„O lecție japoneză pentru români în special și pentru estici în general sau pentru un viitor global sub direcție estică”, aşa îşi descrie cititorul nostru Vasile Andreescu seria de articole, care va fi publicată pe site-ul Vocii Rusiei.
Deschid această serie de articole dedicată unei idei vizionare pentru o politică mare în viitor: un viitor unde tendința și inițiativa să pornească din Est, așa cum a fost acum un mileniu, până în anul 1081, când Imperiul Bizantin era vârful de lance al civilizației europene, pe care Occidentul în formare îl invidia, îl copia și îl urma. Relațiile s-au inversat încet, odată cu declinul lent al bizantinilor și ridicarea unor state noi, feudale, în Occident, iar epoca modernă a aparținut clar Vestului, care și-a întins influența la scară globală, dobândind pentru un timp o supremație pe care se străduiește să o mențină și azi, în ciuda declinului său lent, dar evident, provenit din oboseala morală a civilizației sale, nemaisusținută de valorile care i-au conferit energia ce l-a propulsat. Această perioadă de decădere occidentală înceată și expectativă estică în lipsa unui instinct de inițiativă, care, însă, în ultimul timp, începe să se formeze, este o perioadă de incertitudine. Tranzițiile au fost încheiate invariabil de războaie care au redefinit pentru perioade limitate sferele de influență, toate aceste perioade numite cicluri istorice, sunt, la rândul lor, incluse în perioade mai mari numite ere.
Poate că unora li se poate părea hazardată viziunea mea. Totuși, lor le spun că nu mă gândesc la următorii 10 ani. Primele efecte vizibile reale ale acestei noi ținte pe termen lung s-ar putea vedea în primii 15-20 de ani de acum încolo. Dar, sigur, în următorii 70 de ani de mers consecvent în același sens, Estul poate deveni sigur, din nou, în istorie, vârful de lance al civilizației umane. Să ne amintim SUA la 1876: Custer, un ofițer devenit idol comercialist al americanilor prin setea sa de a ucide indieni, este doborât în luptă de indienii Sioux, iar scalpul său devine trofeul șefului învingătorilor, Tȟatȟáŋka Íyotake (Taurul-Care-Șade). Aceleași State Unite la 1946, adică peste 70 de ani: armatele sale sunt prezente în întreaga lume, țara este unica deținătoare a armei nucleare, pe care o și testaseră pe viu, distrugând Hiroshima și Nagasaki cu un an înainte. SUA erau cea mai mare putere mondială. După război, în care s-a impus puterea militară, cultura economică, socială, politică americană a urmat, acaparând treptat formele principale de dezvoltare ale civilizației. De cealaltă parte, Rusia la 1919: țara sângerează de moarte după catastrofala implozie sub propria gravitate cu doi ani în urmă, e în plin război civil pustiitor, viața se scurge încet din trupul colosului. Aceeași Rusie la 1949, adică peste 30 de ani: țara este egalul SUA, detonând arma nucleară, împărțind Pământul în două zone, una revenindu-i sub forma lumii socialiste, un zid împotriva colonialismului și neoimperialismului care avea să se manifeste în curând.
Lumea se poate schimba, conform regulilor fizice prin relația dintre presiune și timp. Cu cât factorii externi, inclusiv presiunea externă, sunt mai puternice, timpul de reacție se reduce, procesele de rezistență și creștere pentru supraviețuire se accelerează prin presiunea internă, aplicată de administrație asupra societății atât cât îi permite sistemul de guvernare instituit. În cazurile de mai sus, lunga pace de la sfârșitul sec. XIX și implicarea doar marginală în primul război mondial, ca și decăderea lentă a Europei, devenită teatru de operații în cele mai distrugătoare războaie ale omenirii de până în prezent, au permis SUA o dezvoltare și o preluare a locului fruntaș de la Anglia în 70 de ani. Presiunea administrativă asupra societății a fost scăzută, factorii externi calmi permițând o dezvoltare lentă, dar sigură. Rusia, pe de altă parte, aflată într-o zonă turbulentă a lumii, a avut timp mai scurt la dispoziție pentru a accede la poziția fruntașă. Fizic vorbind, aceasta explică uriașa presiune internă a administrației staliniste asupra societății ruso-sovietice din perioada interbelică. Presiunea aceasta a generat energia societății în slujba dezvoltării sale accelerate în toate domeniile. Totuși, rapiditatea proceselor din Rusia, devenită URSS, a dus la deformarea excesivă a spațiului public, în sensul în care numai unul dintre elementele sale principale, anume administrația, s-a extins în dauna individului și a libertății economice, comprimându-le până la limite maxime.
Estul trebuie azi să învețe să preia inițiativa de la un Occident în contracție clară, să învețe să joace rolul de prim-plan pe care i-l cedează în ciuda voinței sale, treptat, dar sigur, Vestul. Unele procese experimentate încă de Vest, cum ar fi azilul economic, vor fi de acum încolo simțite și în Est. Rusia știe deja ce înseamnă valuri de imigranți din fosta URSS, dar și din alte țări, în căutare de șanse mai bune și mai sigure. Implicarea actuală a Rusiei în menținerea statu-quo-ului în Siria este o asumare cât se poate de normală, deși incipientă, a rolului de coordonator civilizațional în formare al Estului, care va aduce cu el elemente noi de organizare socială rezultate din contactul tradițiilor sale cu influențele marginale, tangențiale, parțiale sau substanțiale, în funcție de domeniu, din partea Vestului, care își propagă încă valorile, deși fără forța de altădată, deoarece încrederea recipienților a scăzut semnificativ, dorința lor de a adopta valori occidentale fiind tot mai redusă. Vidul rezultat va trebui umplut de o nouă civilizație, care să aducă în locul practicilor rutinizate de azi idei inovatoare în plan economic, social, organizațional, politic, cultural în general. Estul este nu numai calificat, dar chiar obligat din punct de vedere moral și istorice să satisfacă așteptările crescânde de la el.
Aplicarea principiilor relativității spațiotemporale einsteiniene la nivelul istoriei se concretizează în transferurile civilizaționale și identitare de la o populație la alta în spații și timpuri paralele, care se scurg în mod diferit pentru fiecare civilizație care trăiește sincronic cu altele. Voi încerca în seriile de articole să explic ideile acestea. Expunerea de mai jos va încerca să arate cititorilor legăturile indirecte dintre cele mai banale întâmplări zilnice și viața unei națiuni și influența primordială a primelor asupra ultimei în timp.
Revenind la concurența istorică Est-Vest, dacă privim atent cum a reușit Vestul să depășească în ultima mie de ani Estul și să-l înlocuiască în rolul de conducător civilizațional în acest interval de timp vedem că factorul principal, printre altele, cel ce apare atât de firesc încât este cel mai neglijat azi, atât de simplu în aparență, dar, de fapt, cel mai complex, și care stă la baza definirii oricărei societăți: organizarea spațiului public. Să nu se creadă că spațiul public este o structură stabilă – el se modifică în timp o dată cu civilizația care îl definește spațial, reflectând nivelul forței acesteia. Ce este acest spațiu public? Îl definesc drept totalitatea interacțiunilor dintre membrii unei societăți (de la gesturi nonverbale adresate indirect celorlalți membri, cum ar fi depunerea gunoiului, până la acțiuni oficiale desfășurate organizat în cadru instituționalizat, cum ar fi acțiuni ale aparatului administrativ), desfășurate în totalitatea spațiilor din afara proprietăților strict private (adică, mai concret, în afara caselor), inclusiv în spațiile private puse la dispoziția altor membri decât proprietarii de drept spre utilizare (adică în magazine private, autobuze private, etc.) și efectele acestor interacțiuni (exprimate prin nivelul de civilizație tangibilă, inclusiv arhitectura, transportul, vestimentația, suporturile materiale ale comunicării de orice fel (presă scrisă, radioteleviziune, etc.) și intangibilă, inclusiv atitudinea individuală și de grup în diverse situații, practici cotidiene, tradiții manifeste, mesajele comunicate, etc.).
