Asta ar fi întărit puterea României și mijloacele ei de apărare. Nimeni dintre păpușarii globaliștilor neo-bolșevici ilegitimi români nu ar putea fi de acord cu asta.

De aceea, Strategia se limitează la menționarea amenințării și la formularea de obiective pioase care să nu strice somnul globaliștilor „progresiști” europeni și transatlantici sugerând eventualitatea ridicării României ca putere energetică central și est europeană.

8. Corupția ucide; inclusiv rezistența statului în fața inamicilor interni și externi. Ea este o amenințare internă reală. Prostia ajunsă la nivelul prostocrației (conducerea statului de către proști) și incompetența sunt, în realitate, cele mai grave forme de corupție, dar de ele Strategia nu se ocupă.

i. Din întreaga strategie emană, fie și numai ori mai ales prin tehnica subînțelesului, ideea potrivit căreia clasa politică este o parte a problemei, iar nu a soluției. Puțini ar contrazice această observație. Cum s-a ajuns aici și cum se poate ieși de aici nu se analizează, însă.

Faptul că avem azi lideri politici submediocri, nepricepuți, nevolnici, corupți și trădători este rezultatul unui proces de compromitere și demolare planificat, care a debutat încă din anii 1990 și a evoluat grație colaborării între diverși agenți interni și externi.

Pe la mijlocul deceniului ultim al secolului trecut devenise clar că puteri străine doritoare să controleze România – o țară prea mare pentru o Europă prea mică și un potențial avanpost în ofensiva post-bipolară a celor ce se considerau învingătorii Războiului rece, menită a lichida definitiv Eurasia politică rusească post-sovietică – își căutau deja agenți pe malurile Dâmboviței, cu potențial de a deveni Președinți ai Republicii, Prim Miniștri, Miniștri de externe sau de apărare etc. Prima încercare cunoscută public de a organiza rezistența împotriva acestui demers și al acestei teribile alianțe transfrontaliere, declanșată de mine în 1997, s-a soldat cu eliminarea mea (a se vedea „scandalul listei spionilor lui Severin”).

Mesagerul a fost ucis pentru că mesajul cuprindea un adevăr ce nu putea fi încă scos la vedere. Acesta a devenit cu totul vizibil prin răsturnarea rezultatului referendumului pentru demiterea Președintelui Băsescu-Petrov în anul 2012, la intervenție americană nedeghizată, și a culminat cu anularea alegerilor prezidențiale din 2024, urmată de falsificarea rezultatului lor în 2025, sub îndemnul și cu aprobarea UE.

Ieșirea la suprafață a statului subteran antiromânesc și antidemocratic, a cărui construcție începuse în anii 1990, și transformarea lui în stat suprateran în anii 2012-2025, este rezultatul monstruoasei coaliții dintre lichelismul intern și hegemonismul extern. El lipsește România azi de apărare atât împotriva potențialilor inamici cât și a pretinșilor aliați. În prezent România este la discreția oricui și-o dorește. Bruma de autonomie de care se bucură rezultă doar din împrejurarea că rivalii globali, chiar dacă nu sunt neapărat interesați să o aibă, ceea ce i-ar obliga să își asume povara administrării acesteia, nu vor nici ca ea să fie total controlată de unul dintre ei.

În acest minim spațiu de manevră, ar putea acționa o conducere cu adevărat românească ghidată de dorința recuperării suveranității și puterii naționale. O adevărată Strategie de apărare a țării ar trebui să organizeze acțiunea națională în respectivul câmp rezidual de libertate. Pentru ca asta să nu se întâmple, clasa politică românească, desigur păcătoasă, trebuie demonizată dincolo de critica la care îndreptățesc păcatele ei reale. Strategia propusă de actuala putere o face din plin.

Printre altele, scopul demonizării este de a acredita ca forță „salvatoare” rețeaua ong-urilor politice fără neam și Dumnezeu, cu surse de finanțare, inspirație strategică și planificare tactică oculte, care, fără a participa la alegeri, se dorește să determine integral politica statului; sens în care pseudo-societatea civilă și-a creat un vehicul politic numit sugestiv Uniunea Pentru Salvarea României (USR). Prin această „uniune” cu caracter de „mișcare populară”, diferită de conceptul partidului politic democratic construit pe temelii ideologice, și beneficiară de un sprijin popular real de doar câteva procente, se urmărește capturarea puterii populare și aducerea statului în neputință absolută. Acțiunea subordonată acestui scop constă în coagularea urii și ostilității tuturor celor nemulțumiți, pe drept sau pe nedrept, de viața lor – în special „marea minoritate” a frustraților, rataților și dizabilitaților – și dirijarea ei împotriva oricui, bogat sau sărac, fericit sau nefericit, norocos sau ghinionist, gândește rațional și pozitiv.

Cu un CSAȚ dominat, direct și indirect, de USR (cu patronii lui externi globaliști), Strategia de apărare induce insidios în conștiința colectivă ideea priorității „luptei de clasă” împotriva elitelor (politice) românești, desfășurată sub acoperirea „luptei sistemice și sistematice împotriva corupției endemice”. Ceea ce se apără, de fapt, este „România neo-bolșevică” și userizarea ei, iar nu România independentă și suverană, în același timp și sub același raport națională – în sens deopotrivă civic și multicultural – și europeană.

ii. În această logică, Strategia revine asupra ideii neconstituționale de a combate corupția prin implicarea serviciilor secrete: rețeta perfectă pentru abuz și opresiune.

