„Pe noi, socialiştii nu ne deranjează clasa bogată în sine decât în sensul în care oligarhia cu care ne luptăm este o oligarhie a nonvalorii. Pe noi ne deranjează doar politicienii găunoşi eternizaţi la ţâţa vacii publice prin sistemul partidocratic. Din păcate aceşti politicieni constituie majoritatea clasei noastre politice româneşti. Nu ne deranjează oligarhii banului, bogaţii în sine ci doar bogaţii care nu au ceva de arătat, ceva făcut, nu furat şi care să justifice bogăţia lor. Dar tocmai aceşti bogaţi din te miri ce formează marea majoritate a celor bogaţi din ţara noastră, România. În plus, aceşti indivizi, în numele banului fraudulos pe care-l au în conturi îşi arogă în societate un rol decizional disproporţionat mult faţă de valoarea lor reală. Oamenii au impresia că miliardarii fiind mai puţini ei sunt, ipse facto, şi valoroşi şi deştepţi, ceea ce nu corespunde deloc realităţii. Faptul însă că aceşti miliardari şi politicieni, tot aceiaşi mereu, sunt aleşi în mod repetat la grămadă de masele de votanţi la cârma ţării nu înseamnă că ei sunt deştepţi ci că alegătorii sunt mai puţin inteligenţi ca ei, pentru că trebuie, indiscutabil, să fii inteligent ca să-ţi alegi corect, la votare, pe cel care te va reprezenta în Parlament.”
Victor NIŢELEA
(Victor NIŢELEA a murit în 2009 şi a fost cel mai important filosof socialist român din ultimii 25 de ani)
Fără absolută originalitate poate, dar cu obstinaţie, susţinem de multă vreme teza că în capitalism condiţia salariatului, dar şi a micului întreprinzător, este identică în esenţa ei cu condiţia sclavului din antichitate. Argumentul nostru: ca şi sclavul în antichitate, salariatul din capitalism (ca şi micul patron) tinde să-şi încheie viaţa cu bilanţul economic pe zero – tot ce a câştigat prin muncă a dat pe mâncare şi altele necesare muncii, fără a fi putut acumula nimic, în timp ce tot ce s-a adăugat ca valoare în societate prin munca lui s-a acumulat în conturile patronului.
Contraargumentul principal ce ni se aduce este: da, dar acum salariaţii trăiesc mai mult şi mai bine decât sclavii în trecut. Contraargument care ratează esenţalul: salariatul trăieşte acum mai mult şi mai bine pentru că îi este patronului util, profitabil, ca el să trăiască mai mult şi mai bine. Salariatul are maşină pentru a se putea duce la muncă, are televizor pentru a se putea mai bine reface în vederea muncii, are acces la învăţătură pentru a putea munci mai eficient pentru patron. Diferenţe între salariat şi sclav există, dar sunt neesenţiale: salariatul îşi poate alege patronul/stăpânul, dar această alegere este nesemnificativă, pentru că noul stăpân îi va aloca practic acelaşi salariu ca şi cel vechi, insuficient pentru a acumula şi a-şi asigura independenţa economică. Sau: la sclav, bilanţul economic se încheia la sfârşitul zilei – ai muncit, primeşti mâncare şi adăpost ca să mai poţi munci şi mâine; la salariat, el se încheie la sfârşitul vieţii. Dar tot pe zero se încheie: tot ce ai muncit într-o viaţă este echivalent cu tot ce ai consumat într-o viaţă pentru a putea munci, iar posibilitatea ta de acumulare – sursă de independenţă economică şi de moştenire lăsată la copii- este practic nulă. Nu vei putea lăsa moştenire copiilor nimic, iar ei vor fi la fel de săraci ca tine.
