Istoria României nu putea fi ocolită de maşinaţiuni de culise şi de intrigi cu substrat politic, religios sau economic. Conspiraţiile, mişcările şi tratatele politice discutabile au fost parte integranta a istoriei noastre naţionale, la fel ca în oricare alt colţ de lume. Chiar dacă în vechime erau numite hiclenii, comploturi, tăinuiri, sfătuiri sau uneltiri, aceste modalităţi ascunse de influenţare a mersului firesc al istoriei nu se deosebeau în esenţă de conspiraţiile moderne care fac să curgă râuri de cerneală.
Enigmele Tezaurului de la Pietroasa
Tezaurul de la Pietroasa constă probabil în cea mai mare şi mai valoroasă comoară descoperită în ultimele secole pe teritoriul României. Faimoasa „Cloşcă cu puii de aur” este, de fapt, cel mai preţios artefact din cadrul acestei comori. În primăvara anului 1837, constructorii palatului Episcopal din Buzău solicita ţăranilor din comuna Pietroasa să extragă o cantitate sporită de calcar necesar ridicării edificiului. Într-o dimineaţă de sfârşit de aprilie, Ion Lemnaru şi socrul său, Stan Avram descoperă faimoasa comoară compusă la rându-i din vase de ornament, bijuterii, podoabe şi obiecte de cult ceremonial de origine gotică. Cei doi săteni erau conştienţi că descoperiseră o comoară, dar habar nu aveau de valoarea sa, după cum a dovedit Ion Lemnaru care a vândut un lanţ şi o fibulă de aur unui nepot de arendaş pentru doar 30 de parale şi-o sticlă de ţuică. Comoara a rămas ascunsă în gospodăria celor doi până pe data de 11 ianuarie 1838 când, în urma unui cutremur, Ion Lemnaru a fost somat de autorităţi să-şi dărâme casa puternic avariată. Din acest moment, începe o adevărată epopee cu rezonanţe europene pentru străvechea comoară de la Pietroasele. Cei doi ţărani sunt păcăliţi de către Anastase Tarba, un antreprenor veros care le cumpără întreaga comoară. Sătenii se laudă în gura mare de isprava făcută, autorităţile şi agia află şi intervin pe fir. Ancheta a fost supravegheată de nimeni alţii decât Mihalache Ghica şi Petrache Poenaru. Comoara este recuperată în mare parte, pentru ca în anul 1875 să fie furată din incinta Universităţii Bucureşti. Tezaurul e din nou recuperat, pentru ca în timpul incendiului din anul 1884 să fie aproape de distrugere. Totul a culminat odată cu călătoria şi expunerea tezaurului la Paris, la Luvru, cu ocazia celei de-a doua Expoziţii Universale din anul 1900. Gurile rele afirmă că tezaurul expus la Muzeul de Istorie al României nu este decât o copie care s-ar fi putut efectua în cadrul călătoriei sale în afara graniţelor tarii. Argumentul lor este acela că în cadrul expoziţiei de la Roma din anul 1911, nu ar fi fost expus originalul, ci o copie galvano-plastică, realizată de restauratorul Paul Telge.
Conspiraţia din spatele abdicării lui A.I. Cuza
Abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza reprezintă un subiect insuficient cunoscut majorităţii românilor, un subiect tratat incomplet în manualele şcolare şi ignorat pe nedrept de istorici. Epoca domniei lui Cuza este caracterizată prin trecerea bruscă de la orânduirea preponderent feudală a societăţii româneşti către o altă structură social-istorică, caracterizată prin modernism şi dezvoltarea industriei. Asistat de consilierul său, Mihail Kogălniceanu, Cuza a iniţiat o serie de reforme care au dat un nou început societăţii româneşti din acele timpuri. Prima sa măsură din anul 1863 a vizat confiscarea moşiilor deţinute de mânăstiri. Pentru a săvârşi această hotărâre controversată, domnitorul Cuza a avut nevoie de tot sprijinul pe care putea să-l ofere Parlamentul. Un an mai târziu, Alexandru Ioan Cuza purcede la dezrobirea ţăranilor de sub influenţa hotărâtoare a boierimii, precum şi la împroprietărirea marilor mase de ţărani agricultori. Principalele sale reforme au avut un mare impact în străinătate şi au dus la intensificarea activităţilor diplomatice ale României. A adoptat primul Cod Civil şi Cod Penal din Ţările Române, inspirate după Codul Napoleonian. A fondat Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi şi a modernizat Armata Română. Datorită acestor măsuri neagreate de cler, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, din cauza conspiraţiilor şi intrigilor arhimandritului Nylos din Constantinopol, acţiunile acestuia fiind dejucate de către agenţii români. S-a stabilit, astfel, un grup de complotişti compus din reprezentanţii clerului grec şi Henry Bulwer, ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol. Acestora li s-au alăturat imediat moşierii liberali, care considerau că domnitorul Cuza nu le mai reprezenta interesele. Totul a culminat cu o lovitură de stat, în care domnitorul a fost forţat, sub ameninţarea armei, să abdice de către aşa-numita Monstruoasă Coaliţie, o asociere politică de moment dintre conservatori şi liberali. La ora 4 dimineaţa, pe data de 22 februarie 1866, un grup de conspiraţionişti înarmaţi l-a forţat pe Cuza să abdice după care l-a condus până la graniţă. Domnul Unirii a murit în exil…
Nicolae Titulescu – Victima conspiraţiilor naziste?