Lipsește o formă sistemică de tratare a cauzelor corupției, totul rezumându-se la tratarea efectelor prin mijloace coercitive, prin forță. Chiar și atunci când autorii Strategiei vorbesc despre abordări sistemice, fără a menționa cauzele ținând de defecțiunile regimului de guvernare actual, este limpede că ei au în vedere doar combaterea simptomelor corupției iar nu și secarea izvoarelor acesteia.

Nu se face nici o diferență între corupția mare (adesea protejată politic) și cea mică, între corupția publică și cea privată, între corupția care afectează banul public și cea care afectează proprietatea privată, între cea care lezează capitalul și cea care se impută asupra profiturilor. Nu se vorbește despre hiper-birocratizare, hiper-reglementare, hiper-etatizare și hiper-militarizare ca factori care stimulează corupția; despre instabilitatea legislativă, politică și socială ca ținte în lupta pentru prevenirea corupției; sau despre polarizarea averilor, despre ocuparea funcțiilor publice pe alte criterii decât cel al meritelor, despre diferitele forme de discriminare cu acoperire legală, despre voluntarismul politic tot mai apăsător, în tandem cu limitarea permanentă a drepturilor omului și cetățeanului, de natură a-i face pe români să se sustragă ordinii publice discreționare pentru a găsi soluții pe cont propriu problemelor cu care se confruntă. În condiții de supraimpozitare, de inflație sporită, de șomaj necontrolat, de recesiune economică, de abuz administrativ, de teroare statală cum să combați sistemic corupția?! Cătușele și telejustiția rămân soluțiile preferate de statul devenit astfel din democratic polițienesc. În lupta cu corupția Strategia exaltă statul polițienesc.  

Multora, sufocați de corupția care a metastaziat întreaga societate românească, participarea serviciilor secrete în combaterea acesteia poate părea salutară sau cel puțin acceptabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât autorii Strategiei țin să precizeze că implicarea respectivelor servicii se va face cu respectarea legii. Cărei legi? Legii adoptate de reprezentanții poporului desemnați prin alegeri libere sau legii care conferă putere obligatorie voinței celor care au ajuns la putere împotriva votului popular, prin anularea alegerilor libere?

Ceea ce prea puțini înțeleg este că probele judiciare, pentru a fi folosite în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului, în așa fel încât actul de justiție să nu fie egal cu nedreptatea, trebuie descoperite și recoltate cu o anumită procedură. Serviciile de informații urmează alte proceduri, desigur, tot legale, dar care fac ca probele informative să nu poată fi folosite, într-un stat guvernat de lege (stat de drept), ca probe judiciare. Cele dintâi fundamentează decizii politice cu caracter preventiv care nu limitează perceptibil drepturile individuale ale celor avuți în vedere. Cele din urmă fundamentează decizii cu caracter punitiv sau cu consecințe patrimoniale care restricționează exercițiul drepturilor individuale în termeni cât se poate de concreți și dureroși. Iată de ce, prezența serviciilor de informați în activitatea organelor de urmărire penală (parchetul), căci despre participarea la munca puterii judecătorești nici nu se poate vorbi, este inacceptabilă. Contribuția amintitelor servicii la combaterea corupției poate avea loc exclusiv incidental pe terenul lor de competență legală, fără nici un amestec în activitatea judiciară, ci numai sub control judiciar, astfel încât să nu se ajungă la abuzuri ce pot aduce atingere drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Sporirea puterii serviciilor secrete și punerea justiției sub influența, ca să nu zicem, conducerea lor, chiar dacă ținta declarată sunt amenințări reale la adresa ordinii și siguranței publice, este marca regimurilor autoritare / dictatoriale. Cum globalismul (nu globalizarea) este un proiect politic care se impune de sus în jos, statul polițienesc este un instrument indispensabil. Proiectul Strategiei de apărare a României ne-o confirmă.

9. Da! Amenințările interne sunt reale, dar sediul lor principal este chiar în instituțiile publice, iar nu în afara lor.  Combaterea respectivelor amenințări cere reforme statale de lipsa cărora primii vinovați sunt chiar autorii Strategiei.

Pentru a elimina amenințările interne o primă urgență ar fi reabilitarea ordinii constituționale aruncate în aer de lovitura de stat continuată, al cărui vârf a fost anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, urmată de fraudarea celor din mai 2025, desfășurate în condițiile violării drepturilor cetățenești prevăzute de permanent violata Constituție. Pentru a trata corect o asemenea boală primul pas este recunoașterea ei. Or, așa cum am mai spus-o, autorii Strategiei sunt chiar autorii loviturii de stat.

În condițiile unui stat distopic și ale coeziunii naționale ruinate, nu este vina profesorilor, oamenilor de afaceri, jurnaliștilor, judecătorilor etc că, prăbușită în anomie, România însăși a devenit principala amenințare la adresa propriei ei securități, respectiv a capacității de a face față agresiunilor externe. Acestei auto amenințări statale, Strategia nu îi dă nici un răspuns, întrucât nu îi dă nici o atenție, nu o recunoaște ca reală.