Am defini aşadar condiţia sclavului ca fiind satisfacerea în medie a tuturor nevoilor de pe prima treaptă a piramidei Maslow – nevoile de supravieţuire – şi nesatisfacerea în medie a celor de pe a doua treaptă a piramidei Maslow – nevoile de siguranţă. Evident, nevoile de pe prima treaptă erau mai mici şi mai ieftine acum două mii de ani şi sunt mai mari şi mai scumpe acum – diferenţa de costuri fiind alimentată din plusul de randament al muncii salariaţilor moderni, instruiţi, faţă de sclavii din vechime. Dar aceasta nu schimbă esenţa problemei.
O altă trăsătură esenţială a sclavului este starea sa de dependenţă – fie că e vorba de o dependenţă individuală, de stăpânul său, ca în vechime, sau de una globală, statistică, neindividualizată, de ansamblul stăpânilor-patroni, ca azi. Prin salarii şi prin preţurile esenţiale – energie, alimente, chirii, etc. – controlate de patroni, salariatul e înlănţuit ca şi prin lanţul de fier de odinioară. Supersimplificată, ecuaţia sclavagistă a muncii şi a valorii stă în felul următor: atâta vreme cât sclavul/salariatul produce prin muncă mai multă valoare decât consumă pentru a munci, el este util stăpânului/patronilor pentru că surplusul creat de el vine să satisfacă nevoile stăpânilor de pe toate treptele piramidei Maslow, de la unu la cinci. Din momentul în care nu mai poate produce mai mult decât consumă, el este inutil stăpânilor şi moare.
Aşadar salariatul trăieşte mai mult decât sclavul dintr-un singur motiv economic: că e productiv şi deci exploatabil mai multă vreme. Acest lucru poate fi contrazis de cazuri particulare, individuale, dar rămâne valabil într-o viziune integratoare, de ansamblu. S-ar zice că, de exemplu, prin sistemul de pensii, şi salariaţii beneficiază de satisfacerea nevoilor de pe treapta a doua a piramidei lui Maslow. Altfel zis: nu e adevărat că stăpânul îi plăteşte salariatului doar strictul necesar pentru supravieţuire – el îi plăteşte şi banii pentru ca acesta să îşi achite CAS-ul şi să se asigure pentru viitor. În practică această asigurare funcţionează însă doar accidental, pe scurtă durată şi “plătită” de compensaţii cel puţin echivalente.
Se poate observa că, mai sus, am luat precauţia de a defini sclavul ca cel ce are satisfăcute în medie nevoile de pe prima treaptă, şi nu le are satisfăcute în medie pe cele de pe a doua treaptă maslowiană. Aceasta înseamnă următorul lucru: dacă viaţa economică s-ar desfăşura stabil, staţionar, atunci într-adevăr odată cu primul talon de pensie săracul, salariatul, ar primi şi certificatul de deces: deîndată terminată capacitatea lui de a produce mai mult decât consumă, viaţa lui ar deveni inutilă stăpânilor. Dar în realitate viaţa economică se desfăşoară cu perturbaţii, cu alternanţe pozitive şi negative.
Noi vedem că în perioadele de alternanţă pozitivă săracii/salariaţii/sclavii pot supravieţui perioadei lor de utilitate, dar pierdem din vedere faptul că perioadele de alternanţă negativă ei le plătesc cu viaţa, în timp ce bogaţii le plătesc doar cu diminuarea profitului: diminuarea temporară, periodică, a veniturilor îl poate aduce pe bogat sub pragul de confort, dar pe sărac sub pragul de supravieţuire. Medierea pe intervale mari de timp poate fi completată cu medierea pe populaţii statistice mari: dacă sclavul X are norocul să mănânce cinci ani pensie de la bogaţi (crede el!) e doar pentru că sclavul Y, doborât de muncă, a murit plătindu-şi CAS-ul la zi, cu cinci ani înainte de a-şi încasa prima pensie.