Considerat cel mai bun diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu este creditat de o parte a istoricilor drept victima unei adevărate conspiraţii politice, ai cărei autori ar fi fost cercurile care guvernau Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Pentru a-şi atinge scopurile, diplomaţia fascistă nu s-a dat în lături de la folosirea pe scară largă a asasinatelor politice. În aceasta direcţie, cancelaria de la Berlin întocmise deja o adevărată Listă Neagră pe care figurau nume importante ale politicii europene interbelice: Engelbert Dolfuss, Alexandru I. Karagheroghevici – regele Iugoslaviei, Eduard Benes, Albert I – regele Belgiei, Louis Barhou, Armand Călinescu, I. G. Duca, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu. Acesta din urmă a fost în mai multe rânduri Ministru de Externe al României şi delegat permanent al statului român la Liga Naţiunilor de la Geneva. Întreaga sa activitate s-a bazat pe problemele majore ale politicii externe a României. Învinuit de apartenenţa la Francmasonerie, dar şi la ideile de stânga, Titulescu a rămas toată viaţa un patriot convins. O primă încercare de asasinat a avut loc în anul 1934, în apropiere de Zagreb, în momentul în care o bombă a explodat pe calea ferată la câteva secunde după ce trecuse un tren în care se afla Titulescu, alături de alţi diplomaţi. O altă încercare nereuşită a avut loc în anul 1936 la Paris. Serviciile şi agenţiile secrete naziste nu se lasă, astfel încât Titulescu ajunge să fie demis, urmărit, suspectat şi anihilat politic din ordinul expres al regelui Carol al II-lea. Exilat în Elveţia, apoi în Franţa de către rege, Nicolae Titulescu a continuat propagarea ideilor sale printr-o serie de articole şi conferinţe cu tematică social-pacifistă. Pe data de 17 martie 1941, Titulescu moare brusc, analiza sângelui său demonstrând că a fost vorba de un asasinat prin otrăvire. În octombrie 1944, ziarul Fapta publică un articol în care denunţă otrăvirea lui Titulescu de către Franco Trandafino, un presupus agent Gestapo.
Manuc Bei – primul spion din Valahia?
Cel mai cunoscut han al Bucureştilor a fost reşedinţa unui personaj pe cât de puţin cunoscut, pe atât de misterios. Este vorba de Manuc Bei, un negustor şi hangiu armean, născut în oraşul Rusciuk, pe malul bulgăresc al Dunării. În urma activităţilor sale cu caracter comercial, ajunge bogat în scurt timp. Iniţial negustor de grâne, Manuc a fost considerat de către contemporanii săi drept cel mai bogat şi influent om din Balcanii acelei perioade. Urcă repede treptele puterii, astfel încât ajunge uşor în slujba vizirului Mustafa Alemdar, paşă peste Bairaktar. Iniţial, Manuc intenţiona să ocupe tronul Valahiei, dar planurile sale sunt zădărnicite de căderea protectorului său. Deschide un han celebru în Bucureşti, care-i poartă şi azi numele. Devine creditorul principal al domnitorului fanariot Constantin Ipsilanti, pe care-l sponsorizează cu suma de 160.000 de taleri. În timpul războiului Ruso-Turc din anii 1806-1812, Manuc este mediatorul dintre Armata Imperială Rusă şi o garnizoană rebelă din Giurgiu. În acelaşi timp, Manuc Bei se lansează într-un adevărat rol de agent dublu, acceptând misiunea Înaltei Porţi, în care trebuia să trateze cu ruşii încheierea păcii în termeni propice pentru puterea otomană. Pacea dintre ruşi şi turci, semnată la Bucureşti în luna mai 1812, prevedea însă cedarea unor teritorii ruşilor, fapt ce a provocat furie la Istanbul. Manuc Bei este învinovăţit făţiş de către turci, fiind nevoit să fugă în Basarabia pentru a-şi salva viaţa. În anul 1817, Manuc moare într-un accident de călărie şi este îngropat la Biserica Armenească din Chişinău.