AMENINȚĂRILE EXTERNE: DE LA NARATIVE MILITARISTE LA NEPUTINȚĂ CRONICĂ

În planificarea „strategică” a apărării împotriva amenințărilor externe acestea sunt pur și simplu copiate servil din narativele globaliștilor neo-bolșevici europeni, fără nici o analiză critică sau încercare de adaptare la realitățile geopolitice românești.

1. „Feriți! Vin rușii!”

Acesta este strigătul de alarmă al globaliștilor neo-bolșevici pentru care Rusia nu este azi o amenințare geo-strategică, ci, din nou, una ideologică. Rusia este și ea o putere de orientare globalistă, numai că ordinea preconizată și apărată de globalismul rusesc se bazează pe ideea unui multicentrism național în contradicție cu unipolarismul antinațional / anti-identitar (cultural și biologic) al Occidentului colectiv euro-atlantic (din care administrația americană național-conservatoare încearcă din răsputeri să se extragă).

Parafrazându-l pe Marx am putea spune că „o fantomă bântuie Europa revoluției neo-bolșevice; este fantoma legitimismului național-conservator”. De această stafie vrea să îi ferească pe români Strategia națională de apărare a României; o apărare a statului neo-bolșevic în curs de consolidare de înseși națiunea română cu interesele ei legitime și poporul român cu aspirațiile lui firești. 

Potrivit Strategiei, inamicii externi ai României sunt Rusia și oarecum China. Dacă amenințarea rusă este numită ca atare, pericolul chinez este mai degrabă sugerat.

De ce este Rusia inamic? De ce este China pericol?

„Armata rusă nu este Wehrmachtul. Rusia nu este URSS.” – spune politologul american John Mearsheimer. Moscova nu dorește și nu poate să revină la bipolarism. Ea urmărește doar un loc la masa puterilor globale relevante într-o ordine mondială a echilibrului multicentric. Kremlinul nu caută refacerea sau extinderea sferei sale de influență, ci dobândirea unei sfere de securitate. Puterea Rusiei este, la toate capitolele, inferioară celei europene și euro-atlantice; ceea ce nu înseamnă că ea nu rămâne una dintre primele forțe geopolitice ale lumii. Europa, cel mai sărac continent din punctul de vedere al resurselor naturale, lovit acum de o pluralitate de crize cronice, nu are nimic de oferit care să atragă poftele rușilor făcându-i pe cazaci să bată drumul până la Paris sau tancurile Armatei Roșii să mărșăluiască până la Berlin.

În mod particular, ce ar putea Rusia cere României și ar face-o să atace România, țară membră a NATO, pentru a o obliga să îi satisfacă pretențiile?! Nimic. Cel puțin, nimic evident; iar ceea ce eventual este ascuns nu a fost revelat în Strategie. Rusia ne-ar putea deveni inamic numai pentru că noi o tratăm ca atare; și noi o tratăm ca atare numai pentru că hegemonii neo-bolșevici europeni vor să o tratăm ca pe un inamic.

Cum să ne apărăm de amenințarea rusească în aceste condiții? Foarte simplu: normalizând relațiile cu Rusia. Oricum nu am putea-o învinge dacă am intra în război cu ea.

Să presupunem, însă, că aliații noștri ar fi în măsură să obțină o victorie strategică asupra Rusiei, să o fragmenteze teritorial și să determine răsturnarea Președintelui Putin. Ar fi România atunci în mai mare siguranță? Ar fi mai bine apărată? Nicidecum!

Cu excepția neoconservatorilor fanatici, toți observatorii bine informați știu că Vladimir Putin a fost cel mai pro-european lider al Federației Ruse de după Președintele Elțin, care a căutat să evite confruntarea cu Occidentul, a amânat cât s-a putut de mult apelul la soluția militară, a încercat să ajungă la o înțelegere imediat după declanșarea operațiunii militare cu sprijinul diplomației turce și israeliene, și a făcut ca ofensiva armată rusă să meargă cât mai încet și cu minimum de victime umane posibile. Dacă ar fi înlăturat de la putere ar fi înlocuit de lideri mult mai războinici, mai intransigenți și de-a dreptul anti-occidentali.

Dacă Rusia s-ar dezmembra am asista la un haos geostrategic catastrofal, cu milioane de refugiați și dislocați, cu războaie civile, cu dictatori primitivi și generali corupți care ar comercializa pretutindeni active ale arsenalului nuclear rus unor demenți gata să îl folosească.

Ursul slab și rănit este mai periculos decât cel sătul și mulțumit. O Rusie în descompunere este mai periculoasă pentru România și Europa, decât o Rusie sigură pe sine, calmă și cu care se poate negocia. Istoria a dovedit-o. O putere nucleară de talia Rusiei, pusă cu spatele la zid, nu va ezita să folosească arma nucleară pentru a se slava, oricât ar fi prețul plătit.

Sporind amenințările la adresa ei, o Rusie învinsă și umilită, revizionistă și revanșardă ar face apărarea României și mai vulnerabilă. Iată de ce o Strategie de apărare inspirată de interesul național românesc ar fi trebuit să pună la loc de frunte terminarea războiului dintre SUA, NATO, UE și Rusia. Aceasta ar fi cea mai bună politică de contracarare a amenințării rusești. În schimb, Strategia propune întețirea războiului.