Perturbaţiile care ocultează o situaţie valabilă în medie, chiar dacă e contrazisă de cazuri particulare, individuale, pot fi de varii naturi. Ele pot fi, în ordine crescătoare a gravităţii efectelor, perturbaţii economice (crize), perturbaţii sociale (revoluţii sau războaie declanşate pentru evitarea revoluţiilor) şi perturbaţii geofizice (ecologice). Să observăm că în cazul tuturor acestor perturbaţii (cele din urmă, mai mult ale viitorului), chiar dacă există exponenţi individuali care scapă regulii generale, regula generală e că în timpul alternanţelor pozitive bogaţii acumulează în timp ce săracii supravieţuiesc, iar în timpul alternanţelor negative bgaţii plătesc cu diminuarea acumulărilor (dacă nu găsesc chiar calea de a profita de o criză) în timp ce săracii plătesc cu singurul lucru ce le-a mai rămas: cu viaţa.
Ca o “tendinţă deterministă”, crizele sunt generate de bogaţi, iar ca o “tendinţă statistică”, ele sunt plătite de săraci. În timpul unei crize economice salariatul e mai motivat decât patronul să salveze întreprinderea patronului de la faliment, muncind suplimentar: pentru că dacă întreprinderea dă faliment, copiii patronului trec de la cozonac la pâine, dar copiii salariatului îşi pierd pâinea de pe masă. În timpul războaielor, duse de regulă pentru reîmpărţirea bogăţiilor între bogaţi – vechi şi noi, naţionali şi internaţionali etc. – cei ce mor sunt de regulă săracii. Cât despre perturbaţiile ecologice ale viitorului, generate de goana după profit a bogaţilor: cine credeţi că vor fi primii care vor plăti, cu viaţa, prăbuşirea recoltelor, inundarea litoralelor, deşertificarea câmpiilor? Săracii! Fiindcă bogaţii îşi pot oricând schimba proprietăţile de pe Coasta de Azur, cu proprietăţi în însorita Siberie. Cel puţin atâta vreme cât va mai dăinui noţiunea de proprietate.
Pe noi, socialiştii, nu ne deranjează clasa bogată în sine decât în sensul în care oligarhia cu care ne luptăm este o oligarhie a nonvalorii. Pe noi ne deranjează doar politicienii găunoşi eternizaţi la ţâţa vacii publice prin sistemul partidocratic. Din păcate aceşti politicieni constituie majoritatea clasei noastre politice româneşti. Nu ne deranjează oligarhii banului, bogaţii în sine ci doar bogaţii care nu au ceva de arătat, ceva făcut, nu furat şi care să justifice bogăţia lor. Dar tocmai aceşti bogaţi din te miri ce formează marea majoritate a celor bogaţi din ţara noastră, România.În plus, aceşti indivizi, în numele banului fraudulos pe care-l au în conturi îşi arogă în cetate un rol decizional disproporţionat mult faţă de valoarea lor reală. Aceasta este oligarhia împotriva căreia noi, socialiştii, luptăm. Dar din păcate, un mecanism de falsă percepţie umană pe care noi l-am numit paradoxul lui Ricardo în social induce confuzia între puţinătate şi valoare. Oamenii au impresia că miliardarii fiind mai puţini ei sunt, ipse facto, şi valoroşi şi deştepţi, ceea ce nu corespunde deloc realităţii. Faptul însă că aceşti miliardari şi politicieni, tot aceiaşi mereu, sunt aleşi în mod repetat la grămadă de masele de votanţi la cârma ţării nu înseamnă că ei sunt deştepţi ci că alegătorii sunt mai puţin inteligenţi ca ei, pentru că trebuie, indiscutabil, să fii inteligent ca să-ţi alegi corect, la votare, pe cel care te va reprezenta în Parlament.
Nemulţumirea săracilor faţă de bogaţi şi spaima bogaţilor faţă de cei săraci (străvechi cuplu dialectic care se numeşte lupta de clasă) nu sunt suficiente pentru declanşarea unei revoluţii sociale. De aceea, până când un Rousseau ori un Marx nu au venit cu respectiva întemeiere morală -contractul social şi teoria plusvalorii- durerea săracilor a fiert în suc propriu timp îndelungat fără a-şi putea găsi făgaş de exprimare socială coerentă.
Victor NIŢELEAhttp://universulromanesc.ro/
