“LA APUS DE VOLGA TOTUL ERA DISTRUS ŞI ARS DE HITLERIŞTI ŞI DE ARMATELE AXEI. CÂND AM TRECUT CU TRENUL PRIN KIEV, ORAȘUL ERA UN MORMAN DE RUINE ÎNNEGRITE DE INCENDIILE PUSTIITOARE.”
—————————————————–
Un interviu fulminant, cu valoare de document istoric, cu prof. Karoly Nagy, pensionar, fost cadru didactic (lector) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care a făcut parte în 1948 din prima promoție de cetățeni români selectați să-și facă studiile universitare în URSS la Moscova. O parte a interviului a apărut în Universul Românesc ediția tipărită din 7 mai 2010. Îl redăm acum în întregime în actuala ediție online a Universului Românesc, la cerea mai multor cititori. Nu mai știm nimic despre dl Nagy din 2010 și dacă există cineva din Cluj care să ne informeze despre domnia sa i-am fi recunoscători dacă ne-ar trimite un mesaj pe forum.
—————————————————-
Reporter: – Bună ziua, domnule profesor! Eu am să vă zic profesor chiar dacă dumneavoastră v-aţi pensionat doar cu gradul de lector, după o muncă de 50 de ani la o catedră universitară şi după o mulţime de articole şi studii de specialitate publicate în ţară şi străinătate. Se pare că Ministerul Învăţământului din România este deosebit de exigent cu acordarea titlului de profesor. Sau să fie oare la mijloc faptul că v-aţi făcut studiile la Moscova? Ce aţi căutat acolo? De ce nu v-aţi dus la Cambridge? Sau la Sorbona? Sau la Oxford?
Karoly Nagy: – Să ştiţi că nici Sorbona, nici Oxfordul, nici alte centre universitare străine nu se îmbulzeau în 1947-1948 să ne ofere burse nouă, tinerilor cu buzunarele goale din Europa de Est. Cât despre propriile resurse nu ne-ar fi ajuns nici până la Bucureşti. Cine ne-ar fi întreţinut pe noi în străinătate 4-5 ani? Numai Uniunea Sovietică a făcut o asemenea ofertă, dar şi ea se confrunta cu propriile greutăţi de după război. În al doilea rând nu se înscria oricine pe liste. Erau nişte condiţii.
Reporter: – Detaliaţi!
Karoly Nagy: – Trebuia să fii absolvent de liceu sau de anul I universitar cu rezultate bune la învăţătură, să ai origine
muncitorească, ţărănească ori să provii din familie de intelectuali cu bună reputaţie. Erau primiţi totuşi şi tineri provenind din alte pături sociale cu condiţia ca familiile lor să fi luat parte la mişcarea antifascistă. Eu am corespuns la toate criteriile.
Reporter: – În ce an aţi plecat la Moscova şi la ce vârstă?
Karoly Nagy:- Aveam atunci 19 ani. Am plecat la Moscova în 1949, în al doilea an de după abdicarea de la tron a regelui Mihai. Am făcut parte din prima promoţie de cetăţeni români care a mers la studii în URSS.
Reporter:- Eraţi foarte tânăr. Nu v-a fost teamă?
Karoly Nagy – De ce să-mi fie teamă? Mergeam într-o ţară prietenă, în ţara cea mai puternică de pe pământ, în ţara care zdrobise pe Hitler şi nu trebuie să vă spun eu ce efect avea acest lucru asupra imaginaţiei unui băiat de 19 ani. Pe de altă parte, mulţi s-au retras şi nu au mai venit, fiindcă se răspândise zvonul că noi propriu zis eram trimişi ca nişte ostateci pentru cazul în care România nu şi-ar mai fi plătit datoriile de război.
Teama a apărut după ce am trecut Prutul şi am văzut ce dezastru lăsase în urma lui războiul, război la care şi ţara noastră participase.Trenul nostru se târâia cu greu străbătând câmpiile nesfârşite sau şerpuia printre păduri uriaşe care se întindeau de o parte şi de alta a căii ferate. De la călătorii din tren auzeam că la apus de fluviul Volga totul era distrus şi ars de hitlerişti şi de armatele Axei din care, aşa cum ştiţi, făcuse parte şi Armata Română. Când am trecut cu trenul prin Kiev, capitala Ucrainei, oraşul era un morman de ruine înnegrite de incendiile pustiitoare. Mă întrebam: cum ne vor primi pe noi viitorii colegi sovietici? Şi să ştiţi că ne-au primit bine. Nu ne-au făcut niciodată reproşuri.