2. China sau cum să te aperi trădându-ți aliații

În trecut, când avea a se teme de Rusia (sovietică), România s-a apropiat de China. În 1968 această apropiere a salvat-o de o posibilă invazie sovietică. La sugestia și cu sprijinul României și SUA a urmat aceeași cale. Schimbarea raporturilor de forțe ar fi trebuit să determine SUA la a relua politica de echilibru între China și Rusia, dar în oglindă. Nu a făcut-o nici ea, nici fostele imperii coloniale vest-europene și nici chiar România.

Acum, China este tratată în Strategia națională de apărare a României, dacă nu ca un inamic integral, măcar ca un cvasi inamic. De ce? Cu ce amenință marea putere emergentă a extremului Orient securitatea României? Între aceste țări nu au existat niciodată conflicte. China nu este nici militaristă nici expansionistă. Ea evoluează ca o putere soft interesată să își obțină securitatea și să mențină status quo-ul geopolitic prin recurgere la „arma economică”. De aceea privește și către UE ca înspre o putere de aceeași natură cu care să coopereze pentru a garanta viitoarea ordine pluricentrică a lumii.

Pentru România, parteneriatul strategic cu China ar reprezenta o formulă cu adevărat excepțională care i-ar permite consolidarea capacității sale de apărare, nu atât prin aptitudinea de a câștiga războaiele, cât de a le evita. După cum am mai spus-o în trecut, profunzimea parteneriatului româno-chinez măsoară amplitudinea suveranității României.

Plasând România în tabăra adversarilor Chinei, Strategia națională de apărare a României încetează de a mai fi națională și subminează puterea de care România are nevoie pentru a se apăra de eventualii săi adversari, printre care chinezii cu certitudine nu intră. Între români și chinezi, ca și între statele lor nu există nici un element de incompatibilitate; în schimb incompatibilitatea strategică este totală între guvernarea neo-bolșevică actuală a României, susținătoare a unui globalism cultural și geopolitic unipolar, și geopolitica ideologizată a liderilor străini ai revoluției mondiale neo-bolșevice, pe de o parte, și legitimismul național unit cu globalismul pluralist al Beijingului, pe de altă parte.

Așa se explică și de ce, așezată la remorca perpetuatorilor acestei revoluții, România nu proiectează  nici o viziune privind strategia de contracarare a pericolelor geopolitice care o amenință (fie ele și numai imaginare) prin alte mijloace (diplomatice, economice etc)  decât cele militare de care, culmea, nici nu dispune.  

3. Apărarea prin ocupație străină 

Strategia recunoaște, fără să vrea, că apărarea României este dependentă de alții – NATO, SUA. În pregătirea ei, ca și în prezentarea publică, s-a constatat, respectiv s-a afirmat că plecarea americanilor de la baza militară Kogălniceanu afectează semnificativ capacitățile de apărare românești.

Dacă retragerea a o mie de militari ne tulbură, înseamnă că stăm foarte rău. Față de această situație România nu găsește, însă, altă soluție decât înlocuirea ocupației americane cu un alt ocupant străin. Deci nu străinii vor să ne ocupe, ci noi vrem să fim ocupați.

Implicit, Strategia face alegerea ocupantului. Evident, nu se vrea ca România să cadă sub influența unei puteri național-conservatoare ca Rusia sau China, dar este gata să accepte, ba chiar să își dorească o ocupație americană, franceză, britanică etc. Ideea de ocupație în sine nu îi frământă pe „strategii” neo-bolșevici din România, iar apărarea țării nu este concepută în considerarea oricărei posibile ocupații, ci numai a celei rusești.

Evident, ideea că orice forțe armate aflate pe teritoriul României reduc independența acesteia, măcar ca potențial, nu le trece prin cap. Faptul că orice țară străină își trimite efective militare și tehnică de luptă la noi nu o face pentru a ne apăra pe noi, ci pentru a-și promova agenda geo-politică, nu este analizat de Strategie, după cum nu se analizează pericolul care ar apărea în momentul în care agendele geopolitice ale României și ale aliaților-ocupanți ar ajunge să difere – ceea ce nu este deloc imposibil. Cel mai probabil prezența militară străină va obliga România sau va încerca să o oblige la a-și abandona agenda proprie, ceea ce ar însemna abandonul intereselor sale vitale.

Cum se va apăra România în acest caz? Strategia tace. Cum poate România preveni o astfel de situație? De pildă limitând prezența militară străină la un anumit nivel, plasând-o pe poziții controlate de armata română, punând-o sub supravegherea instituțiilor civile românești, stabilind un raport anume între capacitățile de apărare proprii și forța efectivelor militare străine amplasate în România (fie static, cu caracter permanent, fie dinamic, cu caracter temporar). Strategia tace. Cum am putea noi prin forțe proprii evacua din România armatele „prietenilor” care nu mai vor să plece? Ni s-a mai întâmplat asta chiar cu rușii după Războiul de independență luptat și câștigat împreună în 1877-1878. Strategia tace.