Această organizare a spațiului public, modul în care societatea acționează dinăuntrul său asupra sa înseși, îi arată gradul de sănătate și dă observatorului o idee generală, probabilă, asupra energiei acelei societăți (prin raportare la timpul scurs față de momentul său de început) și asupra direcției de dezvoltare sau de regresare și a vitezei și accelerației sale actuale aproximative. Seamănă mai mult a fizică decât a politică. Dar lumea materială este formată spațial din unități de materie care acționează după regulile fizicii, care guvernează, prin extensie, fără excepție, în conjuncție cu alte discipline, toate formele materiei vii, inclusiv oamenii și acțiunile lor. În consecință, oamenii au atâta grad de libertate cât le este permis de către structura organismelor lor și a mediului în care trăiesc. Libertatea lor este limitată în plus de o mulțime de factori. În spațiul public, libertatea individuală este limitată de existența corpurilor materiale vecine de orice tip, însuflețite sau nu, dar numai investite instituțional cu autoritate de nivel diferit (oamenii au drepturi cetățenești egale, cel puțin în teorie, clădirile sunt protejate de titlul de proprietate, conform legilor, etc.). Locul unde libertatea se însumează și este distribuită în comun între membrii societății este spațiul public. Instituțiile spațiului public recunosc indivizilor membri ai societății căreia îi aparțin, nivelul lor de libertate și, implicit, de autoritate, prin atribuirea unei părți din libertatea (autoritatea) generală a acelei societăți.
Iată, concret, un exemplu oarecare: o societate, o populație aparținând unui teritoriu dependent. Populația sa totală, organizată într-o structură politico-administrativă oarecare (dominion, teritoriu sub mandat, protectorat, colonie, etc.) este supusă în primul rând deciziilor transmise de metropolă și abia după îndeplinirea acestor decizii împarte între membrii săi libertatea rămasă. Mai clar, întâi plătește impozitele impuse de metropolă, iar după aceea folosește fondurile rămase pentru propria ei dezvoltare. Distribuirea acestor fonduri între membrii săi, prin mecanismele instituționale, reflectă nivelul pe care societatea respectivă i-l conferă fiecăruia, dar și nivelul de organizare. Cu alte cuvinte, impozitele suplimentare, dacă există, pot fi egale nominal, ceea ce înseamnă că indiferent de avere plătesc toți același impozit, sau progresiv, însemnând că fiecare plătește impozit direct proporțional cu averea sa recunoscută ca acumulată prin activități permise în mod oficial.
Existența unor programe de dezvoltare pentru cei defavorizați sau a altor mecanisme de redistribuire a fondurilor rezultate din impozite reflectă nivelul de organizare social, mai complex, mai eficient, sau nu. Acesta e doar un mic exemplu dintr-o serie atât de complexă de conjuncturi (combinații de x situații luate câte y circumstanțe) încât lumea care încearcă să le analizeze se ia adesea cu mâinile de cap și îi lasă pe alții să-și bată capul cu ele… Însumate, ele reprezintă spațiul public, care se sprijină pe câteva elemente principale, niște constante care, dacă sunt slabe, pun în pericol stâlpii de rezistență ai spațiului public care susțin societatea. Iar o dată cu dispariția spațiului public societatea se prăbușește.
Un stâlp de rezistență îl reprezintă atitudinea individuală și/sau de grup din spațiul public. Comportamentul față de alți membri și accesoriile lor (bunurile materiale pe care le dețin în proprietate de orice fel sau în exploatare de orice tip), față de instituții (inclusiv tradiții), față de ideea de societate în general. Un exemplu banal: dacă un om se poartă urât față de altul în public, iar lumea din jur are tendința de a neglija, oftând nepăsător – cei șapte ani de-acasă – arată că spațiul public nu funcționează la parametri normali. Englezii spun că diavolul se ascunde în detalii… Lipsa implicării civice în acest caz de detaliu, din partea celorlalți, va duce extrem de încet, dar extrem de sigur, la erodarea încrederii că societatea are un mecanism sigur de a opri devierile de acest tip. Lumea din jur se ferește, din spirit de conservare, să-l admonesteze pe nesimțitul care îmbrâncește un bătrân să-i ia locul în autobuz (dau doar un caz minor, există și devieri grave, intrate în sfera patologicului) iar făptașul vede, simte și devine încrezător că poate repeta oricând comportamentul și că, de fapt, poate încerca să-l accentueze în viitor, adăugându-i elemente agravante. Rațiunea bazată pe morala publică statuată prin legi, cutume și tradiții, este înlocuită de reacția instinctuală animalieră de supraviețuire prin exercitarea forței care conferă siguranță față de posibilii concurenți la poziția sigură ocupată în acel moment de făptaș. Solidaritatea socială a martorilor evenimentului, în acest caz, este erodată de același instinct de supraviețuire, manifestat prin latura slabă, lașă, a evitării confruntării cu făptașul în vederea repunerii conduitei sale pe linia stabilită legal, cutumiar și tradițional.
Atitudinea stă, de fapt, și la baza următorului stâlp de rezistență și anume eficiența administrativă, adică atitudinea colectivă a administrației. Ca o contrapondere la suma de atitudini individuale, guvernându-le tendința, atitudinea colectivă a administrației față de indivizii luați în parte și față de firmele private de orice dimensiune, ce activează în zona sa de jurisdicție, transcede cadrul legal stabil și intră în sfera relațiilor publice intangibile care indică nivelul de cultură instituțională a unei societăți. Pe lângă rolul său de organizare și guvernare a spațiului public, administrația, formată din membrii săi, transmite mesaje cu grade variate de atragere a încrederii populației administrate prin atitudinea față de sarcinile pe care le îndeplinește social, printre care celeritatea rezolvării unor petiții adresate de cetățeni, atitudinea funcționarilor față de aceștia, reacția la atitudinea cetățenilor față de ei, etc.
Atitudinea este marcată de nivelul de educație, care include cea școlară și cea familială, adică cea publică și cea privată, iar, la adulți, și experiența directă acumulată și aderarea din convingere la unele tradiții și obiceiuri publice sau private, practici, religie, reguli de politețe, etc. Atitudinea unui individ reflectă nivelul său de libertate socială față de ceilalți. Cum suma libertăților e constantă, fiind limitată spațial de întinderea societății, libertatea prea mare a unor indivizi se face prin limitarea libertății altor membri ai societății. Prin dezechilibrul distribuției libertății în societate se ajunge la nedreptate socială, căci cel ce nu poate fi oprit să încalce legile cu rol echilibrant în distribuirea egală a libertății de șanse sociale va acumula posesiuni materiale pe seama celorlalți. Nedreptatea duce la alarmarea aceluiași instinct de supraviețuire, căci cei lipsiți de mijloacele esențiale de asigurare a existenței proprii vor recurge, din frica de a nu pieri, inclusiv de foame, în cazuri extreme, la măsuri instinctive și îndreptățite, care ignoră legile, deja ignorate mai întâi de către acaparatorii inițiali. Căci una dintre legile fundamentale ale naturii, a conservării energiei și materiei, le dă dreptul acestor indivizi să caute prin toate mijloacele posibile fizic să-și asigure existența sigură negată voluntar de excesele altora.
Turbulențele dintr-o societate o pot dezechilibra într-atât încât lipsa încrederii care îi leagă pe membrii săi, duce la explozie, concret, la refugiere politică sau economică de masă sau implozie, la prăbușirea sub propria gravitație, în ambele cazuri la revolte și războaie civile care transformă societatea într-un vid. Iar vidul atrage, prin lipsa materiei, expansiunea corpurilor învecinate care ocupă fostul spațiu. Mișcările migratoare de 1000 de ani din Asia spre Europa, care au marcat începutul Evului Mediu, au fost numite chemarea golului, produs prin implozia Imperiului Roman.
Revenind la lumea contemporană, observăm că în Europa, marcată de o lungă istorie oscilantă în Est după 1945, când echilibrul spaţial Est-Vest se formase la jumătatea geografică a continentului, societăţile estice au fost erodate încet, încrederea în ordinea socială instituită după război s-a degradat treptat, dar sigur.
S-a întâmplat, pentru ca, dintr-o dată, brusc, în 1989 societățile să se prăbușească precum piesele de domino, căzând una după alta, trecând dintr-o stare inertă într-una de mișcare în jos, acaparate de sursa de energie care învinsese inerția: Vestul.