Conspiraţia din spatele asasinării lui Barbu Catargiu
Barbu Catargiu a fost fără îndoială una dintre cele mai ilustre figuri ale politicii româneşti din secolul al XIX-lea. Jurnalist şi politician român de succes, Catargiu a ocupat funcţia de prim-ministru al României până pe data de 20 iunie 1862, când a fost asasinat. Acest politician conservator a fost, de fapt, primul prim-ministru al statului român, patriot desăvârşit, demn urmaş al unei vechi familii boiereşti, al cărui motto după care se călăuzea era „Totul pentru Ţară, nimic pentru noi”. A fost un exigent bărbat de stat, care a servit drept model pentru tinerii săi adversari liberali din acea perioadă, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu. Datorită calităţilor sale, a fost numit iniţial Ministru al Finanţelor de către Alexandru Ioan Cuza. A făptuit o serie de reforme revoluţionare, astfel încât istoricii îl consideră şi azi drept cel mai european om politic al epocii sale. A interzis totuşi adunările publice, inclusiv adunarea de comemorare a Revoluţiei de la 1848, fapt care i-a adus animozităţi. Personalitatea sa cu convingeri puternice i-a făcut pe adversarii săi din ambele tabere politice să se unească în Monstruoasa Coaliţie care apoi l-a mazilit pe Cuza. Radicalii liberali şi ultraconservatori au decis, se pare, asasinarea premierului Barbu Catargiu. Ultimul său cuvânt politic a fost: „Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”. Pe 20 iunie 1862, pe când părăsea clădirea Parlamentului din Bucureşti şi se afla în trăsură alături de Prefectul Capitalei – Principele Nicolae Bibescu, Barbu Catargiu a fost asasinat prin împuşcare. Deşi nu a putut fi dovedit vinovat niciodată, asasinul său prezumtiv se pare că a fost Gheorghe Bogati. Moartea lui Barbu Catargiu a fost cu adevărat o crimă politică perfectă.
Republica de la Ploieşti – Conspiraţie acasă la Nenea Iancu…
În esenţă, fenomenul istoric cunoscut sub numele de „Republica de la Ploieşti” a fost o simplă revoltă de o zi, mai precis în data de 8 august 1870, îndreptată împotriva regimului monarhist care conducea România . Totul a început cu banala rebeliune pe plan local, orchestrată de radicalii filialei Partidului Liberal din Ploieşti. Aceştia se opuneau noului conducător al ţării, Prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, dorind să instaureze o republică în locul regimului monarhist stabilit de Constituţia din 1866. Liderul conspiraţioniştilor liberali din Ploieşti era căpitanul Alexandru Candiano-Popescu care, în prealabil, fusese arestat în 1867 pentru că publicase în ziarul personal, Perseverenţa, o serie de articole virulente în care îl ataca pe Prinţul Carol I. În noaptea de 8 august 1870, Candiano-Popescu a organizat două întâlniri secrete la Ploieşti, anunţând că are informaţii de la Bucureşti, conform cărora monarhia va fi abolită în noaptea următoare, marile oraşe se pregăteau de revoltă contra monarhiştilor şi, în ultimă instanţă, Republica România trebuia proclamată. Candiano-Popescu i-a asigurat pe conspiraţionişti de sprijinul Marilor Puteri. În entuziasmul clipei, Candiano-Popescu a anunţat public că va deveni noul prefect de Prahova, iar Stan Popescu va ajunge noul şef al Poliţiei din Ploieşti. În noaptea următoare, şeful Poliţiei din Prahova a fost arestat de conspiraţionişti, iar staţia de telegraf a fost ocupată de Candiano şi Guţă Antonescu. Candiano-Popescu, rămas fără alt obiectiv de ocupat, s-a instalat în Unitatea de Pompieri. Conspiraţioniştii au trimis o telegramă la Bucureşti, anunţând că proaspătul prefect Candiano e susţinut de administraţia civilă şi militară a oraşului. Partea hazlie de-abia acum urmează. În seara de 9 august 1870, o unitate de soldaţi de la Bucureşti a sosit în gara Ploieşti şi a arestat întreaga administraţie autoinstalată. Majoritatea „conspiraţioniştilor” au declarat ulterior autorităţilor de stat că ei nu făcuseră o revoltă, ci participaseră la o petrecere prelungită…
