Vă prezentăm a analiză a cititorului nostru, domnul Vasile Andreescu, despre felul în care ar fi văzut Bucureştiul actual de turiştii străini.
„Să presupunem că turistul ajunge cu avionul direct în Bucureşti, capitala României, ţară a Uniunii Europene… După ce aşteaptă îndelung bagajul în aeroport ajunge în fine la zona de taxiuri, unde are de trecut primul test serios de deducţie în situaţii asemănătoare cu cele de urgenţă. Ajuns într-un taxi e o victimă sigură a şoferului, ale cărui mijloace de “umflat” nota sunt imbatabile pentru un biet turist neşcolit într-ale vieţii “normale” din România…
După ora de aterizare, drumul de 16 km până în centrul oraşului, unde se îngrămădesc toate lucrurile prezentate stereotipic prin învechite texte plicticoase de reclamă ca simboluri ale oraşului, poate dura între 20 de minute sau câteva ore… Ajuns la hotel e întâmpinat de la recepţie de nişte angajaţi plictisiţi şi de unii porteri care îl cântăresc profesionist din ochi pe noul-venit, dacă are „cărămida” groasă sau e „chitră”, adică dacă are bani de dat ca bacşiş sau e zgârcit şi nu va da nimic pentru marele lor efort de a i se pune valiza într-un cărucior, a o căra cu liftul până la camera care i-a fost repartizată. Dacă e seară, să spunem că îşi începe periplul în ziua următoare…
Încă de dimineaţă, turistul e trezit de o mulţime de claxoane, un cor prelung asemănător unei manifestaţii populare de amploare din maşini, blocate într-un trafic deja infernal. Deschizând geamul, turistul trage în piept un aer îmbâcsit de gaze de eşapament şi vede un blocaj fără rezolvare format din maşini ce sunt în stare să treacă una printr-alta, şoferii părând să simtă o plăcere sadică să-i blocheze pe ceilalţi decât să coopereze pentru a ajunge fiecare la muncă. Turistul iese pe stradă la plimbare.
Primul contact cu localnicii îl reprezintă un grup de cerşetori, femei şi copii, îmbrăcaţi în haine murdare, cu voci plângăcioase, cu mâinile întinse, care îi cer ceva într-o limbă indescifrabilă, cel puţin din pronunţia lor… Mai departe, turistul vede nişte tineri căzuţi pe trotuar, pe jumătate inconştienţi, cu nişte siringi de plastic utilizate, aflaţi în plină transă a drogurilor. Uimirea nu-i durează mult căci lătratul puternic de lângă el îl face să tresară: o haită de câini vagabonzi îl înconjoară, ameninţându-l cu gesturi convingătoare să părăsească partea de trotuar care le aparţine deja de ani buni… Cu greu turistul scapă de câini, plecând în grabă, când remarcă faptul ciudat că, în ciuda faptului că drumul e uscat, pantofii îi alunecă pe caldarâm: uitându-se mai atent constată că a călcat deja într-un mare reziduu al altor câini vagabonzi dintre haitele ce cutreieră oraşul peste tot… Uitându-se în jur, turistul constată că, de fapt, majoritatea trotuarului e plină de astfel de urme ale marcării teritoriului de către patrupedele „prietene ale omului”. Turistul simte deja mirosul pătrunzător al reziduurilor organice de acest fel şi caută cu înfrigurare un alt stimul olfactiv.
Mirosul de gaze de eşapament vine aproape ca o mântuire la trecerea peste pietoni, pardon, de pietoni, unde turismul vede cu uimire un sport de curse ale maşinilor la întrecere de sperietoare de pietoni. Curiozităţi locale, îşi spune, şi, dând să facă o fotografie, îşi dă seama că aparatul foto, pe care îl luase în mod sigur cu el de la hotel, acum e dispărut pur şi simplu, ca într-o miraculoasă volatilizare în contact cu aerul înconjurător! Turistul se uită în toate părţile, dar nu mai observă nimic care să-i dea vreun indiciu şi încearcă să întrebe trecătorii unde ar fi poliţia. Surpriză: lumea trece pe lângă el ca nişte roboţi, ca nişte umbre, ba e şi împins încoace şi încolo fără nicio noimă… Caută un semafor să traverseze şi aşteaptă ca semnalul roşu să dispară şi să devină verde… şi aşteaptă… aşteaptă… aşteaptă… când e gata să renunţe, după vreo 5 minute bune, în fine, verde! Cu pas normal începe să traverseze… pe la jumătatea traversării e deja avertizat că va urma roşul. Se uită în urmă unde o bătrână merge cât poate ea de repede, însă suflul nu o ajută. E deja roşu, iar turistul, cu pas grăbit, în fugă, ajunge pe trotuar şi se uită în urmă. Maşinile au plecat deja cu scrâşnete de roţi accelerate şi s-au oprit cu scârţâieli de frâne în faţa bătrânei, care, încremenită, nu ştie ce să mai facă. Un freamăt de claxoane o asurzesc, iar din maşini i se strigă cuvinte de batjocură răstite. Pentru a rezolva misterul celor spuse, turistul încearcă să întrebe pe cineva de lângă el. Are norocul să găsească pe cineva care să înţeleagă puţin engleză şi care, râzând cu aerul cel mai normal din lume, îi explică, traducându-i în esenţă: “Te caută moartea p-acasă şi tu-mi blochezi drumu’ p-aici! Marş mai repede, babo, că mă bagi în puşcărie!”