Structurile instituțiilor vestice militare (NATO) și economice (UE) s-au extins, acaparând spațiile ce aparținuseră structurilor militare estice (Tratatul de la Varșovia, format în 1955 ca replică la NATO, apărut în 1949) și economice (CAER). Acolo unde digerarea a fost percepută ca fiind mai grea s-a procedat la spargerea bucăților prea dure în părți mai ușor de înghițit (dezintegrarea efectuată de germani englezi și americani, cu sprijin maghiar, a Cehoslovaciei și Iugoslaviei, adică de neamuri germanice în alianță cu unul uralo-altaic contra unor neamuri slave, lunga luptă începută la începutul Evului Mediu între germani și slavi pentru dominația centrului Europei, ca o parte a confruntării Est-Vest). Observăm că, după mai puțin de 25 de ani, același vânt violent a suflat după modele similare și se menține, asupra țărilor arabe, doborându-le ca lovite de virusul ebola, una după alta. Cu circa 30-25 de ani înainte de Europa de Est în 1989, un val de distrugătoare lovituri de stat militare avusese loc în America Latină, aducând majoritatea țărilor de acolo sub influența directă a SUA. Este greu să nu se observe punctul comun al amplorii acestor fenomene repetate regulat și pornite de la aceeași sursă, tocmai menționată. Dar care a fost mediul asupra căruia s-a acționat pentru răsturnarea societăților atacate? Răspunsul: spațiul public al statelor-victimă. Încetul cu încetul, prin infiltrări, prin atitudini voit impuse, prin deformări ale percepției din viața cotidiană cu ajutorul zvonurilor amplificate prin posturi de radio, gen Radio Europa Liberă (Libertatea, pentru fostul spațiu sovietic) finanțat direct de SUA, în final prin sabotări ale aprovizionării cu alimente și furnizării de energie electrică și termică, populațiile vizate au ajuns să se revolte, societățile atacate au fost slăbite și dezbinate critic de virusul conceput în laboratoarele de chimie socială ale serviciilor care acționau în scopurile lărgirii influenței statelor pe care le reprezentau, încrederea publică a cetățenilor în administrațiile lor debilitate a fost slăbită prin acțiuni ample de corupere subtilă a unor funcționari, care au început să saboteze încet, fie și prin atitudinea lor, ordinea socială căreia îi slujeau. Tradiția socială din statele atacate a facilitat mult munca acestor servicii, căci statele vizate aveau în spate perioade mari de slabă coeziune socială, de slabă încredere între guvernanți și guvernați, de lipsă de educație civică și socială în rândurile adulților și de slabă educație juridică în rândurile legiuitorilor, care impuneau excese prin niște legi necorelate realității, ci doar închipuite de ei în scopurile atingerii propriilor interese grupate sub obținerea unei libertăți exagerate în dauna libertății celorlalți.
Prin prisma celor de mai sus, încerc să propun o soluție de întărire a vitalului spațiului public, rezultată din exemplele de mai jos, comparând situații din viața de zi cu zi din Japonia și România. Am ales România ca pe un exemplu de țară din Est pe care îl cunosc cel mai bine. Cele mai multe dintre caracteristicile spațiului public din România sunt valabile pentru spațiul ortodox est-european, format din două curente: țările din fostul spațiu sovietic și cele din spațiul balcanic. Totuși, poporul român are un spațiu colectiv mai mult balcanic, deși, în cursul istoriei, a adoptat și câteva elemente împrumutate din spațiul rusesc. Deși România a importat masiv și elemente occidentale, nu le-a adaptat deloc realităților locale, deformându-le, irosindu-le, afișându-le ca pe niște talismane care îi garantau modernizarea fără efort. Consider această atitudine drept balcanică în urma modului ilogic în care s-a procedat în introducerea culturii occidentale, doar la nivel superficial. Pe de altă parte, Japonia este un foarte bun exemplu de civilizație orientală care și-a asumat rolul de conducător regional, venind cu lozinca Asia pentru asiatici pentru a rezista eforturilor occidentale de colonizare. Că lipsa capacității de comunicare a condus-o la excesele din anii interbelici și la prăbușirea din 1945 e efectul etnocentrismului, care este accentuat la nivel exagerat și azi. Totuși, după cum voi arăta, modul în care japonezii colaborează în apărarea spațiului public, cum cedează de la ei, din proprietatea, timpul și energia proprie, poate fi un bun exemplu de urmat pentru reorganizarea și întărirea societăților estice, a creșterii încrederii și a pregătirii terenului pentru un rol viitor de frunte în relațiile externe.
Japonia este o țară insulară, de formă lungă și îngustă, cu o suprafață de aproape 378 mii km2, cu o populație în scădere abruptă, în 2010 fiind de peste 128 milioane (estimată a fi peste 126 milioane în prezent), cu o densitate de puțin peste 337 locuitori / km2, care o situează pe poziția a 36 din lume la acest parametru. România este o țară continentală (în contrast cu situația insulară Japoniei, în general România contrastează cu Japonia la multe capitole), cu o suprafață de circa 238 mii km2 după ultimele estimări (incluzând platforma maritimă din jurul Insulei Șerpilor, obținută prin decizie judecătorească), cu o populație de peste 18 milioane locuitori după ultimul recensământ, de anul acesta, și o densitate de puțin peste 78 locuitori / km2, pe locul 122 în lume la acest parametru. Cu o asemenea densitate mare în Japonia și cu o suprafață îngustă, majoritar muntoasă, cu puțin teren arabil, cu apă dulce care acoperă doar 0,8% din teritoriul țării, cu puține resurse, obligată să importe, Japonia trebuie să o ducă tare rău. O țară săracă potențial, s-ar putea spune privind doar la acești parametri. România, cu un echilibru între formele de relief, cu teren arabil și roditor, cu apă dulce pe 3% din suprafața țării, cu resurse minerale însemnate, e o țară cu potențial mare, de la care putem aștepta multe lucruri. Cu toate acestea, la o privire asupra indicelui produsului intern brut (PIB) pe cap de locuitor, conform FMI, Japonia are în prezent peste 40.000 dolari, iar România doar aproape 8000 dolari. Precizez că PIB nu reprezintă deloc un indice de încredere căci el nu menționează gradul de distribuire a venitului, ci împarte doar totalul la numărul de locuitori. Care să fie, totuși explicația pentru această diferență de nivel a PIB-ului celor două țări? Japonezii au spus mereu că, în lipsa altor resurse, ei au cultivat resursa umană, care organizează orice alt element din mediul înconjurător. Resursa umană se cultivă prin educație. Când se spune educație, lumea din România are tendința de a se limita doar la clasica educație de la școală, mai ales asupra cititului și socotitului. În Japonia educația se adresează în primul rând adulților, sub toate formele audiovizuale disponibile și prin stimulii olfactivi. Acești stimuli fac parte din spațiul public, iar ei sunt produși artificial, prin efortul omului, ca urmare a organizării. Într-o țară în care politicienii sunt la fel de corupți și imorali ca în orice altă parte a lumii, în care birocrația, după cum voi arăta, concentrată nu la stat, ci la particulari, este la fel de greoaie, obositoare și înăbușitoare ca în orice administrație de stat din Europa de Est, unde firmele mari și vestite odinioară sunt foarte obosite, unele sunt chiar grav bolnave, oare ce ține puternică o societate atât de densă, de aglomerată, cu atât de puține resurse? Organizarea spațiului public, administrația, funcționărimea de stat, așa-zisa birocrație de stat, și atitudinea cetățenească, încrederea populației în instituțiile administrative, într-un cuvânt spațiul public, este răspunsul.