Reporter : – V-a fost greu să vă însuşiţi limba rusă?
Karoly Nagy: – Noi, cei care am fost selectaţi să plecăm am făcut în grabă un scurt curs de limba rusă la Bucureşti, dar nu s-a insistat deloc pe conversaţie ci pe gramatică.
Nu am reuşit să învăţăm la acel curs decât vreo sută de cuvinte ruseşti. Aşa că, ajunşi în Rusia, noi am picat acolo imediat în “apa adâncă” a limbii ruşilor, fiindcă am fost încadraţi direct alături de studenţii ruşi în grupele de studiu ruseşti, ca şi când am fi fost ruşi.
Aşa că totul a depins de fiecare dintre noi. Când am sosit la Moscova am fost repartizat la Institutul Pedagogic de Stat “V.I. LENIN” unde am urmat disciplinele pedagogie şi psihologie.
Ne-am împrietenit cu colegii noştri de grupă ruşi. Ei au fost receptivi şi înţelegători. Erau extrem de curioşi în privinţa ţării noastre şi ne puneau mereu întrebări în legătură cu România. Probabil că îi amuza teribil cum le schilodeam noi limba, dar nu am văzut niciodată pe feţele lor sau ale profesorilor noştri vreun zâmbet de ironie nici măcar o singură dată.
Încetul cu încetul, vrând, nevrând, am început să vorbim ruseşte. Că dacă stai într-o țară străină, fără să vrei, în câteva luni înveți limba. Din anul al doilea eram invitaţi pe la şcoli să povestim elevilor despre viaţa din România. Am început să ţin deja prelegeri libere în limba rusă la seminarii şi la sesiunile ştiinţifice în faţa studenţilor.
Reporter: – Dar aţi uitat limba rusă…
Karoly Nagy:- Ba deloc. Nu am uitat limba rusă deoarece după absolvire am citit mult în această limbă. Până în anul 1989 am fost abonat la două publicaţii sovietice şi am corespondat mult cu prietenii din Rusia.
Reporter: – Câţi români se aflau în Moscova la studii?
Karoly Nagy: – Nu mai ştiu bine. Eram în orice caz destul de mulţi. La Institutul Pedagogic învăţau în total vreo 17 studenţi şi trei aspiranţi (doctoranzi) români. După 1949 numărul românilor veniţi la studii în URSS a crescut vertiginos. În 1951 erau cel puţin două mii de studenţi români în URSS.
Reporter : – Cum a fost momentul plecării din ţară?
Karoly Nagy: – Când am plecat din Bucureşti s-a ţinut o mare adunare cu noi, dacă nu mă înşel în aula mare a Facultăţii de Drept. Cuvântul de despărţire l-a rostit Vasile LUCA, membru în Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Printre altele el ne-a spus: “Vă trimitem acolo nu numai pentru însuşirea temeinică a unei specialităţi ci şi pentru a învăţa colectivismul şi internaţionalismul. Nu uitaţi: ţara are nevoie de voi, sunteţi aşteptaţi, sperăm că nu veţi dezamăgi poporul care face sacrificii pentru voi, sperăm că după reîntoarcere ne veţi fi folositori.”
Aşa ni s-a spus la plecare. La întoarcere însă, în 1953 am fost primiţi deja cu răceală, mulţi dintre noi au şomat câteva luni. În ţară interveniseră schimbări mari. Vasile Luca, Ana Pauker, Georgescu Teohari, conducători internaţionalişti ai PMR au fost “demascaţi”, la început ca “deviatori de dreapta”, iar mai târziu ca “agenţi imperialişti”, iar ţara a pornit pe drumul care a dus la degradarea stării societăţii româneşti.
Reporter: – Din ce trăiaţi ca student?