Atenţia turistului buimăcit e atrasă de un şir de sunete groteşti zbierate dintr-o maşină: boxe la maxim tună o zgomotoasă înşiruire de sunete de-a valma în care voci plângăcioase şi răguşite urlă ceva, acompaniate de nişte instrumente amestecate fără nicio armonie, flaşnete, acordeoane, tobe, toate împreună, ca un vacarm de alarmă antiaeriană: în cele din urmă, agasat de sunetele de acelaşi gen, pe care turistul le va auzi fără voie mai peste tot, va reuşi să afle despre numele acestui gen de „cultură muzicală” locală – e vorba de manele, un gen de aşa-zisă muzică, zgomot de fond, de fapt, cântată de ţigani şi îndrăgită foarte mult de majoritatea românilor, care îşi găsesc în textele simple, incorecte gramatical un ideal prin ideile pragmatice de trai lejer prin furt şi minciună, pe care le promovează cu asiduitate în cuvinte repetate ca un leitmotiv, pe care, prin abundenţa lor, le va memora chiar şi un străin care aude pentru prima oară limba română.
Ajuns la un pasaj, turistul ar dori să coboare, însă mirosul pestilenţial de urină şi gunoaiele care se văd, deja în putrefacţie, îl determină să se plimbe tot pe stradă în căutarea unui semafor pentru a trece în viteză, în scurtul interval lăsat de semaforul-surpriză, care dă impresia de glumă proastă de cameră ascunsă…
Pe drum, turistul îşi dă seama că are nevoie de bani şi observă că e invitat peste tot de cuvântul Exchange, aşa că intră într-un gang strâmt, la capătul căruia se află un ghişeu, din care nişte ochi iscoditori îl pândesc. I se face schimbul şi constată că nu primeşte până la ultimul leu, aşa că încearcă să ceară explicaţii. Un potop de cuvinte ameninţătoare îi lămuresc, într-o engleză stâlcită, faptul că nu mai e cursul ăla afişat, căci a fost ieri, acum e altul, mai puţin favorabil clientului… Dar asta e, a schimbat, să fie sănătos!
Turistul intră să mănânce ceva într-un restaurant. Deşi restaurantul e mai mult gol, aşteaptă răbdător ca un chelner plictisit de moarte să apară şi să mormăie o întrebare de genul: da, ce doriţi?!?… Aflând că nu vorbeşte româna, chelnerul dă din umeri şi o strigă pe o colegă, “ia vezi ce vrea ăsta că nu mă-nţeleg cu el azi, poate ai tu mai mult talent!” După ce caută să ceară o salată, o supă, ceva, până la urmă i se ia o comandă, care nu e neapărat ceea ce şi-ar dori turistul, dar n-are ce face, întrucât la ora aia nu se prepară toate sortimentele afişate în meniu, şi aşteaptă cu stoicism să sosească miraculoasa mâncare. Are surpriza „plăcută” să găsească un alt turist în supă, o fostă muscă, ale cărei substanţe constitutive se dizolvă încet în zeama ce stă să se răcească… Scârbit turistul o dă la o parte şi trece pe salata searbădă, pe care o mănâncă încet, dar sigur, fără chiflele deja întărite… Cere nota mai mult prin semne şi i se aduce după un alt timp mort… Chelnerul o pune subtil pe masă şi dispare, lăsându-l pe turist să descifreze ceva scris de mână, greu de descifrat, care arată ca un bileţel de genul “să nu uiţi să iei pâine şi ţigări”. În fine, după ce plăteşte, aşteaptă cu disperare restul, care vine ciuntit de ultimii lei, monedele, că monedele sunt lucruri mai rare decât aurul prin România când e vorba de rest…
Ieşind pe stradă turistul e frapat şi de disconfortul vizual, străzi desfundate, pavaje rupte, praf şi zgomot de pickhammere care sparg nişte borduri noi pentru a le înlocui cu altele noi, clădiri din sec. XIX în paragină lângă nişte mormane de oţel şi sticlă, copii jalnice ale unor zgârie-nori din Occident, una lângă alta, claie peste grămadă… Vom trece peste alte amănunte picante ale excursiei turistului prin oraşul Bucureşti.