Detaliind, voi începe cu enumerarea unor elemente de educație pentru populația adultă. Programele televiziunii: televiziunile din pachetul gratuit de programe, deși particulare, au, în primul rând, un rol educativ și apoi comercial. Toate posturile sunt japoneze, naționale și locale. Sunt cam 10 cu totul. Firmele de televiziune lucrează pentru profit, dar și-l limitează prin implicarea socială în spațiul public, prin programe civice și prin informări și educări asupra igienei personale, boli, activități de reparații casnice, moduri de economisire a energiei electrice, banilor, apei, reacția față de agresivitate, formalități de îndeplinit în călătorii externe, moduri și reacții ale străinilor în diverse situații, comparate cu cele ale japonezilor, prezentare și recenzie de cărți, dezbateri politice, lecții deschise de materii universitare, programe de istorie, programe de prezentare a unor țări străine, cu reporteri ce se cazează la familii obișnuite, prezentarea vieții unor japonezi stabiliți și căsătoriți în străinătate și a unor japonezi căsătoriți cu străini în Japonia, iar lista este limitată doar de imaginația realizatorilor de programe. În general emisiunile prezintă cadre din afara studioului, din diverse locuri, axânduse pe situații prezente și pe cercetări și direcții care par a fi de viitor, fără a se aventura în analize prea imaginative, rezumându-se fără risc doar la ce e sigur că există, fie și abia realizat, recent, în timp real, dacă se poate. Dacă te pierzi în diversitate scapi un element esențial: conștiința colectivă japoneză este prezentă în toate programele prin comentatorii care ajung invariabil la un consens care reprezintă concluzia, mesajul, morala postului TV către telespectatori. Iar morala este conformă cu ceea ce așteaptă publicul să audă, întărind încrederea indivizilor în societate și valorile sale și cimentând implicit conștiința colectivă. Chiar și în emisiunile de limbi străine e prezent un profesor nativ străin care vorbește japoneză (sunt cursuri TV pentru limbile rusă, engleză, germană, franceză, spaniolă, italiană, coreeană, chineză, thailandeză), un student japonez și un profesor japonez care cunoaște bine limba respectivă. Profesorul străin are doar rol secundar, de pronunție a cuvintelor și dialog cu profesorul japonez în limba studiată, dar explicațiile gramaticale asupra limbii studiate se fac numai de către profesorul japonez. Amprenta gândirii japoneze prevalează mereu asupra oricărei prezențe străine, japonezii își marchează strict teritoriul, orice discuție cu străinii se poartă sub semnul exclusivist al identității japoneze față de cea nejaponeză. Orice concept străin este supus la TV examinării de către un juriu local format din invitați ce au legătură directă și tangențială cu subiectul prezentat, dar care induc o concluzie locală pentru o populație japoneză ce are o mare încredere în rolul educativ al televiziunii japoneze. Poți să le spui tu că în țara ta, de exemplu, nu e chiar așa cum a fost prezentată știrea, când a prezentat televiziunea lor, rezultă că tu ești subiectiv, căci e țara ta, iar postul lor de informare este obiectiv, căci au fost acolo niște japonezi, iar ei nu puteau să greșească decât marginal, căci ei au onoarea de a-și informa corect telespectatorii abonați, prin orice eforturi. Așa se raționează în judecarea știrilor. La fel și cu ziarele. Presa scrisă e o adevărată enciclopedie, cu câte 50 de pagini cu teme variate, reportaje interne și externe, analize, ba, mai nou, într-un ziar, apare și o rubrică ce explică la cererea abonaților, în ordinea mailurilor primite, cu desene și sub forma unui dialog simplu, de nivel de liceu, știri de interes pe care le înțelegi astfel imediat. Un european ar spune repede: gata, te-au spălat pe creier! În Japonia, dacă le spui asta, se uită la tine ciudat, iar cei mai apropiați comentează: ce păcat că la voi vedeți numai răul, noi nu ne preocupăm cu așa ceva…
Cărțile, care sunt mereu căutate de japonezi fie și în trecere spre casă de la muncă, când mulți se opresc prin vreo librărie și citesc în picioare ceva ce le place, relatează în general foarte minuțios despre ceea ce există și e certificat. Nu prea vei găsi cărți scrise de japonezi sau traduse care să prezinte dezbateri și ipoteze inovatoare de viitor, previziuni și estimări. Societatea japoneză nu este inovatoare, ci adoptatoare și adaptatoare. Ei lasă pe alții să speculeze, să riște, apoi, în caz de succes, când tehnologia e sigură, o introduc rapid și o perfecționează, concurând prototipul. Cărțile acoperă toate domeniile, de la culinar la înaltă tehnologie, de la desene animate la literatură de Premiul Nobel.
În schimb, în România televiziunea are în principal un rol comercial, chiar cea de stat, TVR, tendințele de culturalizare de până acum fiind înăbușite fie și prin eliminarea postului TVR Cultural. Lista de canale include cam vreo 50 de posturi, românești și străine, din țări occidentale, fără nicio legătură cu posturi din vecinătatea apropiată, care ar sluji minorităților naționale, asemenea posturi fiind transmise doar regional, de firme ce privesc în special clienții minoritari. Posturile au emisiuni cu tendințe senzaționaliste, chiar și cele ce prezintă emisiuni cu caracter educativ, gen Discovery, având covârșitor programe repetate obsesiv, erori de informare, insinuând numai anumite direcții fără nicio diversitate, fără nicio noutate, ba militând și pentru extremisme de genul darwinismului social prin degradanta comparație dintre societatea umană, unde domnește rațiunea și grupurile animalelor, ce acționează exclusiv instinctiv. Informațiile prezentate se reduc la tehnologii vechi, prezintă triumfalist mari realizări, exclusiv occidentale, având un rol propagandistic în fapt. Televiziunile nu mai sunt generaliste, ci, copiind modelul american, axate pe diverse domenii, așa-zise știri, de fapt discuții în contradictoriu în același studiou ale acelorași invitați indiferent de subiect, așa-zis sportive, de fapt, prezentând mondenități și știri senzaționaliste despre viața unor sportivi preocupați mai mult de scandaluri decât de performanță, etc. Știrile nu prezintă ce s-a întâmplat, ci ce s-ar putea probabil întâmpla, mai ales când e vorba despre legi, regulamente, parlamentul ar putea adopta, comisia are în dezbatere, se va studia posibilitatea de a se implementa, lăsându-se telespectatorii în nesiguranță, căci nu se știe ce e acum, nici ce va fi, ci, poate, ce va deveni cândva, ceva nedefinit… Ziarele au decăzut calitativ într-atât încât au ajuns în majoritate să se publice doar pe internet, fiind accesabile gratuit. Cărțile, deși în ultima vreme apar unele cărți de valoare, ele se axează pe domenii ale trecutului, nici măcar ale prezentului. Se vorbește mai mult despre războaie, confruntări și evenimente tragice. Cărți despre tehnologie aplicată sunt puține, societății fiindu-i parcă indusă lipsa de interes față de domeniul cercetării. Știința este slab reprezentată. Domeniile de ultimă generație în tehnologie sunt foarte puțin acoperite în lipsa unor profesioniști care să coordoneze lucrările de acest gen sau traducerile din domeniu.
Revenind în Japonia, voi trece la viața de stradă. Peste tot există camere de luat vederi și inscripții care avertizează că zona este supravegheată video pentru menținerea siguranței cetățenilor. Camere sunt instalate atât pe trotuare, pentru pietoni, cât și pe bare transversale, împreună cu aparate radar pentru vehicule. Table cu atenționări ca posesorii de câini să curețe reziduurile lăsate de animalele lor de companie indică și amenzile de care sunt pasibili în caz de neconformare. E foarte rar când vezi vreo urmă de câine de acest fel.
Mediul stradal este cât se poate de prietenos cu persoanele cu defecte de vedere: benzi de polimer continue cu deformări ce pot fi simțite cu bastonul, avertismente sonore când se face verde la semafor, care se mențin pe toată perioada acestei culori, durata foarte mare alocată pietonilor pentru a trece și relativ mică pentru mașini. În plus, ordinea este menținută strict și prin ridicarea mașinii care parchează ilegal după maxim 10 minute de așteptare, circulație atât de liniștită încât claxoanele sunt ceva foarte rar, și alte aspecte similare. Marcajele de oprire a mașinilor înainte de treceri de pietoni sunt respectate strict, regula cu reducerea vitezei până la limita evitării oricărui pericol este în vigoare în codul rutier din Japonia, distanța dintre autovehicule este strict menținută, în general nu se depășește, ci se merge în coloană chiar când depășirea este permisă și posibilă clar, adică se conduge liniștit, sigur și confortabil, fără zvâcniri sportive și alte extremități pe stradă. Excepțiile sunt foarte rare și sunt prezentate cu lux de amănunte la televiziune, luându-se și interviuri ale unor cetățeni, care nu se sfiesc să condamne hotărât asemenea fapte. Poliția este extrem de promptă și hotărâtă, intervine rapid, orice discuție și bădărănie, în general rară, a unor șoferi, mai ales de taxi și camionagii, nu rezolvă nimic, pedeapsa din codul rutier fiind strict aplicată, amenzile sunt mari, suspendările de permis sunt extinse și pentru contravenții mici, nepurtarea centurii, consumul de alcool duc la sancțiuni grave.