Un fapt care afectează indiscutabil apărarea României este prezența de forțe militare și armament străin pe teritoriul său și impactul acesteia asupra relației dintre statul român și statele terțe. Rusia, dar nu numai, ar putea vedea în acele prezențe străine o amenințare pentru ea și asta ar transforma România în țintă. O astfel de situație pune presiune pe nevoile de apărare ale țării, obligând la adoptarea unor strategii și tactici speciale suplimentare. Se pune atunci întrebarea care este raportul între beneficiile și costurile prezenței militare străine pe teritoriul românesc? Strategia nu și-o pune. Acest bilanț are un sold pozitiv sau unul negativ? În cazul din urmă, ce prevede strategia? Nimic.

Dacă pe teritoriul României sunt staționate forțe străine, cine suportă cheltuielile de staționare? Dacă ele se suportă de la bugetul statului român înseamnă că fie resursele pentru întărirea propriilor capacități de apărare scad, fie scade capacitatea financiară a acestuia de a susține politicile de dezvoltare economică sau protecție socială.

În măsura în care trupe străine sunt amplasate în România, există riscul ca, pornind de aici, ele să declanșeze atacuri împotriva unui stat terț. Aceasta i-ar implica pe români într-un război înainte și fără ca Parlamentul român să o aprobe. Cum se va apăra România în asemenea cazuri și cum le va putea preveni sau sancționa? Strategia este mută ca o lebădă.

Dacă apărarea României este în prezent dependentă de prezența sau aportul unor forțe străine, debarasarea de această dependență este condiția recuperării suveranității ei. Aceasta ar presupune adoptarea unui plan politico-diplomatic destinat a-i determina pe aliații noștri de azi să sprijine consolidarea rapidă a puterii noastre militare, așa cum a făcut-o în cazul Ucrainei; inclusiv pentru a ne aduce la un nivel cel puțin egal cu cel al armatei ucrainene pe timp de pace.

Dacă Rusia este o amenințare, cu atât mai mult SUA, NATO și UE ar trebui să se asigure că România poate face față atacului ei cel puțin tot pe atât pe cât a făcut Ucraina. Este limpede că prin eforturi proprii nu putem ajunge rapid acolo. Aceasta cu atât mai mult cu cât Occidentul ne vinde armament obosit fizic și moral; faptul în sine constituind o amenințare la adresa aptitudinilor noastre de a ne apăra. Cum tratează Strategia națională asemenea sfidări? Ignorându-le.

Neglijența sau incompetența sunt prea mari pentru a crede cu sunt întâmplătoare și neintenționate. Pentru neo-bolșevicii români, pentru o guvernare globalistă neo-bolșevică apărarea României în termeni naționali reali se dovedește a fi doar o chestiune de stil. Dincolo de retorică nu apărarea națiunii române contează, ci apărarea revoluției neo-bolșevice globale și a celor care o conduc. Aceștia nu apără independența și suveranitatea României. România apără interesele lor, odată cu sacrificarea intereselor ei. De aceea numele corect al documentului ar trebui să fie „Strategia anti-națională de apărare a României”  sau „Strategia globalistă de apărare de către România” sau „Strategia de apărare a globalismului de către România”. Atât!

4. Nici Marea Neagră nu mai este un vecin bun

România vrea să conceapă o strategie la Marea Neagră, dar nu știe cum și nici nu are cum atât timp cât nu are în vedere probabilitatea victoriei Rusiei asupra Occidentului în Ucraina și minimizează consecințele retragerii SUA din regiune (retragere probabil convenită cu Rusia), în sensul că aceasta poate fi compensată ușor prin aducerea de forțe armate din alte țări.

Vicepreședintele SUA a declarat că Ucraina nu are cum învinge Rusia indiferent câte arme americane ar primi și oricât de mult s-ar prelungi războiul. Aritmetica îi dă dreptate.

Este vorba despre Ucraina, iar nu despre Occidentul colectiv care, mai ales lipsit de aportul armatei americane, nu dorește să intre direct în război cu Rusia; poate cu excepția Marii Britanii și Franței, care singure sunt, însă, chiar mai neputincioase decât Ucraina. Autorii Strategiei naționale de apărare a României se conduc însă după narativele fanteziste ale liderilor vest-europeni. Or, narativele nu câștigă războaie, ci aduc nenorociri celor care le pun în locul realității.

SUA nu are nici un interes în războiul din Ucraina. În schimb are interesul de a coopera cu Rusia în diverse alte puncte critice din lume. În condițiile acestea Marea Neagră va fi lăsată în grija Rusiei și a Turciei, așa cum a fost mereu de la încheierea Tratatului de la Montreaux. Relațiile Turciei cu Rusia nu sunt chiar rele și poate că, din perspectivă românească, nu este lipsit de interes să se observe că cele două țări formează un triunghi strategic cu Ungaria, triunghi care prinde România la mijloc.

Cu Georgia ieșită de pe orbita occidentală, ce strategie să mai conceapă România globalismului neo-bolșevic la Marea Neagră?! Pentru ca să poată juca un rol aici, printre altele, reabilitând Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră, sprijinind deschiderea coridorului transcaucazian de la Baku la Constanța, ca segment al Noului Drum al Mătăsii, constituind un sistem de cooperare pontic în domeniul producției și aprovizionării cu energie, Bucureștiul trebuie să treacă în tabăra național-conservatoare (sau suveranistă, cum o numesc unii) și să revină la conceptul care face din Marea Neagră o mare a riveranilor. Altminteri, va continua să culeagă din apele mării mine și resturi de drone care distrug și fondul piscicol și turismul și încrederea investitorilor.