Karoly Nagy : – Aveam burse din partea statului sovietic. Primeam 500 de ruble lunar şi trebuie să vă spun că nu erau deloc bani puţini şi Rusia făcea eforturi mari să ne dea aceşti bani, pentru că era în anii de după război şi se confruntau şi ruşii cu lipsuri mari. Mai primeam şi din partea statului român 300 de ruble lunar, lucru care, iarăşi nu era puţin, fiindcă şi ţara noastră era săracă şi abia ieşită din război. În total aveam un venit lunar egal cu salariul unui deputat al Marii Adunări Naţionale. Iar din aceşti bani eu plăteam pentru cazarea la cămin doar 6 (şase) ruble lunar. Iar în cămin dormeam trei până la cinci persoane într-o cameră.
Reporter: – Ce impresie v-a făcut Moscova în 1949?
Karoly Nagy: – Când am sosit la Moscova ne-a surprins ordinea şi curăţenia impecabile din metropolă. Oamenii aşteptau disciplinaţi la coadă în staţii venirea mijloacelor de transport în comun. Nu este adevărat că erau lipsuri alimentare. Asta este o minciună inventată mai târziu de alții. Oraşele erau bine aprovizionate cu alimente. În schimb oferta de îmbrăcăminte şi încălţăminte era modestă.Nivelul de trai se ridica treptat. Cu câteva luni înainte să sosim noi (de la 1 martie) preţurile scăzuseră cu 15-30%.
Ceea ce ne-a şocat a fost că pe străzi se vedea o mulţime de femei şi fete şi foarte puţini bărbaţi între 25-50 de ani, iar dintre aceştia mulţi erau invalizi. La institutul în care eram eu erau 4000 de studenţi ruşi, dar numai 170 erau bărbaţi. Restul erau femei. Abia mai târziu am înţeles de ce era aşa: bărbaţii muriseră pe front în Marele Război pentru Apărarea Patriei, luptând împotriva trupelor invadatoare ale Axei.
Apoi la 7 noiembrie 1949, de Ziua Naţională a URSS, noi, studenţii străini am rămas de-a dreptul uluiţi şi nu ne venea să credem cât de multe fete şi femei rusoaice (inclusiv studente) au apărut sau au defilat pe străzile Moscovei îmbrăcate în uniforme militare şi cu o mulţime de ordine şi medalii de război pe piept pe care le afişau cu mândrie. Toate luptaseră pe front în război.
Reporter: – Domnule profesor, aţi prins ultimii ani de “domnie” ai lui STALIN şi aţi fost martorul acelor vremuri. Vorbiţi-ne despre cultul personalităţii lui STALIN. A existat aşa ceva?
Karoly Nagy: – Da. A existat. Oraşul şi instituţiile erau pline cu statui şi portrete monumentale ale lui Stalin. Articolele din ziare şi chiar publicaţiile ştiinţifice erau pline cu citate din cuvântările lui şi i se atribuiau necontenit epitete precum “înţelept”, “genial”, “infailibil” etc. Dacă la vreo şedinţă pronunţa cineva numele lui lumea sărea în picioare, aplauda şi scanda îndelung numele lui. Acest ritual a fost pentru mine forţat şi apăsător
Reporter: – Eraţi obligaţi şi dumneavoastră, studenţii străini să vă comportaţi aşa?
Karoly Nagy: – Absolut! Îndrăznea cineva să stea jos când toţi săreau în picioare şi scandau şi aplaudau? Aşa ceva ar fi fost interpretat ca atitudine antisovietică. Cultul personalităţii există peste tot. Dacă veţi observa atent veţi vedea cum în America se ridică sala în picioare şi aplaudă îndelung atunci când apare preşedintele SUA ca să ţină o cuvântare. Nimeni însă nu vine să te aresteze dacă tu stai jos şi nu aplauzi.
Şi aici vreau să vă relatez o întâmplare trăită de mine.
Mă aflam în camera mea din cămin împreună cu un coleg al meu de cameră, un rus pe nume Fedea, om în toată firea, cam la 30 de ani, fost politruc pe front.
La un moment dat, la radio a început ca de obicei o tiradă plină de laude la adresa lui Stalin. Eu îi zic lui Fedea: “Tovarăşul Stalin precis că este sătul să audă atâtea laude, fiindcă el se consideră doar un modest ucenic al lui Lenin! ”
Probabil că niciodată nu m-am aflat într-un pericol mai mare ca atunci. Fedea a sărit în sus alb ca varul la faţă şi a strigat la mine pe un ton ameninţător, de nerecunoscut: “Să nu te mai prind niciodată că spui aşa ceva! Auzi tu? Niciodată! Niciodată să nu mai aud de la tine asemenea cuvinte şi nici să nu te aud că mai spui cuiva astfel de observaţii!”
