În cei 24 ani scurşi de la evenimentele din 1989, România s-a îndreptat spre „luminile Occidentului” cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. În febra acestui entuziasm, au fost rupte toate legăturile cu Estul, uitându-se faptul că distrugerea acestora (vezi cazul CAER) pot duce la pierderi importante pe plan economic. Rezultatul? Dintr-o ţara independentă, România a ajuns o colonie de mâna a doua. Industria şi agricultura au fost puse la pământ. Flota comercială a fost înstrăinată, transporturile feroviare sunt aproape în colaps. Sistemul de sănătate, lipsit de finanţarea din partea statului, corupt până în măduva oaselor, funcţionează pe „legea şpăgii” iar principiul „ai dreptul la sănătate numai daca îţi permiţi să plăteşti” a devenit lege în domeniu. Aparatul de stat a devenit loc de refugiu pentru toţi paraziţii care acumulează averi nesimţite din contribuţiile la buget, atâtea câte au mai rămas, plus delapidarea banilor proveniţi din împrumuturi externe. Iar majoritatea populaţiei este adusă la un nivel de sărăcie greu de imaginat, lipsită de perspectiva unor locuri de muncă decente, forţată să trăiască din pomeni sociale şi să migreze în masă către faimosul Occident, pentru a presta acolo cele mai mizerabile munci, pe salarii de mizerie.
Această descriere succintă doreşte să prezinte tabloul unei ţări ce a ajuns la sapă de lemn, aceasta fiind plata iluziilor deşarte ce au mânat-o să meargă cu un entuziasm imbecil spre soare-apune. Iar acum, când iluziile s-au transformat în deznădejde, această ţară şi acest popor constată că au intrat în strânsoarea unor chingi care nu mai permit nici exercitarea unor drepturi elementare. Aşa cum s-a văzut astă-vară, tot soiul de „comisii europene”, „comisii de la Veneţia” şi alte „comitete şi comiţii” ale jupânilor de la Bruxelles nu-ţi dau voie ca popor să-ţi faci legile proprii, nu-ţi dau voie să demiţi pe cei care te aduc la sapă de lemn, nu-ţi dau voie să-ţi reorganizezi economia ca să creezi locuri de muncă pentru cetăţenii tăi. Mai mult, nu-ţi dau voie să-ţi configurezi politica externă către alte zări decât cea apuseană, chiar dacă acest lucru este pentru binele ţării tale. A se vedea cazul relaţiilor cu Federaţia Rusă: în timp ce Germania, Franţa, Marea Britanie şi ceilalţi „granzi” ai Europei dezvoltă relaţii economice cu această mare putere, României îi este interzis acest lucru, prin intermediul cozilor de topor ce constituie clasa politică şi domină mass-media din ţară. Aceştia veghează cu străşnicie să nu existe „abateri de la morala pro-europeană şi pro-atlantică”, împroşcând cu noroiul propagandistic pe oricine ar cuteza să aibă alta opinie.
Ei bine, a sosit vremea să spunem NU! acestor indivizi care ne conduc spre dezastru, precum şi comisarilor de tot felul de la Bruxelles, care doresc „integrarea” noastră în tabloul sumbru descris anterior. Să profităm de faptul că România încă nu face parte dintr-un stat federativ, precum şi de la faptul că Uniunea Europeană, încă aflată în chinurile facerii, nu are organe de coerciţie (armată comună, poliţie comună etc.) şi să refacem ceea ce s-a distrus prin acţiunea guvernelor iresponsabile din 1990 până în prezent. În primul rând, trebuie reconfigurată politica externă a României, prioritatea maximă fiind relansarea relaţiilor cu Federaţia Rusă.
De ce în primul rând cu Federaţia Rusă? În primul rând, datorită interesului economic. Rusia este cel mai mare furnizor de resurse energetice din lume şi reprezintă o piaţă imensă care, datorită CSI şi Uniunii Vamale, începe de la frontierele de est şi de nord ale României şi se termină pe ţărmul Pacificului, iar datorită faptului că Rusia face parte din grupul BRICS, această piaţă se întinde peste China şi India şi are legătură cu sudul Africii şi, prin intermediul Braziliei, cu ţările Americii de Sud. În plus, România a mai fost prezentă pe această piaţa în perioada CAER-ului şi există în continuare interes pentru mărfurile româneşti în zonă. Din 1990 până acum, toţi ambasadorii ruşi acreditaţi în România au avut apariţii publice la Televiziunea Română şi au făcut apel la autorităţile româneşti să ia măsuri de relansare a schimburilor economice ruso-române. Ca să nu mai vorbim de intenţia Gazprom de a stabili traseul iniţial al South Stream pe teritoriul românesc, specificând clar avantajele: 1) traseul mai scurt şi prin zona de şes; 2)tradiţia României în domeniul exploatării de petrol şi gaze, precum şi existenţa personalului calificat; 3) existenţa în România a unei industrii de utilaj chimic şi petrochimic ce pot furniza accesoriile necesare acestui gazoduct. Refuzul de implicare al autorităţilor române echivalează cu un act de sinucidere economică!