Nicolae Iorga spunea că România a avut mereu doar doi vecini buni: Serbia și Marea Neagră. Serbia suveranistă sau național-conservatoare, acum aliată cu Rusia și Ungaria, strânge un laț geostrategic în jurul României neo-bolșevice, în timp ce Marea Neagră îi oferă o vecinătate total neprietenoasă. Această schimbare majoră a situației strategice în care se află România nu a fost nici lucid analizată nici realist abordată în Strategia de apărare românească. O strategie construită conform manualului „bunului globalist neo-bolșevic”.

5. Emigrația ilegală și xenofobia europenilor

Emigrația ilegală și radicalizarea opiniei publice în Europa sunt, potrivit Strategiei, două amenințări externe. Să le luăm pe rând.

i. Emigrația, mai exact imigrația („imigranți” sunt cei care vin, iar „emigranți” cei care pleacă) ilegală este o amenințare la nivelul UE. Asta o spune și Viktor Orban, premierul maghiar, dar non idem est si duo dicunt idem („nu este același lucru când doi spun același lucru”).

Deocamdată și într-un orizont de timp relativ lung, imigrația nu este, însă, și o amenințare pentru România, ci mai ales pentru statele din sudul Europei, cu risc de contaminare în Europa de vest și, eventual, de nord. Pentru România adevărata amenințare este emigrația legală a românilor, de care Strategia nu se ocupă.

Această emigrație a secătuit și continuă să secătuiască România de brațele cele mai harnice, de competențele cele mai înalte, de creierele cele mai luminate, de apărătorii cei mai puternici, de spiritele cele mai întreprinzătoare. Nu mai vorbim de amenințare, ci de catastrofă națională.

Mulți se întreabă dacă o atare catastrofă este urmarea incompetenței, iresponsabilității, lenei sau neglijenței, ori are un caracter planificat. Cum globalismul cultural specific neo-bolșevismului este programatic antinațional, ipoteza din urmă pare cea mai probabilă în cazul României de azi. Prin omisiunile și ambiguitățile sale, așa zisa Strategie de apărare aici analizată o confirmă.

Imigrația ilegală nu atinge România decât indirect, ca efect al locului gol lăsat prin emigrația românilor, precum și al politicilor europene de distribuire a imigranților veniți de pe alte continente între statele membre; politici care se substituie unei veritabile strategii comune privind migrația și azilul, gândită și adoptată la nivelul UE.

Să incluzi într-o „strategie națională” amenințări extranaționale este un gest frumos și chiar normal pentru un stat membru al UE, dovedind, desigur, și „pro-europenismul” Guvernului român dominat de neo-bolșevicul USR. A păstra, însă, tăcerea asupra unei amenințări reale arată că pentru globalismul neo-bolșevic a fi bun român nu înseamnă a fi bun european, iar a fi bun european nu înseamnă și a fi bun român, dacă nu cumva pro-europenismul chiar exclude calitatea de bun român; pentru neo-bolșevici globalismul și suveranismul se exclud, Europa și națiunea sunt în dușmănie. 

Ca mai toate capitolele Strategiei și în acest caz cauzele fenomenului menționat rămân neanalizate, iar soluțiile sunt naive, când nu sunt absente.

Pentru România, un flux migratoriu (legal, ilegal și semilegal) major, cu efecte nocive asupra economiei naționale și a siguranței sociale, l-a reprezentat refugiul și azilul oferite unui număr foarte mare de ucraineni. Venirea acestora a fost rezultatul războiului provocat de Occidentul colectiv, căruia și România îi este integrată, cu Rusia, desfășurat pe teritoriul Ucrainei. (Faptul că Rusia a declanșat intervenția militară în Ucraina, dar că Occidentul euro-atlantic a provocat-o, afirmat de mine încă din prima zi, împotriva narativului occidental european, este acceptat azi pe scară largă, inclusiv la nivelul cvasiunanimității geo-politologilor și observatorilor internaționali transatlantici.)

Strategia de apărare ar fi trebuit, deci, să acorde prioritate acțiunilor pentru terminarea războiului din Ucraina, pe singura cale sigură și fezabilă, negocierile de pace. Nu o face. În schimb se ocupă de sprijinul pentru prelungirea războiului.

În context, CSAȚ ne înștiințează că „România trebuie să se pregătească pentru un război de amploare și de lungă durată în apropierea granițelor sale; de aceea s-a decis ca autostrăzile spre Ucraina și Republica Moldova să aibă rol militar.” – adică să devină țintă pentru bombardamentele strategice ale unui inamic venit din est. Prima reacție la aflarea acestei vești ar fi fost să mobilizăm armata diplomaților români pentru a căuta evitarea sau stingerea acestui război. În schimb, pentru cauza globalismului neo-bolșevic, România caută războiul.

