STALIN : ”TRANSILVANIA APARȚINE ROMÂNIEI”

La sfârșitul lui martie 1945  în țara noastră, în România vremurile erau foarte tulburi. Relațiile noastre, ale românilor cu rușii erau incerte, cu toate că Armata Română lupta acum alături de ei împotriva Germaniei naziste.
Transilvania  era, din punct de vedere oficial, provincie a Ungariei, care o administra sub supravegherea  observatorilor militari  englezi, americani și francezi, iar englezii făceau eforturi serioase ca lucrurile să nu se schimbe și ca Ardealul să rămână în continuare parte a Ungariei.
Englezii făceau acest lucru nu pentru că îi urau pe români. Pur și simplu englezilor nu le păsa nici de români și nici de România, dar la orizont se ivise un pericol pentru echilibrul fragil dintre Aliați: Ucraina cerea insistent lui Stalin ca Ardealul să intre între granițele ei, iar acest lucru însemna întărirea URSS, înaintarea influenței Moscovei către Est și englezii nu doreau asta (deși până la urmă lucrurile așa s-au întâmplat).
Ucraina  motiva alipirea Transilvaniei la propriile teritorii sub argumentul că mulți dintre locuitorii Transilvaniei erau de naționalitate ucrainiană (ceea ce era adevărat). Un dialog extrem de intens se purta pe această temă între Kiev și Moscova, iar Stalin amâna un răspuns clar motivând că nu cunoștea în amănunt problema și că urma să se consulte cu conducerea PCUS pe această temă. În plus Stalin era ocupat până peste cap cu problemele războiului (armata rusă ajunsese la porțile Berlinului nazist și se pregătea pentru asaltul final).
Evident, ungurii nu aveau habar de discuțiile privitoare la Transilvania. Comitetele populare ucrainiene  din Transilvania colaborau strâns cu Rada Populară a Ucrainei  Transcarpatice  (Parlamentul) care în cele din urmă a renunțat la  gândul că întreaga Transilvanie ar fi a ei, dar nu a renunțat la a cere alipirea nordului Transilvaniei, în special a Maramureșului.
Încercările lui Nicolae Goldberger, secretar al Partidului Comunist Român pe întreaga Transilvanie și trimis al lui Petru Groza în Ucraina, nu au dat rezultatele scontate. Vizita acestuia la Ujogorod și discuțiile lui cu I.Turianița, șeful Radei Ucrainiene Transcarpatice, s-au soldat cu un fiasco. Goldberger avea să constate îngrozit că ucrainienii erau mult mai răi decât ungurii și amenințau că după unirea Transilvaniei cu Ucraina aveau să procedeze la strămutarea întregii populații românești din Ardeal în Regatul României. Mai mult, Turianița a dat ordin diviziilor ucrainiene și cazacilor să fie gata să intre în Transilvania și s-o ocupe ca fiind pământ ucrainian. Ca urmare rezervele armatei ucrainiene au fost mobilizate pentru război.
În acest moment  și profitând de situația extrem de tulbure din zonă, comuniștii români din Transilvania, conduși de Goldenberger, fără acordul  reprezentanților Aliaților în România au înființat  Consiliul  Frontului Național-Democrat Român, organ românesc  care a proclamat la 9 aprilie 1946 alipirea Maramuresului și a întregii Transilvanii la România. Imediat în principalele orașe ale Transilvaniei comuniștii români ajutați de țărăniști și liberali și sprijiniți în secret prin acord tacit de serviciile secrete ruse, au numit în primării edili români care au înlăturat primarii unguri și au preluat conducerea Ardealului. A fost, practic, o lovitură de stat dată cu o abilitate și dibăcie perfecte.
Gestul a luat prin surprindere atât pe  unguri și pe ucrainieni cât și pe reprezentanții  Comisiei Aliate de Control. Englezii și francezii au cerut imediat desființarea acestei formațiuni, dar americanii au rămas neutri și nu s-au amestecat.  În mod curios însă rusii, spre disperarea ucrainienilor, nu au  intervenit nici ei și au declarat că românii nu făcuseră nimic ilegal.
Mai mult, în discuțiile cu Comisia Aliată de Control, Stalin a spus că s-a consultat cu conducerea PCUS și cu istoricii ruși și au ajuns cu toții la concluzia că ”Transilvania e locuită de români, aparține Romaniei și poporului român, iar decizia de a fi alipită Ungariei a fost o eroare a țărilor occidentale semnatare ale Diktatului de la Viena din 30 august 1940”.
Având în vedere această declarație a lui Stalin, membrii Comisiei Aliate de Control  și-au schimbat și ei atitudinea și au declarat că  “noua guvernare românească este confirmată de Moscova și în general răspunde cerințelor și realităților istorice”.
Nikita Hrușciov amintește în memoriile lui că în 1946 și 1947 atât el cât și conducerea de la Moscova,  prin vocea lui Stalin, s-au opus  “acțiunilor de cotropire a Transilvaniei de către Ucraina și atitudinii dușmănoase a Ucrainei față de Romania”. Ca atare, I.Turianita a fost avertizat să-i lase pe români să ia conducerea în Maramureș și în întreaga Transilvanie, în caz contrar diviziile rusesti de pe Carpați urmând să-l convingă cu ajutorul tancurilor că nu avea dreptate.
Totuși zeci de mii de țărani ucrainieni din Transilvania  s-au ridicat cerând cu tărie alipirea Maramureșului la Ucraina. În paralel începeau să  se miște țăranii unguri. Detașamente militare ucrainiene ale rebelilor cazaci  au invadat Transilvania și situația amenința să scape de sub control când Stalin a intervenit la sfârșitul lui martie 1946 cu un telefon de la Moscova, ordonându-i lui Hrușciov: “Dumneata ai influență asupra lui Turianița. Spune-i să-și retragă imediat detasamentele de cazaci de pe teritoriile românești din Transilvania. În caz de refuz arestați-l și respingeți pe ucrainieni prin foc”.  (Alexandr Stakalin, Cum a ramas Maramuresul românesc, Moscova 2006) . 
În cele din urmă toate aceste mișcări s-au potolit și Transilvania s-a reașezat în 1946 între granițele României, revenind în mijlocul poporului nostru după o lipsă dureroasă de aproape cinci ani.
Prof. Nicolae ISTRATE

http://universulromanesc.ro/