Testul pentru permisul de conducere este unul dintre cele mai stricte din lume, efectiv exagerat prin cerințe: înainte să te urci în mașină trebuie să te uiți pe fiecare latură a sa, să nu cumva să fie vreun om, chiar dacă nu e nici țipenie, la orice intersecție, inclusiv când s-a dat verde, trebuie să numeri până la trei, pe loc, în timp ce te uiți în toate părțile, apoi să pleci ușor, etc. Nerespectarea oricât de mică a oricăreia dintre prevederi duce la pierderea examenului, care include și o suită foarte strânsă de curbe foarte înguste. Totuși, poliția rutieră japoneză este, din păcate, o instituție manifest xenofobă, avertismentul dat mereu către cei examinați că „aici este Japonia, deși, poate că nu vă place”, faptul că rezultatul se acordă efectiv în funcție de starea de spirit a examinatorului, căci punctajul teoretic nu se aplică deloc, faptul că examenul pentru străinii care au carnetul deja obținut în țările lor este mult mai exigent decât cel pentru examenul dat de cetățenii japonezi atestă această nedorită stare de lucruri.
Revenind pe stradă, un alt element deosebit este depozitarea gunoiului și reciclarea. Gunoiul se împarte pe categorii, în general gunoi combustibil (menajer, textile, pungi), necombustibil (sticle, tăvi de plastic, peturi, cutii de conserve), metale și lemne (mobilele de dimensiuni mari necesită rezervare ca o firmă specializată să le ridice contra cost suplimentar față de taxa de gunoi achitată primăriei), ziare și publicații, iar fiecare tip de gunoi are ziua lui când poate fi depozitat doar în locul indicat, câte unul la fiecare grup de imobile. Gunoiul se depozitează doar în saci pe care scrie tipul de gunoi, altfel nu va fi ridicat. Sacii se cumpără de la magazine pe cheltuială proprie. Dacă, mai ales la gunoiul menajer, care are câte două zile pe săptămână între 5-8 dimineața pentru depozitare deoarece e perisabil (restul se ține ambalat pe balconul propriei locuinței), se întâmplă ca unele păsări, mai ales ciori, să rupă sacul și să împrăștie resturile, cei din firmă fac curat, dar dacă scapă câte ceva, seara, mai ales bătrânii din vecinătate, vin în mod voluntar cu niște cârlige cu cozi mari și iau cu tact, cu răbdare, fiecare mic rest, îl pun în pungi, le iau acasă și le vor depozita în prima zi alocată acestui tip de gunoi. Să nu creadă cineva că nu sunt și contravenienți. Dar dacă se observă o frecvență prea mare se pun întâi panouri de avertizare cu fotografii ale resturilor. Dacă nici așa nu se potolește vecinătatea de răul nărav, firma raportează primăriei, care, altfel, ar amenda-o la inspecții, găsind murdar în zonă. Iar primăria mărește taxele pentru locuitorii arondați acelui punct.
Neplata taxelor și amenzilor nu poate avea loc din simplul fapt că impozitul se reține din salariu direct la sursă, o dată cu o sumă lunară suplimentară, de garanție, care se restituie grupat, pentru 12 luni, direct în contul bancar indicat, la recalculare, în fiecare aprilie, căci anul fiscal se încheie la 31 martie, evitându-se bilanțurile de sfârșit de an, când lumea e ocupată cu încheierea anului calendaristic. Cheltuielile medicale peste un anumit plafon raportat la salariu sunt deduse din impozit și ți se returnează banii. Transportul și medicamentele către și de la spital intră la acest capitol. Asigurarea medicală obligatorie de stat acoperă 70% din cheltuielile medicale, iar contribuția se reține la sursă, o dată cu impozitul pe venit. Cel mai mare nivel de impozit pe venit ajunge la 40%, fiind progresiv. La nivel salarial minim nu se percepe impozit. Există și o taxă de rezidență, chiar dacă nu ai proprietate imobiliară achiți primăriei locale doar pentru că rezidezi în acea jurisdicție. Oricum, nu se pune problema ca cineva să nu plătească o amendă. Inspecțiile celor de la finanțe, deși foarte rare, sunt extrem de rele, fiecare bucată de hârtie cu orice însemnare este verificată.
Un alt element: automatizarea. Contactul petent-funcționar a fost treptat înlocuit masiv cu cel om-mașină, care exclude din start orice eroare de interpretare: procedura e standard, vocea robotizată te instruiește ce să faci, unde să pui banii, cartela, să nu uiți să ridici biletul, restul, etc. La trenuri, aceeași poveste. Nu poți să scapi fără bilet întrucât controlul se face automat atât la intrare spre peron (pui biletul în mașină, care citește stația de cumpărare, suma plătită și ora introducerii apoi ți-l înmânează și îți permite accesul) cât și la ieșire, la fel, citind stația de plecare și ora, suma și calculând dacă ea corespunde distanței înainte să-ți permită ieșirea. Dacă suma e mai mică decât cea datorată, ușile nu se deschid, pe micul ecran al aparatului de verificat apare mesajul de a recalcula, te duci înapoi și bagi biletul într-o altă mașină, care îți calculează și îți spune ce diferență e de plată. Bagi banii, biletul anterior e reținut, altul e emis, cu el treci prin mașină la ieșire, cel nou fiind reținut acolo. Vrei chitanță, nicio problemă, mai nou se emite automat, deocamdată doar în capitală. Chitanțele, nestandardizate, tipărite, sunt valabile fără ștampile. Automatele sunt în toate gările, iei bilet singur, prelungești cartela, pui credit pe ea, plătești diferența de sumă, etc. Automatele sunt în fiecare birou administrativ, iei bon de ordine, iei fișele de completat, aflate la liber pe niște tăvi, în funcție de procedură, nu trebuie să ceri nimic nimănui, intri, iei, completezi, depui, aștepți acasă răspunsul prin poștă, care sosește în plic și conține inclus un plic timbrat pentru orice act de returnat. Bancomatele se află numai în incintele băncilor, ușile sunt automate iar camerele de luat vederi privesc permanent din toate unghiurile posibile pentru a se elimina orice încercare de genul celor întâlnite prin țările europene și americane, unde se atașează dispozitive de citire și clonare a cardurilor.
Câini vagabonzi nu există absolut deloc. Proprietarii de câini ridică imediat reziduurile, deși contravenienți există uneori, în ultimul timp mai des, totuși extrem de rar față de România. Disciplina depozitării gunoiului face ca paraziții de genul muștelor și șobolanilor să fie animale pe cale de dispariție. Pisici vagabonde sunt rare și supraviețuiesc numai în vecinătatea câte vreunei bătrâne binevoitoare, care le hrănește. În regiuni învecinate cu munți, cum ar fi Kobe, unde porcii mistreți ajung până uneori la periferia orașului, avertismente clare despre amenzi mari interzic locuitorilor să le ofere mâncare. Uneori mai atacă plasele cu gunoaie menajere, la concurență cu ciorile, dar intervalul orar scurt de depozitare le reduce prezența.
Cluburile de noapte și barurile sunt inexistente în zonele rezidențiale. Locurile cu spații de distracții, baruri, restaurante, cabarete, sunt grupate și delimitate strict, departe de locuințe și în clădiri neapărat protejate fonic pentru a se absorbi zgomotul. Practic treci pe lângă ele fără să auzi absolut nimic dinăuntru. Intrarea în cluburi se face în general prin ganguri care duc la lifturi, neexistând riscul să intri direct din stradă pentru a evita orice propagare a zgomotului dinăuntru prin deschiderea repetată a ușilor. E adevărat că petrecăreții fac destul zgomot în trecerea pe afară, căci în Japonia nu se interzice consumarea alcoolului pe stradă. Oamenii, deși se îmbată frecvent, au deja instinctul de evitare a conflictelor format, iar violențele cauzate de consumul de alcool sunt practic neglijabile.