Fenomene similare imigrației ucrainene au cauze similare cu origini mai ales în Orientul Mijlociu (Palestina / Gaza, Irak, Yemen) și Africa (Sudan, Libia). Nu numai războaiele, ci și crizele economice cronice instalate în statele de obârșie ale imigranților ilegali i-au împins pe aceștia spre Europa, aducând cu ei nu doar sărăcie și disperare, ci și un bagaj cultural greu de integrat în spațiul civilizațional european. Acest amestec cultural forțat, în proporții imposibil de gestionat, constituie o bombă cu ceas care ticăie în subsolul statelor națiune europene și al civilizației occidentale. Toate sau aproape toate aceste amenințări au fost generate de politicile neo-imperiale și corporatiste ale UE (mai precis ale Europei franco-germane și ale UK) și ale SUA, precum și de perpetuatorii statali și parastatali ai revoluției mondiale a globalismului neo-bolșevic.

Ca membru UE și NATO, România ar trebui să își conceapă apărarea inclusiv prin acțiuni coordonate menite a neutraliza cauzele economice și militare ale imigrației anarhice, consecutiv schimbării agendei geopolitice a alianțelor și entităților politice transnaționale din care face parte, în asociere cu amplificarea furnizării ajutoarelor pentru dezvoltare în statele de origine ale acelei imigrații. A o face înseamnă însă a contraveni comandamentelor globalismului neo-bolșevic.

ii. Interesant de observat este că problema imigrației ilicite se tratează în conexiune cu radicalizarea opiniei publice în statele europene. Despre ce opinie publică este vorba și în ce constă radicalizarea ei?

Strategia se referă, desigur, la opinia publică suveranistă și iliberală – adică național-conservatoare – care se opune primirii pe teritoriul statelor națiune europene a unor mase de imigranți imposibil de asimilat, precum și imposibil de găzduit fără a afecta calitatea vieții băștinașilor. Această opoziție, tot mai radicală, este condamnată prin aplicarea calificativului de „xenofobie”.

Tema este mult prea complicată și nu o putem epuiza aici. Xenofobia, desigur, există și nu poate fi acceptată. Ea poate fi, în schimb, explicată, iar explicația conduce spre concluzia că actualele politici europene în materia migrației sunt greșite și trebuie modificate. Cauza principală a greșelii rezidă în faptul că respectivele politici sunt concepute pentru a satisface interesele unei plutocrații neo-coloniale care, pentru a-și ostoi egoismul și lăcomia, recurge și la instrumentele globalismului neo-bolșevic. Pentru aceasta, inclusiv invazia unor culturi neeuropene în statele națiune europene este binevenită (sic!) întrucât distruge identitățile lor culturale și pe cale de consecință coeziunea lor, care este esențială în mobilizarea rezistenței împotriva exploatării lor economice și sociale.

Iată secretul tratării la pachet a chestiunii imigrației ilicite și a radicalizării opiniei publice ca răspuns xenofob față de amenințarea acesteia! Un atare răspuns trebuie combătut integral. Imigrația ilicită, mai puțin. (sic!) Povara acesteia trebuie doar împărțită între statele europene, crema maselor migratoare fiind reținută de protagoniștii globalismului, iar aluatul nedospit dat în grija „suveraniștilor iliberali” chemați, sub amenințarea a tot felul de sancțiuni, să respecte corectitudinea politică sintetizată de doctrina woke și să practice cancel culture – eutanasia culturală.

6. Moldova și Ucraina: vulnerabilități securitare?!

Potrivit Strategiei, amânarea intrării Moldovei și Ucrainei în UE sunt vulnerabilități ale securității României. De ce? Ce facem? Cum au ajuns să fie acestea vulnerabilități pentru statul român?

Nu este prima premisă neargumentată și nedemonstrată de la care își pornește Strategia directivele politice. Răspunsul cel mai simplu și mai evident ar fi că lucrurile așa stau întrucât așa sună narativele globalismului cultural elaborate la Bruxelles, Paris, Berlin, Londra. (UK insistă ca Ucraina să intre neapărat și imediat, ca garanție a securității sale, într-o Uniune Europeană pe care britanicii tocmai au părăsit-o). Iar pentru ca românii să înghită mai ușor obsesia ucraineană, li se oferă împachetată în hârtie tricoloră moldavă.

Fără îndoială, dorim ca Republica Moldova să devină membră a UE, nu atât pentru securitatea ei, a noastră și / sau a Europei, ci pentru că astfel am face un pas spre reunificarea națională, reducând totodată costurile acestui proces istoric la care orice patriot român visează.

Cu Ucraina este altceva. Rămân la părerea că independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei (pe teritoriile ei istorice locuite majoritar de ucraineni, iar nu pe cele alocate ei prin forță și pe care riscă acum să le piardă tot prin forță) sunt foarte importante pentru securitatea României; desigur cu condiția ca această Ucraină să fie democratică, să respecte drepturile omului, să fie guvernată de lege și să nu fie militaristă. Plasată între noi și Rusia, precum și într-un relativ echilibru de forță atât cu noi cât și cu Rusia, și capabilă de autoguvernare, Ucraina ar reprezenta un atu pentru apărarea securității statului român. Din aceste motive am susținut întotdeauna integrarea Ucrainei în UE. O susțin și acum, dar acum drumul până la acest obiectiv este mult mai lung și anevoios.