Max Goldstein şi atentatul din Dealul Spirii
Multă cerneală a curs de-a lungul timpului în jurul atentatului de la Dealul Spirii. La urma urmei, este vorba de primul atentat cu bombă din istoria României. „Maşina infernală”, cum a fost poreclită bomba de către presa vremii, a fost detonată la data de 8 decembrie 1920 chiar în sala Senatului României de către anarhistul Max Goldstein. Printre victimele vizate s-au aflat Ministrul Justiţiei din acea perioadă – Dimitrie Greceanu care, alături de alţi doi senatori, a murit în urma exploziei. Complotiştii au fost comisarii bolşevici trimişi de regimul sovietic de la Moscova cu misiunea de a crea un Partid Comunist în Regatul României şi a lansa apoi o stare de revoltă şi anarhie populară în urma căreia noul Partid Comunist să acapareze puterea, România urmând să devină un nou stat-satelit al Uniunii Sovietice. Înainte cu o lună de explozia de la Senat, anarhist-socialistul Max Goldstein a mai atentat la viaţa Ministrului de Interne Constantin Argetoianu, un duşman neîmpăcat al ideologiei comuniste şi al adepţilor acesteia. Max Goldstein, ajutat de alţi doi bolşevici, Saul Osias şi Leon Liechtblau, a fabricat bomba artizanală şi a reuşit să o introducă în secret chiar în sala Senatului României. Unul din complicii care i-au ajutat în acest sens a fost Alexandru Constantinescu, lider de extremă stângă al proaspătului înfiinţat Partid Socialist din Regatul Român. Imediat după comiterea faptei, Max Goldstein a fugit în Bulgaria. A fost prins totuşi în anul 1921 lângă vama din Rusciuk, pe când încerca să reintre în România. Anarhistul Goldstein a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind de pneumonie în anul 1924, pe când îşi ispăşea sentinţa la închisoarea din Doftana.
Conspiraţia din spatele Revoluţiei din Decembrie 1989
Revoluţia din anul 1989 a fost, fără îndoială, cel mai important eveniment din istoria recenta a României. În prezent, tot mai mulţi istorici şi cercetători avansează ideea că în spatele evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, care au culminat cu arestarea şi execuţia cuplului Ceauşescu, a stat de fapt o mare conspiraţie. Aceasta a avut epicentrul la nivel mondial şi s-a desfăşurat încă din timpul consfătuirilor de la Yalta şi Malta, de la mijlocul anilor ’80. În cadrul acestor întâlniri discrete între liderii mondiali din acea perioadă s-a hotărât abolirea comunismului în ţările Europei de Est şi fosta Uniune Sovietică. Directivele stabilite au fost urmate fidel de către conjuraţii din România socialistă, care au profitat pe plan naţional de hotărârile puterilor mondiale. Grupul conspiraţioniştilor români era alcătuit din membri de partid din eşaloanele 1 şi 2, precum şi de o parte a conducerii Securităţii. Pentru a se face transferul de putere între cele două regimuri, servicii secrete străine au organizat o diversiune de proporţii în decembrie ’89. Peste aceasta, s-a suprapus revolta populară a marilor mase de oameni nemulţumiţi de înrăutăţirea condiţiilor de trai. Arestarea şi execuţia în mare grabă a cuplului Ceauşescu nu a făcut decât să alimenteze discuţiile din jurul mai multor conspiraţii care au vizat atât momentul din 22 decembrie 1989, cât şi viitorul României postdecembriste.
Horea – Mason sau iniţiat zalmoxian?