Eu am rămas încremenit, neînţelegând ce lucru aşa de rău făcusem. În orice caz, până la Congresul al XX-lea al PCUS nu am mai îndrăznit să fac astfel de observaţii. Astăzi, de la înălţimea vârstei mele, amintindu-mi acum de acest episod, îmi dau seama că rusul acela care îmi era coleg, Fedea, era un om înţelept. Prin atitudinea lui fermă nu a făcut nimic altceva decât să mă apere de consecinţele naivităţii mele şi să mă pună în gardă asupra pericolului de a vorbi necontrolat. Aşa era atunci… Dacă Stalin însuşi a fost sau nu ahtiat după asemenea laude sau anturajul lui a creat o asemenea atmosferă nu ştiu şi istoriografia nu a dat încă un răspuns convingător la această întrebare. După moarte corpul lui Stalin a fost îmbălsămat şi aşezat într-o nişă a Muzeului LENIN.
Numai la Congresul al XXII-lea al PCUS a fost făcut public faptul că Stalin era personal responsabil printre altele pentru decapitarea Armatei Roşii prin executarea celor mai talentaţi comandanţi de armată ca Tuhacievski şi alţii. Atunci s-a hotărât scoaterea lui Stalin din Mausoleul Lenin şi înmormântarea lui în spatele mausoleului alături de alţi lideri ai URSS.
Reporter: – Eraţi la Moscova când a murit Stalin?
Karoly Nagy: – Da. Stalin a murit la 5 martie 1953. În toată ţara s-a instaurat o adevărată panică. Oamenii plângeau pe străzi şi se jeluiau cu glas tare: “Vai! Ce ne vom face acum? Ce se va întâmpla cu noi şi cu ţara?”
Şi vă asigur că nu se prefăceau. Am văzut asta cu ochii mei. În Moscova au năvălit zeci de mii de oameni. Veneau cu autobuzele, cu trenurile. Erau aşa de mulţi că stăteau şi pe acoperişurile trenurilor, deşi era încă ger afară. O mare de oameni voia să ajungă la catafalcul lui să-şi ia la revedere de la el. Era o îmbulzeală atât de mare încât cine cădea era omorât pe loc de mulţimea care venea din spate şi care-l călca în picioare.
Ceremonie religioasă nu a fost. Lângă catafalc, în dosul perdelelor negre şi roşii a cântat o singură vioară, vioara lui David Oistrach.
Reporter: – Care este cea mai neplăcută amintire a dumneavoastră din timpul studiilor de la Moscova?
Karoly Nagy: – Cea mai proastă amintire a mea nu este legată de sovietici ci de organizaţia noastră studenţească de români, zemliaicestvo (organizaţia pământenilor). La un moment dat responsabilul român de grupă m-a anunţat într-o duminică, neapărat să fiu în cămin fiindcă soseşte la noi o comisie a organizaţiei orăşeneşti a “pământenilor”. Aceasta a şi venit şi mi-a comunicat că a cercetat atitudinea mea antisovietică.
Am fost şocat. Eu antisovietic? Cum asta când eu îmi datoram viaţa sovieticilor? În ultimele zile de dinainte de eliberarea Clujului tata, care era membru al Partidului Comunist Român din 1922, era pe lista de moarte a Gestapoului şi se ascundea, iar ceilalţi din familie eram consideraţi ostateci. Dacă Armata Roşie mai întârzia câteva zile am fi fost duşi în lagărul de exterminare! Cum puteam să fiu eu antisovietic?
Repede am aflat de ce sunt eu “antisovietic”. Cu o săptămână în urmă, în particular atrăsesem atenţia colegial unei studente sovietice din grupa noastră pentru că venise nepregătită la seminarul de marxism. Nu era atentă şi când a fost întrebată ceva de profesor a vorbit baliverne. La critica mea ea a râs şi mi-a răspuns că tocmai citea romanul “Trei muschetari” al lui Dumas. Discuţia noastră a fost auzită însă şi de o colegă româncă. Ea a tras cu urechea de departe, nu ştiu cum. Românca nu s-a amestecat în vorbă, dar repede a informat conducerea “pământenilor”.