În al doilea rând, cultivarea bunelor relaţii cu Rusia are o veche tradiţie în politica domnitorilor moldoveni. În „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir menţionează primele încercări, începând din vremea lui Ştefan cel Mare: „Ştefan cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului”, continuând cu Vasile Lupu: „Vasile Vodă o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timus Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată ştiut iaste”. Se ştie că de-a lungul timpului, înrudirea între dinastii prin căsătorie a fost un element de bază în stabilirea relaţiilor diplomatice.
Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Lutk din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia împotriva Imperiului Otoman. Însă în urma înfrângerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei” precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lângă activitatea sa de consilier, se dedică la Sankt Petersburg scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”. În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa în anul 1723, fiul său Antioh Cantemir continuă activitatea sa în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.
Şi regele Carol I, la apusul îndelungatei sale domnii, marcată de progres pentru regatul României dar şi de animozităţi cu Rusia în urma războiului din 1877, a hotărât să curme această stare de lucruri şi să aducă relaţiile dintre cele două ţări pe un făgaş normal. Aşa se face că în iunie 1914, ţarul Nicolae al Rusiei, însoţit de familia imperială, a făcut o vizită în România. Însă declanşarea primului război mondial a făcut imposibilă această iniţiativă.
În deceniul 4 al secolului XX, marele diplomat român Nicolae Titulescu a luat iniţiativa relansării relaţiilor cu Rusia, devenită Uniunea Sovietică. Folosindu-se de faptul că era ministrul de externe al României şi preşedintele Ligii Naţiunilor, a început preparativele necesare cu Litvinov, ministrul sovietic de externe. Însă, datorită înlăturării sale din guvern de către regele Carol II, această iniţiativă a rămas literă moartă.
Finalul celui de-al doilea război mondial a adus România, ca de altfel toate ţările din estul Europei, în sfera de influenţă a URSS. „Republicile populare”, coordonate de Moscova prin CAER şi Tratatul de la Varşovia, au trecut la sistemul socialist şi la dezvoltarea relaţiilor cu URSS, chiar dacă acest lucru nu le-a convenit. Pentru România, această stare de fapt a însemnat un progres, chiar dacă mulţi contestă vehement acest lucru. Cu riscul de a fi înjurat de toţi corifeii „luminatului capitalism”, voi spune că toată perioada socialistă a însemnat o perioadă de progres pentru România. Industria preluată de la capitalişti prin naţionalizare a fost dezvoltată şi modernizată. Prin cooperativizare şi apariţia unităţilor de stat, agricultura a fost mecanizată şi modernizată, cunoscând un nivel de dezvoltare continuu. S-a dezvoltat sistemul de învăţământ, sistemul sanitar, acestea devenind gratuite. S-a pornit o campanie de alfabetizare la sate, s-a demarat un amplu program de electrificare. Calitatea vieţii s-a îmbunătăţit continuu; fiecare cetăţean al ţării avea posibilitatea sa se instruiască, să muncească, să-şi facă un viitor. Iar CAER era piaţa datorită căreia economiile ţărilor foste socialiste puteau funcţiona şi asigura un nivel de dezvoltare decent.
Şi nu în ultimul rând, România trebuie să respecte o cerinţă care i s-a impus la intrarea în NATO: să fie o punte de legătură între NATO şi Rusia. Cerinţa formulată oficial şi public de preşedintele american G.W Bush la Bucureşti.
Să mai menţionăm un aspect: „dictatura” Kremlinului permitea, după moartea lui Stalin, ţărilor subordonate să-şi facă propria politică de dezvoltare. De exemplu, Polonia nu şi-a colectivizat agricultura. România a respins cu vehemenţă „planul Valev”, care prevedea crearea unei zone agricole comune între România şi Bulgaria. Ca să nu mai vorbesc de acţiunile „rebelului” Ceauşescu: stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG şi Israel, stabilirea unor relaţii privilegiate cu SUA, neparticiparea armatei române la multe din acţiunile Tratatului de la Varşovia, relaţii proprii cu organismele financiare mondiale. Se poate compara aceasta cu adevărata dictatură de la Bruxelles şi de la Washington din zilele noastre, care ne „iubeşte” până la sufocare? Iar măsurile de coerciţie nu se fac cu tancul (vezi Ungaria-1956 şi Cehoslovacia-1968), ci mult mai subtil şi mai parşiv, prin tăieri de fonduri, prin măsuri bancare (ca în Cipru, unde printr-un click, se poate bloca accesul oamenilor la banii agonisiţi într-o viaţă).
Iată tot atâtea motive care impun necesitatea normalizării şi strângerii relaţiilor României cu Federaţia Rusă: acest lucru nu impune, ba mai mult, necesită menţinerea României în organismele actuale. Încă un motiv, foarte serios: nu este bine să-i facem pe ruşi duşmani!”