Războiul de lângă noi constituie o amenințare pentru noi. Nu numai pentru că accidental și marginal ne poate lovi, ci întrucât ne poate absorbi cu totul. De aceea, el trebuie oprit. Aș zice, oprit cu orice preț. Strategia românească de apărare nu se ocupă de asta și de aceea nu face nici un fel de propunere în acest sens.

Desigur, liderii europeni au dreptate când spun că este inacceptabil ca granițele statelor naționale să fie fi modificate prin forță. Nici frontierele statului național ucrainean nu trebuie să poată fi modificate astfel. Cele ale Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, însă, pot fi. Iar pentru a evita ca forța să aibă ultimul cuvânt inclusiv în acest caz, delimitarea între teritoriile istorice ale altor neamuri locuite de naționalii acestora și teritoriile ucrainene trebuie făcută prin negocieri politice. În acest context se poate face apel la principiul de drept internațional al autodeterminării pe criteriul naționalității, care este fundamentul tuturor statelor membre ale UE și nu numai. Ceea ce România este normal să insiste ca să se întâmple. Un asemenea obiectiv, cu traseul care duce spre el și mijloacele necesare spre a-l atinge trebuia să facă parte din Strategie. Nu face.

Oprirea războiului nu este, însă, totul. După război mai este nevoie de democratizarea, demilitarizarea și decriminalizarea Ucrainei. Ultimul concept include, pe lângă eradicarea corupției, și dizolvarea forțelor paramilitare ucrainene ghidate de ideologii rasiste, xenofobe, antisemite și naziste. Nici un argument favorabil accelerării procesului de integrare europeană a Ucrainei nu poate justifica admiterea ei în UE până la rezolvarea acestor probleme.

În plus, înainte de intrarea în UE, economia ucraineană trebuie să se refacă după distrugerile produse de război și, inclusiv prin schimbarea vechilor mentalități antreprenoriale specifice acumulării primitive de capital, să ajungă la nivelul la care agenții economici ucraineni să fie capabili a face față liberei concurențe pe piața unică europeană. De unde va obține fondurile bănești necesare, rămâne o întrebare deschisă.

Primirea Ucrainei în UE, înainte ca toate aceste condiții să fie îndeplinite, ar fi o vulnerabilitate pentru securitatea României, a UE și a Ucrainei însăși, mai mare decât rămânerea ei în afara UE. O intrare precipitată ar afecta grav creșterea economică și securitatea juridică a Uniunii, pe de o parte, iar pe de altă parte, va fi plătită de Ucraina cu suveranitatea ei, atât cât va fi fost salvat și i se va fi lăsat în urma războiului pierdut dintre SUA, UE, NATO și Rusia. Autorii Strategiei, furați de elanurile globalismului cultural unipolar (neo-bolșevic), nu au băgat de seamă la nici unul dintre aceste aspecte.

SCURTĂ CONCLUZIE

O lectură în profunzime a „Strategiei naționale de apărare” scoate în evidență, dincolo de superficialitatea, incompetența și lipsa de imaginație profesională a autorilor (ori, cel puțin, a celor mai influenți dintre ei), nu numai ideile depozitate în conștiința lor, ci și cele izvorâte din subconștientul lor. Aceste idei nu se articulează nici măcar într-o teorie globalistă ghidată de principii și circumscrisă de valori discutabile, pe care le poți împărtăși sau nu, dar care, la prima vedere, te pot pune pe gânduri și pe care ești nevoit să le combați printr-un efort rațional. Nu! Ceea ce găsim în mințile guvernanților neo-bolșevici de azi nu este o filosofie sau o ideologie, ci o mizerie a filosofiei și o rătăcire ideologică incapabilă să urmeze un fir logic.

Împănările cu câteva precepte sau deziderate suveraniste ori național-conservatoare, menite probabil să dea majorității românilor senzația că vocile lor sunt auzite și eventual să acopere ilegitimitatea președintelui în exercițiu, Nicușor Dan, și a useriștilor săi, au valoarea unor prișnițe la un picior de lemn. Chiar și așa, frazele afirmând nevoia de consolidare a poziției statului național suveran român în lume, aluziile critice la adresa hegemoniei UE, asumarea unui rol de lider la nivel regional, merită remarcate, salutate și încurajate.

Așezate peste fondul principal de sloganuri ale globalismului cultural și biologic, ele nu dau, însă, pentru moment, vreo șansă apărării României, recuperării demnității, suveranității și vigorii ei geostrategice, ci o duc spre totală dispariție. Sunt doar corpuri străine căzute într-o supă neo-bolșevică dezgustătoare și toxică.

Acestea fiind spuse, prezenta analiză poate fi încheiată prin citarea concluziei formulate de analiștii DW, cu care, chiar dacă argumentele și observațiile mele nu coincid întrutotul, aprecierea finală de sinteză coincide: „Cele 40 de pagini ale Strategiei de Apărare sugerează o lume în pragul haosului și o Românie aflată pe marginea prăpastiei care cu greu se va putea salva.” Subscriu! Patruzeci de pagini de mizerie globalistă care pun în pericol apărarea  României și prefigurează posibila ei ieșire din istorie.

Acum depinde doar de poporul român ca răul să nu se întâmple.

Autor: Adrian Severin

https://miscareaderezistenta.ro/