Conducătorul comisiei de anchetă m-a luat la rost: cum am îndrăznit să critic eu o sovietică? Eu vin dintr-o orânduire socială inferioară, aşa că n-am nici capacitatea şi nici căderea să observ aici greşeli şi să critic o sovietică dintr-o societate superioară. Iată, stimate domnule ziarist, demagogia care a dăunat mult României în perioada respectivă și dăunează și acum. Nu sovieticii ne-au impus nouă tot felul de aberaţii ci românii noştri slugarnici. Tot astfel de români, de exemplu, au declarat “exploatator” pe un biet bătrân din Cluj pentru că umbla cu nepotul lui din casă în casă şi tăiau lemne de foc la oameni cu cherestreul. Şi tot aceşti români sunt cei care puneau oamenii prin 1950 să se aboneze la ziarul PRAVDA, deşi concetăţenii noştri săracii nu ştiau limba rusă. Ce să facem? Ai noştri au fost mereu mai catolici decât papa de la Roma!
Reporter : – Domnule profesor, aici în România noi ştim de la mass-media româneşti şi de la “istoricii” noştri că oricine se ducea în URSS devenea …agent sovietic. Aşa este?
Karoly Nagy : – În legătură cu acest lucru trebuie să vă dezamăgesc. Nici în timpul studiilor mele la Moscova şi nici mai târziu n-am fost recrutat de nici un servicu secret şi nu am observat nici o tatonare în acest sens. Zvonul calomnios că bursierii străini din URSS deveneau automat agenţi KGB a fost lansat în 1964 cînd România a întors spatele Rusiei. Prin acest zvon se urmărea discreditarea noastră, iar prin discreditarea noastră se urmărea discreditarea statului sovietic. Acesta era de fapt scopul final.
Reporter: – Dar de unde ştiu eu că este aşa? La urmei urmei, dacă aţi fi spion sovietic aţi recunoaşte acest lucru?
Karoly Nagy: – Aşa este. Dar omiteţi un adevăr elementar: nimeni nu a adus niciodată dovezi în sprijinul ipotezei că eu sau vreunul din colegii mei am fost spioni. Nimeni nu ne-a demascat ca agenţi sovietici, deşi regimul comunist de atunci era maestru în “demascări”. Eu însumi am fost victima unei astfel de înscenări murdare care însă a eşuat.
Şi de ce să ne fi recrutat ruşii? Este o prostie! Ce să facă KGB-ul cu noi? Nu uitaţi că spionajul devenise deja o meserie extrem de grea şi de pretenţioasă. Trebuia să ai niște calități, niște înclinații! Nu te culcai seara student şi te trezeai dimineaţa ofiţer kaghebist!
Reporter: – Aţi mai păstrat legăturile cu foştii colegi?
Karoly Nagy: – După absolvire am pierdut legătura cu foştii mei colegi. Abia în 1969 am reuşit, cu mare greutate să plec la Moscova pentru documentare ştiinţifică şi atunci am restabilit acele legături, între altele şi cu acel ofiţer sovietic care a participat la eliberarea Clujului şi care pe vremuri a fost cazat în casa noastră. El începuse războiul în 1940 în Finlanda şi-l terminase în august 1945 în Manciuria. Supravieţuirea lui era un miracol. Şi tot miracol fusese faptul că la institut fusesem coleg cu un văr de-al lui. Pe el l-am vizitat de câteva ori în Caucaz şi corespondăm şi acum.
Reporter : – Regretaţi ceva anume din timpul studiilor?
Karoly Nagy : – Da. După ce am absolvit Institutul Pedagogic cu diplomă de merit m-a chemat la el directorul institutului de psihologie, renumitul savant Boris Teplov. El citise lucrarea mea “Rolul muncii în constituirea psihicului uman”, o apreciase în mod deosebit şi mi-a propus să fac o cerere scrisă către ambasada României ca să fiu lăsat să urmez doctoratul, anunţându-mă că mă acceptă printre doctoranzii lui. Eu din nou m-am vădit naiv şi i-am spus că nu-mi pot permite să mai rămân alţi patru ani la studii fiindcă ţara mea, România, are nevoie de noi, suntem aşteptaţi pentru muncă. Boris Mihailovici mi-a zis: “Dumneata ştii mai bine, dar vezi să nu regreţi mai târziu…” Și să știți că am regretat…
(a consemnat Ioan POPA)