La data de 15 mai 1767, opt tineri saşi din Transilvania reveniţi de la studii din Germania, au fondat la Sibiu Loja Sfântului Andrei, prima lojă masonică atestată pe teritoriul Ardealului. Masonii îşi alegeau noii membri fără să ţină cont de originea etnică sau de religia acestora. Astfel, întâlnim la acea dată, în Transilvania, 147 masoni catolici, 73 evanghelişti, 8 ortodocşi şi 2 unitarieni. Istoricul Iona Chinchiş susţine cu dovezi că Horea, eroul moţilor din Apuseni şi conducătorul răscoalei din 1784-1785, a fost membru al unei loji masonice. La baza acestei afirmaţii stupefiante stau legăturile dintre Horea şi Ignatius Born, francmason celebru al acelei epoci, de profesie prospector minier. Ignatius Born a fost unul dintre apropiaţii împăratului Iosif al II-lea. La domiciliul lui Born activa un cerc al artiştilor adepţi ai masoneriei, printre care se număra şi gravorul Jakob Adam, nimeni altul decât autorul celor mai cunoscute portrete ale lui Horea, Cloşca şi Crişan. Ignatios Born ar fi fost personajul care l-a introdus pe Horea împăratului Iosif al II-lea. Conform unui curent recent de opinie, tot mai mulţi masoni români susţin apartenenţa lui Horea la aceeaşi lojă masonică cu împăratul Iosif al II-lea. În sprijinul acestei afirmaţii, sunt aduse cererile aduse de Horea, cereri care, în opinia masonilor, semănau parţial cu idealurile care au stat la baza Revoluţiei de la 1848, revoluţie iniţiată şi dezvoltată în proporţie de 100% de către Masoneria românească. Un alt argument vine din partea faptului că Horea ştia să scrie şi să citească, ceva foarte rar printre românii din Ardeal, care erau ţinuţi într-o adevărată stare de sclavie. Un mister nedezlegat nici astăzi este cel care învăluie momentul prinderii lui Horea, care se ascundea în pădurea Soracetului din Munţii Gilăului, undeva lângă Albac. În momentul arestării sale, Horea a scos din sân câteva manuscrise pe care le-a aruncat în foc. Hârtiile au ars complet înainte ca cei care l-au arestat să le salveze. Acest fapt adânceşte misterul care înconjoară personalitatea ţăranului moţ Necula Ursu. O ipoteză şi mai tulburătoare cu privire la natura adevărată a lui Horea vine de la o serie de istorici, care afirmă că Horea ar fi fost un ultim iniţiat în cultul dacilor. Ipoteza nu pare deloc fantezistă, dacă ţinem cont de faptul că moţii din Apuseni sunt urmaşi direcţi ai dacilor. Mai mult, în ultimatumul său adresat nemeşilor unguri şi Curţii vieneze, Horea face un apel la libertate total lipsit de frică, în spiritul iluştrilor săi înaintaşi. În plus, după arestare, Horea manifestă o nobleţe neobişnuită, afirmând că-i cunoaşte pe cei 6 ţărani care l-au trădat, dar „că-i iartă din toată inima”.
Alianţa secretă a lui Ştefan cel Mare cu persanii
Vestea despre uluitoarele victorii ale lui voievodului Ştefan cel Mare asupra celei mai puternice forţe armate a vremurilor au înconjurat lumea. Dacă liderii care domneau în Europa creştină s-au mărginit doar la încurajări şi laude scrise, în celălalt capăt al lumii, o altă putere militară admira lupta şi succesele voievodatului Moldovei, sperând la un eventual atac combinat contra turcilor otomani. În aceeaşi perioadă, Persia, Afganistanul şi Kurdistanul erau sub stăpânirea unei confederaţii de triburi ale turcilor oguzi, duşmani tradiţionali ai Imperiului Otoman. Confederaţia Aq Koyunlu sau a Oilor Albe turkmene a reuşit, în urma unor mari eforturi militare, să stopeze expansiunea spre Est a otomanilor. În căutarea unor aliaţi, oguzii din Persia au apelat chiar şi la statul veneţian, căruia hanul Uzun Hassan i-a cerut ajutorul în anul 1464. Veneţienii au promis, dar nu au ajutat cu nimic armatele de călăreţi ai oguzilor. În acelaşi timp, Ştefan cel Mare scria epistole tuturor duşmanilor Imperiului Otoman. A existat astfel o corespondenţă între Ştefan cel Mare şi stăpânitorii Persiei, în care oguzii laudă şi sprijină eforturile domnitorului moldovean. Dar lucrurile au mers chiar mai departe decât nişte simple epitete de gratulare reciprocă din epistole cu caracter diplomatic. La finele lui 1490, turkmenii se angajează să atace Imperiul Otoman, în cadrul unei campanii în Anatolia, urmând ca voievodul Moldovei să înceapă la rându-i o campanie la Dunăre. Duşmanul otoman urma să fie prins în cleşte. Forţa militară a clanurilor Oilor Albe era cu adevărat impresionantă. Cronici chinezeşti şi ruseşti relatează că aprigii luptători din stepe întunecau orizontul cu mulţimea lor. Planul prin care românii ar fi putut schimba faţa lumii pentru prima dată în istorie s-a năruit odată cu moartea accidentală a hanului oguz. Hoarda Oilor Albe s-a risipit, împreună cu dinastia pe care au fondat-o în Persia. Restul e istorie…
http://frumoasaverde.blogspot.ro/