Totuşi, impresia rămâne clară: zgomotul provocat de identitatea redusă individuală, dorinţa individului de a fi băgat în seamă, de a arăta că şi el contează, deşi nu are nimic de spus, mizeria fizică provocată de indolenţa datorată unei vieţi fără şanse, fără perspective, fără rost, praful provocat de lucrările fără rost pe banii contribuabililor, aspectul jalnic al oraşului, cu clădiri de totul felul puse una într-alta, peste alta, atitudinea oamenilor, de nesimţire, de somnambulism şi de explozie de violenţă neaşteptată, hoardele de câini vagabonzi ca urmare a profiturilor grase obţinute de politicieni de pe urma lor, totul e parcă făcut studiat să creeze stresul, să producă şi să întreţină boli de tot felul, să ducă noţiunea de viaţă socială normală în derizoriu şi lipsă de sens…
Cultura zgomotului, un simbol al naţiunilor mici, zgomot manifestat prin orice tip de sunet strident, care îi dă emitentului senzaţia de putere sadică asupra nervilor celorlalţi, afirmându-i zdrobitoarea identitate, altfel negată din cauza lipsei sale de utilitate socială, destramă azi, mai mult ca oricând societatea românească, căci într-o ţară centralizată, tendinţele capitalei se răsfrâng automat şi în oraşele de provincie, iar de acolo la comune şi sate… Zgomot de claxoane, de muzică, de voci, de cluburi de noapte, de lătrat de câini, de scârţâit de roţi, de scandal şi ceartă, de sunete stridente la telefoane…
Câinii vagabonzi, ajunşi un nedorit totem al Bucureştiului, mă duc la concluzia că, dacă un sabotor ar dori să provoace un dezastru local, ar fi de ajuns să injecteze câteva exemplare cu microbul rabiei şi apoi să aştepte efectele în scurt timp… Lipsa toaletelor, un semn al civilizaţiei, face ca străzile oraşului să devină un uriaş depozit de fecale şi urină, pe lângă tonele de reziduuri de pe urma câinilor, care produc toxoplasmoză şi alte boli infecţioase care se înregistrează numai în ţări africane. România, ţară a Uniunii Europene, de 24 de ani liberă de comunismul care îi adusese o ordine, cu un popor ce nu poate acuza pe nimeni pentru acest regres istoric (sau, probabil, că şi aici, bineînţeles, tot Rusia e de vină), a ajuns la un nivel mai jos decât ţări ce au trecut prin conflicte deschise…
Bucureşti, fostul mic Paris, actualmente micul Kabul, este un imens munte de gunoi de orice fel, e emblemă a decăderii iremediabile a României, a autodeznaţionalizării populaţiei sale. Bucureştiul, locul ce atrage românii din toate provinciile ţării, care nu deosebesc între ei decât prin locul de origine, nicidecum prin nivelul cultural, e azi o imensă eclipsă îmbâcsită în praf.
Clădirile Bucureştiului, odinioară o încântare pentru ochi, azi stau ascunse după grămezi de sticlă şi beton. Caracterul nestatornic al românilor se vede aici: au fost clădiri în stiluri renascentist, baroc, etc., acum sunt depozite de sticlă în plin centru al oraşului şi, dacă vreodată vor ajunge cumva chinezii să comande prin România, oraşul va fi, desigur, plin de copii de pagode… Parcurile oraşului, odinioară locuri de odihnă, azi sunt asaltate de zgomot, câini, gunoaie, violenţă… Muzeele Bucureştiului, singurele care mai păstrează un nivel cu care oraşul s-ar putea mândri, mor încet, ignorate de românii care nu sunt în stare nici să-şi mai scrie corect limba, nicidecum să mai aibă interesul de a le vizita. Noaptea muzeelor, când se poate intra gratuit, e un bun prilej ca lumea să treacă în fugă prin ele, şi atât…
Aducându-mi aminte de exclamaţia pornită din Ardeal înainte de Primul Război Mondial, că „soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare”, azi, prin starea jalnică a acestui oraş, la care contribuie toţi românii, ţara e într-o eclipsă totală permanentă…”