Rețeaua publică de transport în comun, autobuze, trenuri și metrou, divizată și privatizată total, oferă un climat extrem de sigur și civilizat, dar nu din cauză că sunt particulare, ci datorită standardelor legale obligatorii stabilite de birocrația de stat. Avertismente sonore și vizuale se întâlnesc la tot pasul. Toate indicațiile asupra stațiilor și direcțiilor sunt indicate în japoneză, engleză, coreeană și chineză, iar toate anunțurile auditive se fac în japoneză și engleză, fie și în stațiile foarte mici. În trenuri se interzice vorbirea la telefoane mobile și se cere oprirea soneriei, iar în apropierea locurilor rezervate celor cu diverse probleme se solicită închiderea lor prin anunț expres repetat. Pentru că în Japonia hărțuirea sexuală, din păcate, este foarte răspândită, toate trenurile personale au câte un vagon doar pentru femei. Pe lângă camerele de luat vederi aflate peste tot, polițiști în civil sunt frecvent prezenți în grupuri în locurile aglomerate pentru prevenirea oricărui eveniment nedorit.
Expresiile de „bine ați venit”, la sosire, și „vă mulțumim și mai poftiți pe la noi” la plecare sunt standard în orice firmă privată de servicii publice, atât angajații care iau contact cu clienții cât și anunțuri automate repetându-le obsesiv. Detaliile și investițiile firmelor în asigurarea confortului clienților duc la încrederea populației. Afacerile se fac și cu sufletul, nu doar pentru profit. Firmele cedează o parte din profitul lor pentru asemenea detalii care atrag prin faptul că te fac să te simți, fie și pentru scurt timp, ca acasă. Angajații și funcționarii zâmbesc fără excepție clienților când le vorbesc. Sună puțin din atmosfera considerată ireal de frumoasă din versurile ironice dintr-o melodie a trupei Cassa Loco, Eterna și fascinanta Românie, vestită acum câțiva ani.
Toaletele publice au acum aproape peste tot closete și robinete cu senzori, astfel încât nu mai trebuie să pui mâna să pornești/oprești apa, care curge automat atât timp cât îți ții mâna sub țeavă. Toaletele, răspândite peste tot, sunt gratuite și mirosul este absorbit imediat. Toate sunt curate și dezinfectate regulat. Hârtia igienică este mereu în cantități suplimentare.
Peste tot sunt mesaje care îndeamnă populația la un comportament moral, adecvat, care să nu deranjeze ceilalți cetățeni prezenți în spațiul public. Cea mai răspândită lozincă, care, deși mai rar, este încă vizibilă frecvent, formată din patru semne grafice este „安全第一” (Anzen Dai-Ichi, citit Anzen Dai-Ici’), adică „Siguranța, pe primul loc”.
Revenind la România, automatizarea practic nu există, camerele ce fuseseră instalate experimental pe unele drumuri au fost scoase din uz sau sunt contestate mereu în justiție sub diverse motive puerile, radarele sunt lipsite de precizie și contestabile în instanțe, instalarea lor ducând la profituri grase ale firmelor care le importă, firme deținute prin interpuși de parlamentarii de diverse orientări, care devalizează bugetele locale în dauna contribuabililor. În lipsa automatizării în administrație, procedurile sunt lăsate la aprecierea unor funcționari stresați de salarii mici, presiuni de tot felul, ducând la dezordine, neîncredere și incompetență. Procedurile, nefixate, se schimbă des, nemaifiind înțelese și cunoscute nici măcar de funcționari, astfel că abuzurile și încălcările legii se fac, de multe ori inconștient, chiar de către cei puși să aplice prevederile legale. Traficul este un coșmar, țara având cele mai multe accidente mortale în Uniunea Europeană. Bancomatele sunt situate în stradă, la dispoziția infractorilor. Poliția caută motive să nu intervină, acuzând, parțial pe bună dreptate, lipsa cadrului legislativ, pentru a-și declina orice competență, chiar în cazurile în care este obligată să ia măsuri prompte. Zgomotul stradal este intens și tulbură liniștea publică în fiecare noapte prin muzica tare și scandalurile provocate de clienții regulat puși pe conflict din barurile și cluburile de noapte din imediata apropiere a imobilelor, ba chiar din subsoluri de blocuri, neprotejate fonic, fără nicio sancțiune din partea autorităților, în ciuda regulilor clare și repetate care asigură protejarea liniștii cetățenilor. Câinii vagabonzi sunt o problemă de prim rang, prezența lor masivă aducând cu ea un număr îngrijorător de victime rănite grav, incapacitate permanent, chiar de decese ca urmare a atacurilor deosebit de violente din partea animalelor semisălbăticite. Prezența virusului toxoplasmozei din reziduurile care umplu trotuarele până la refuz, a paraziților gen purici, transmițători ai unor boli precum ciuma, pericolul infecției cu virusul rabiei, toate sunt trecute cu vederea de o administrație coruptă care trăiește gras de pe urma comisioanelor substanțiale primite de la firmele autorizate să importe așa-zise tratamente pentru câini, achiziționate de primării la prețuri exorbitante din bugetele strânse din impozitele tot mai mari pe proprietățile contribuabililor, siliți să ducă o viață stresată între o muncă prost remunerată și nesigură și o putere de cumpărare mereu în scădere, coroborată cu taxe indirecte mereu în creștere, ceea ce duce la scăderea drastică a nivelului de trai.
Atitudinea, care se împarte în trei mari direcții, după tipul actanților, este, în Japonia, de respect și de încredere reciprocă, din partea administrației pentru cetățeni și firme, a firmelor pentru administrație și clienți și a cetățenilor față de primele două instituții și față de ceilalți indivizi. Administrația primește chitanțe de diferite forme și nu se preocupă foarte mult de investigarea veniturilor de sub 1 milion de dolari americani anual, asumând că sunt obținute cinstit și că dovezile de cheltuieli deductibile prezentate sunt reale și corecte. Firmele se implică în activități sociale voluntare – de exemplu, unele universități angajează bătrâni care dirijează traficul de pe străzile din jurul lor, contribuind la siguranța cetățenilor – și își plătesc impozitele la timp și fără încercări de fraudă. E drept că, totuși, evaziunea, deși la scară mică, și alte infracțiuni economice, se întâlnesc acum mai des la întreprinzătorii economici de orice nivel. Cetățenii au atitudini de evitare a conflictelor, se ajută între ei, colaborează activ cu autoritățile, apelează cu încredere la serviciile administrației și caută să se prezinte exemplar în fața celorlalți. Ideea că „par caraghios dacă nu respect legea” și „mi-e rușine să nu se uite lumea la mine” este foarte puternică la populație. E adevărat însă că mulți tineri afișează atitudini vădite de protest față de sistem, nonșalanță și stridență, fără a provoca însă conflicte cu ceilalți, doar făcându-se remarcați prin voce tare, folosire ostentativă de aparate electronice în trenuri, ținută exhibiționistă, etc. Pe de altă parte, mai ales în zone periferice, de multe ori cetățenii pun bețișoare parfumate la geamuri, astfel încât pe străzi e o plăcere să te plimbi. Voluntariatul la strângerea gunoiului, acțiuni comune de curățare a lacurilor, parcurilor, respectul liniștii și confortului celorlalți, sunt regulile cele mai prețuite în societate, iar zâmbetul, plecăciunea și cuvinetele de scuze și/sau de mulțumire, după caz, se pot vedea și auzi realmente obsesiv peste tot. Justiția este rapidă, tendința e de pedepsire, nu de iertare, iar tergiversările pe procedură pentru a se amâna fondul sunt un fapt rezervat doar politicienilor cu pilele necesare pentru a scăpa de mâna lungă a justiției. Căci, da, politicienii, șefii clanurilor mafiote și marii industriași sunt în Japonia mai presus de justiție. Totuși, politicienii sunt mereu ținuți în șah de o birocrație independentă și corectă, care le limitează excesele. Această birocrație, totuși, în ultimul timp, a devenit ținta atacurilor politicienilor, ajutați și de presiunile americane, care țin să scape de ceea ce ei numesc imobilismul birocratic, de fapt reacția țării față de forțarea pieței japoneze pentru o concurență americană de multe ori neloială, în dauna unei economii locale sănătoase. Într-adevăr, de neimaginat pentru un est-european care nu a văzut Japonia, oricât i-ai povesti…
În România, atmosfera de neîncredere și tensiunea confruntațională domină relațiile dintre administrație, firme și cetățeni în orice împrejurare. Stresul este nota dominantă de pseudodialog, care degenerează aproape fără excepție în contradicție, evoluează rapid în confruntare care se încheie cu violențe verbale și, frecvent, fizice, exagerate uneori până la deznodăminte tragice… Cetățenii dovedesc o lipsă cronică de cooperare, o agresivitate inutilă față de orice inițiativă chiar bună a administrației, accese de furie și neîncredere patologică fac viața un coșmar. Lumea evită să discute cu necunoscuți pe stradă, să răspundă fie și unor întrebări nevinovate ale unor străini de zonă, care vor să afle unde se află anumite obiective locale. În general dialogurile sunt generate de conflicte, discuțiile purtându-se pe tonuri agresive. Într-adevăr, de neimaginat pentru un japonez care nu a văzut România, oricât i-ai povesti…
Până acum am expus partea bună a spaţiului public japonez, dar ea nu este imobilă. Sub presiunea crizei economice, se vede și în Japonia o tendință de degradare a spațiului public, deși ea este timidă și departe de excesele înregistrate în Europa.
Astfel, întârzierea frecventă a trenurilor, între 2 și 40 de minute (ultima situație este o măsură automată de oprire a traficului feroviar local luată în cazuri de sinucidere pe calea ferată) din diverse motive este un semn clar de degradare lentă a climatului de siguranță socială.
Sinuciderile, în general ca urmare a presiunilor de la locul de muncă, ajuns, de multe ori un mediu toxic și degradant, mențin Japonia pe primul loc în lume la acest capitol. Maltratarea elevilor de către colegi în școli și a angajaților de către superiori incompetenți în marile firme, ca și cazurile de hărțuire sexuală, în general prin atingeri și filmări cu mobilul în locurile aglomerate, sunt evenimente zilnice și știrile despre ele nu au darul de a le rări, din păcate, ci doar de a obișnui populația și a face mai puțin sensibilă la asemenea fenomene. Lipsa de respect a regulilor de reciclare a gunoaielor și a ridicării reziduurilor animalelor de companie sunt acum un fapt obișnuit. Escrocheriile financiare cu furt de identitate sunt frecvente iarăși.
Pe ultimul loc las un capitol special, atitudinea japonezilor față de străini. Stereotipurile despre superioritatea rasială și de moravuri a japonezilor în fața oricăror străini, care maschează complexele de inferioritate pe care japonezii le au în mod real față de americani, ca învingători ai lor de după ultimul război mondial, se manifestă în cele mai variate forme. Oricât de clar ar fi într-un moment oarecare că un japonez va fi în eroare față de un străin, primul capătă mereu încrederea publică, care îl protejează până la deformarea faptelor. Oricât de evidentă ar fi corectitudinea unui străin, el este mereu suspect și supus arbitrariului până la stabilirea faptelor și luarea hotărârii de a se îndrepta lucrurile. Totuși, excepțiile notabile sunt frecvente, mai ales dacă străinul imită japonezii în atitudine și le vorbește limba cu accent corect. Stereotipul șovinismului lingvistic, întâlnit la atâtea alte popoare, îi face să creadă că limba lor ar fi cea mai dificilă din lume, de aceea, prin extensie, cel ce le-o vorbește bine e deștept, e ca ei, poate vorbi o limbă atât de dificilă. Prin urmare merită tot respectul și amabilitatea lor nedisimulată. Iar amabilitatea japonezilor este foarte mare, când se deschid sunt capabili de atâta dăruire și spirit de sacrificiu și loialitate care pot uimi și pe cel mai darnic dintre oameni.
În orice tratative cu firmele locale străinii sunt mereu supuși unor proceduri suplimentare, excesive și atitudini de multe ori abuzive, mai ales în relația cu băncile. Bariera lingvistică îi izolează pe japonezi mai mult de alte națiuni, întrucât ei sunt cunoscuți pentru aptitudinile lor în general limitate de a învăța limbi străine. Din cauza acestui fapt, puterea japonezilor de a înțelege alte culturi este redusă și afectează comunicarea dintre Japonia și exterior, cu efectele prelungite de criză economică pe fondul scăderii prezenței antreprenoriale ale marilor firme nipone în lume. Dacă în anii keynesianismului ca ideologie economică principală o administrație foarte competentă direcționa politica de investiții externe a firmelor japoneze, cu rezultatele notabile ale miracolului japonez din anii ’70-’80, astăzi, politica neoliberală de eliminare a implicării statului a lăsat firmele să se orienteze singure fără o capacitate adecvată de a înțelege situația piețelor externe. Marile instituții de stat ca JETRO, care erau primordiale pentru a pregăti intrarea întreprinzătorilor japonezi de orice nivel în anumite părți ale lumii, sunt acum umbre rămase nefolosite ale marilor motoare ale dezvoltării de altădată. Hotărât lucru, spațiul public japonez a fost puternic afectat de efectele introducerii sub presiune politică americană a extremismului economic neoliberal al monstruoasei școli de la Chicago. Birocrația din aparatele de stat din Europa de Est, urâtă de cetățenii statelor din regiune, se întâlnește în aceiași parametri în marile firme japoneze. Incompetența, lipsa mecanismelor de decizie, duplicitatea, fuga de răspundere, blocajul și ordinele dictatoriale (în firme nu sunt sarcini de lucru, ci ordine de respectat, ca în armată, cu dezbateri de formă, în timp ce ideile contrare dispozițiilor „de sus” sunt oprimate din fașă și descurajate deschis) care duc la risipă de materiale, energie și timp, neutilizarea resursei umane, care constituia altădată principala sursă de succes a firmelor japoneze, toate acestea au dus la scăderi masive ale activității economice, scăderea salariilor, reduceri de personal, degradarea vizibilă a spațiului public în comparație cu situația de acum 20 de ani. De altfel, ultimele două decenii sunt numite „cei 20 de ani pierduți” în Japonia. Nici noul guvern, condus de Shinzo Abe, nu pare să reușească să scoată țara din declin în ciuda propagandei care a dat japonezilor atâta speranță în capacitatea sa de redresare. Problema e că adevărata cauză a declinului este cenzurată, și puțini cetățeni au capacitatea să judece independent, să o înțeleagă. Cei mai mulți sunt obișnuiți doar să execute, știind că sunt alții care gândesc pentru ei și având încredere că totul e aranjat pentru a le asigura o existență sigură la un nivel de viață ridicat. Nivelul slab al comunicării din firme, lipsa comunicării firme-piețe, lipsa cooperării cu administrația, orgoliul incompetent al șefilor și fuga de răspundere în urma eșecului personal, acestea sunt elementele care constituie cauza declinului. Din cauza derulării lor lente, zilnice, cu greu îți poți da seama de efectele lor ucigătoare. Exact ca o perioadă de incubație a unui virus, populația le ignoră, fiind obișnuită cu ele, considerându-le chiar ca pe un rău necesar fără efecte majore. În general toată lumea se uită la antrenori, adică la conducători, în Japonia la primul ministru și partidul său, dar nimeni nu atacă firmele mari, simboluri sacrosancte ale dezvoltării Japoniei din anii ’60-’80, intangibile de către nicio critică sinceră și sănătoasă. Totuși, dacă firmele decad, iar administrației i se restrâng atribuțiile, cetățenii, cu o conștiință colectivă încă puternică, mențin tradiția de disciplină, din rutină și inerție. Disciplina exemplară a societății nipone a fost vizibilă cu ocazia marilor dezastre naturale din 1995 din Kobe și din 2011 din Fukushima, când nu au avut loc furturi din locuințe și alte infracțiuni, iar populația a acționat solidar, neprovocând dezordine, ci întrajutorându-se. Pentru a sintetiza, japonezii sunt o societate extrem de etnocentristă, elementul nipon în țară este de 98%, ceea ce îi conferă unitate de vederi și o conștiință colectivă extrem de puternică. Japonezii au un simbol în imaginea împăratului și mai ales a țării și a celor ce s-au jertfit pentru ea, cred în tot ce e japonez, produsele lor sunt preferate celor străine, au încredere în orice e național față de ce e din import, de la alimente la tehnologie.
Revenind la România, degradarea restrânsului spațiu public este alarmantă. Firmele caută să evite cât mai mult posibil taxele abuzive ale unei administrații corupte, iar populația ignorată de ambele instituții manifestă un primitivism comportamental și o dorință de lărgire a ego-ului personal în dauna celorlalți care duce la conflicte deschise, ce pun presiune pe aparatul judiciar al statului care e silit să cheltuiască din buget sume foarte mari pentru anchete, judecăți, executări de sentințe cu încarcerări, etc. Procesul judiciar e de multe ori blocat de avalanșa de cazuri de infracțiuni de orice nivel. Nesiguranța, stresul, zgomotul, criminalitatea, bolile, lipsa de igienă au împins România și alte țări din Est, ca Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Albania, Moldova, Ucraina, din lumea a doua într-a treia. Încrederea în tot ce e străin prevalează mereu și nejustificat asupra încrederii în mărcile naționale, atitudine întâlnită și în fostele colonii din America Latină și Africa, iar firmele locale nu fac nimic pentru a îndrepta această imagine proastă din ochii consumatorilor. Percepțiile eronate asupra multor aspecte de viață cotidiană persistă, denaturând o logică rațională, dăunând dezvoltării sociale.
Japonia este indiscutabil, atât geografic cât și identitar o țară aparținând Estului, Orientului. Cultural este hibridă prin adoptarea masivă a principiilor economice, tehnologice și politice occidentale și adaptarea lor la realitățile locale, armonizarea lor cu tradițiile japoneze și exportul lor în jur. În prezent mulți oameni din țări asiatice vorbesc mai mult sau mai puțin, măcar la nivel de conversație, limba japoneză. Din Coreea până în Iran, japonezii sunt cunoscuți, multă lume știe măcar câteva cuvinte în limba lor. Ba am avut de multe ori surpriza să întâlnesc atâția asiatici din foste teritorii parțial colonizate de englezi, cum ar fi chinezi din Shanghai, iranieni, malayezieni, care nu vorbeau engleza ca limbă străină, ci japoneză. Forțată de americani să-și deschidă porturile pentru navele lor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, japonezii au înaintat hotărât spre invadatorii lor, îmbrățișându-le obiceiurile și tehnologia, egalându-i, depășindu-i chiar, luptând cu ei în cele din urmă, pierzând, ridicându-se din nou, totul în efortul demn de menținere a identității. Normal că societatea japoneză s-a schimbat mult prin contactul cu Vestul. Nici nu se putea altfel. Ba chiar un mare filosof japonez, Yukichi Fukuzawa, cinstit azi prin inserarea imaginii sale pe bancnota de 10.000 yeni (circa 77 euro), cea mai mare ca valoare dintre bancnotele în circulație, a lansat la sfârșitul secolului XIX teoria ieșirii din Asia, adică a lăsării tradițiilor asiatice și adoptării inovațiilor occidentale.
Pornind de la experiența mea în Japonia am elaborat mai demult chiar și un plan detaliat de întărire a coeziunii dintre administrație, firme și cetățeni, printr-un program remunerat de educație națională, care ar asigura profituri pentru bugetele tuturor celor implicați doar prin redistribuire bugetară. Scriitorul Ion Alexandru Brătescu-Voinești spunea: când te-ai hotărât să spui adevărul, pregătește-te de suferință. Acum câțiva ani am făcut o descriere generală a planului și am fost invitat la o conferință asupra educației cu participare internațională, ținut la București. Nu am putut termina expunerea căci toți mafioții cu grupuri de interese din Ministerul Educației din România mi-au sărit în cap ca unui dușman al poporului. Cum adică, să nu treacă prin mâinile lor, să nu controleze ei, să nu aibă ei fondurile pe mână?!? Cum adică redistribuire bugetară?!? Ca orice propunere în România, fără nicio dezbatere, și a mea a fost înăbușită în fașă prin țipete și bruiaje. Am participat la multe alte tipuri de conferințe în diverse domenii. Aceleași rezultate: cum te legi de interesele unora, îți sar în cap. Dar speranța mea nu mai e la români acum. Ca întotdeauna în decursul istoriei sale, România poate și va fi mișcată din inerția mortală doar de presiunea externă, de un exemplu pozitiv din afară. Iar ea nu a avut niciodată voința și energia de a exercita vreun rol, fie și regional. România a avut mereu doar o societate de stare, nu de rol, pasivă, nu activă.
Datoria țărilor estice este de a învăța din erorile altora, de a adopta ce e bun, de a instaura disciplina, respectul și controlul în societate, a menține sigur, curat și independent spațiul public, formator și păstrător al conștiinței colective, element primordial al liantului social. Într-un viitor unde Estul va urma să preia inițiativa, nicio investiție financiară, materială și intelectuală nu e prea mare pentru a forma un trunchi comun puternic care să asigure existența țării și prosperarea ei. Nicio altă măsură superficială nu va putea înlocui indispensabila nevoie de a avea un spațiu public care să dea încredere cetățenilor, să le sporească loialitatea în guvern, să asigure puterea țării și superioritatea valorilor sale în fața vecinilor și lumii, să facă din ea un model de urmat. Estul, unde Rusia reprezintă vârful său de lance, trebuie să învețe să inoveze, să adopte, să se întărească, să aspire cu încredere și curaj la rolul de conducător civilizațional viitor, oricât de greu de crezut și de utopic ar putea părea multora acum. Le-aș spune să nu se limiteze doar la prezent. O simplă privire pe hărțile din diverse perioade istorice i-ar lăsa uimiți și dezorientați, multe dintre statele de azi nefiind pe hărți acum 100 de ani. Și ce reprezintă 100 de ani la scara istoriei? O asemenea perioadă e cam cât o noapte într-o viață! Pentru această viitoare poziție de frunte pregătirea se face din timp. Ea trebuie să înceapă de pe acum, când Vestul este încă puternic, pentru a nu lăsa golul să se instaureze, dezordinea să apară, pe măsură ce Occidentul se restrânge, ci pentru ca Estul să fie gata să preia natural și pașnic ștafeta civilizației și progresului planetar. Întrucât dintre cele trei elemente ale spațiului public, administrația este cea mai puternică deoarece e cea mai unită prin centralizare, ea trebuie flexibilizată și eficientizată. Aceasta nu înseamnă să dai afară oameni, ci să-i educi. Căci dacă ai o mână slabă nu o tai, ci o antrenezi. Administrația trebuie eficientizată prin control, presiune, recompensă, convinsă prin educație intensă, propagandă, eforturi ce necesită resurse, dar ale căror rezultate merită pe deplin încercarea. Firmele pot fi și trebuie să fie loializate prin presiune pentru respectarea unor regulamente negociate, dar clare și corecte, iar cetățenii printr-o gamă largă de măsuri administrative, educative, coercitive, dar aplicate, nu ținute doar pe hârtie.
Nu am pretenția să fi acoperit nici măcar superficial domeniul atât de vast al vitalului spațiu public pentru existența unei societăți. Nici că exemplul dat, al Japoniei, este cel ideal, mai ales îndemn ca Estul să se inspire, preluând ce e bun și introducându-l treptat, nu în bloc, pentru a nu brusca situația, a nu repeta erorile trecutului. Pentru întărirea spațiului public și reformarea conștiinței colective este necesar, probabil, mai întâi un cadru mai general, venit de sus în cazul Estului, un sistem politic corespunzător. Despre acest sistem benefic pentru un viitor care să aparțină Estului, croit pentru particularitățile sale voi încerca să prezint unele opinii într-un articol viitor din această serie.
